Istoria unei secunde - volum de versuri de Adrian Păunescu referat





ISTORIA UNEI SECUNDE - Volum de versuri de Adrian Paunescu, publicat in anul 1971, la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti.

Primul tiraj al cartii, interzis de cenzura, a fost distrus, salvandu-se doar cateva exemplare de autor. Din al doilea tiraj, scos in acelasi an si la aceeasi editura, au fost eliminate poemele Domnule doctor, sa uitam si Mor substantivele, dezvaluindu-se astfel motivele cenzurarii: primul ataca, abia voalat, suspiciunea generalizata a regimului si teama de adevar ("Domnule doctor, singura boala e boala de-a sti, de-a vedea, / altfel suntem sanatosi, altfel avem totul gata pentru nastere"), uitarea vinovata a supunerii fata de ocupantul strain ("uita ca am mirosit cu aceste nari nevinovate cizme / straine cu picioare straine in ele") si a crimelor savarsite ("Totul se rezolva daca uitam", "a fost un tratament / gresit (sa zicem), se puteau evita unele excese, / n-a fost totusi asa de rau ca prin alte parti"), festivismul, menit sa ascunda tragedia ("vajaie doliul prin acest salon de sculpturi/ cu morti dedesubt marmura nu cunoaste/ bolile oamenilor suspi-ciosi"), facand aluzie si la tentatia evadarii din universul stagnant ("halatele sunt murdare, chiuvetele sunt infundate, / usile sunt larg deschise, hai sa fugim/ impreuna pe camp"); al doilea trimite, in acelasi limbaj "esopic", la deposedarea individului de orice posibilitate de exprimare, intr-o lume in care dicteaza opinia masei amorfe si sloganul colectivist: "Mor substantivele, verbul e totul. / Suntem multime, gramada, sir./ Fraza o spune vila. Cu bolul./ Raman pronumele. Plin cimitir".

Din ratiuni similare, a fost schimbat titlul poeziei Maseaua de minte in Caricatura unei dureri, iar poemul intitulat Parcul zoologic al lui Franz Kajka a devenit Jurnal, cu un adaos de "explicatie" menit sa atenueze aluziile la realitatea imediata: "Ultimele ganduri ale surorii lui Franz Kafka inainte de a fi gazata". S-a inclus, in loc, poezia mai "patriotica ' Mere din Ardeal. Ultima piesa din volum, Shakespeare, s-a imbogatit si ea cu un moto, care ar accentua nota strict omagiala ("Spiritului sau, care - ca un razboi - a vegheat atatea morti"), deviind atentia de la versurile cu adresa clara la cenzura exercitata de "jandarmii cu ochire buna" ai Puterii.

Aceasta a patra carte a poetului (daca trecem peste antologia Viata de exceptii, din 1970) este marcata, mai mult decat orice alta aparitie precedenta, de patosul "luptei cu inertia", in traditia si in acceptiunea lui Nicolae Labis. Energia jubilatorie si frenezia receptarii unui univers polimorf, prezente inca de la debutul cu Ultrasentimente (1965), sunt canalizate acum (tara sa dispara cu totul) mai curand intr-o directie "critica", cvasi-pamfletara, vizand - in regimul aluziv, alegoric si parabolic, cultivat frecvent in epoca - unele constrangeri si interdictii ale Puterii comuniste, de felul celor care au dus la "topirea" primului tiraj al volumului. Afirmand ca "poezia este un risc pe cont propriu", Adrian Păunescu propune ipostaza unui subiect liric angajat total in viata Cetatii, asumandu-si rolul de tribun, intr-un limbaj accentuat discursiv si patetic: stapanit de o "anarhica stare" ce traduce disponibilitatea maxima a trairii (v. poemul Cand totul se poate), el se adreseaza "tarii" intregi, in "lunga noapte a acestui veac' dominat de "continentala sila" in "umbra imparatilor-gorila" si prezentandu-se, in acelasi ton hiperbolic, ca exponent al unei umanitati in care binele si raul, curajul si lasitatea, conformismul si nesupunerea coexista, amalgamate sub emblema nobila a "tarii": "eroi, poeti, lichele", "buni si rai", "cuprinsi de lene ori de patos sfant, / lasi uneori, viteji din cand in cand, / dar gata, ca nebunii si ca prostii, / sa aruncam prudente si odajdii, / si stemele imburghezirii stramte'

Ca atare, insusi patosul declarat al angajarii sale eroice se afla cumva cenzurat, relativizat de aceasta stare de fapt, in fond acceptata ca un dat: "O, de n-as fi deodata sot si tata, / si de n-as fi intoxicai de mila, / de n-as avea o soarta tulburata/ in lumea surdo-muta si umila, / de bunavoie m-as zvarli pe roata, / doar ochii sa-mi ramana vii" Deosebirea fata de Ana Blandiana, de exemplu, care - in aceeasi traditie labisiana - afirma, nu mai putin patetic, in Calcaiul vulnerabil, nevoia de "puritate" si de "tonuri clare", respingand orice compromis etic, este destul de evidenta, in schimb, aceasta atitudine ambigua, de supunere silnica la ceea ce "ni se spune" si care deviaza pana la contrazicere insusi mesajul poeziei ("Cat de groaznic - voiam sa spun -/ o, nu e bine - voiam sa spun -/ o, nu e groaznic -iata ca spun -/ cat e de bine - iata ca spun -") este o tema productiva in interogatia lirica a lui Adrian Păunescu , alimentata de un sentiment de frustrare generat de faptul ca, in ciuda "cuminteniei" sale, a autocenzurii si a concesiilor facute "Ministerului Adevarului" - ca sa vorbim ca Orwell -, poetul este departe de a se bucura de locul meritat in Cetatea pe care o slujeste.

Trecerea de la ipostaza de tribun la cea de "claun" (prelungind un motiv modemist-simbo-list, cu radacini romantice) traduce tocmai acest sentiment al marginalizarii si incomprehensiu-nii de catre o multime tulburata totusi, in cele din urma, de fiorul farsei tragice ("boala cu fiori de-a rasul si strigoi pe totdeauna") jucate, sub masca, de poet. Tot asa, ipostaza de "poet retoric", vorbind in gol ("Si pentru ce sa mai tot strigi/ Cand nu stii unde e urechea") sau de "fiu al iluziei", gata sa fie condamnat de multimea geloasa, ori, inca o data, "condamnat la moartea prin impaturire" si "asezat intr-un dulap", adica anihilat ca purtator de mesaj.



In aceste poezii discursive, scrise in metru clasic, Adrian Păunescu este cu adevarat un "poet retoric", iubitor de gesticulatie larg desfasurata, de imagini ce rezulta dintr-o mare mobilitate asociativa asigurata de abundenta fluxului rostirii, cultivand frecvent hiperbola.

Acest retorism, nu intotdeauna in sensul cel mai bun al cuvantului, caracterizeaza si suita de poeme "patriotice", ai caror potagonisti simbolici sunt Balcescu si Anton Pann, scrise intr-un limbaj modelat dupa discursul liric romantic din secolul al XDC-lea, - "turnurile noastre vibrand a patrusopt" - unul dintre reperele lesne identificabile fiind un Grigore Alexandrescu din, bunaoara. Umbra lui Mircea la Cozia. Cel dintai, invocat ca simbol al "revoltei cu nume romanesc", aminteste, mustrator, de "tarana nerecunoscatoare" a patriei care l-a lasat sa moara in exil ori devine simbolul "intoarcerii" la valorile nationale intr-o epoca de recuperari permise de relativa destindere ideologica a regimului totalitar si exploatate in propriul beneficiu. Al doilea, elogiat ca "Domnul Acestei Limbi", mijloceste si "gandul trist, mascat, bufon", al poetului de azi, obligat sa vorbeasca in pilde; in acest sens, autorul Povestii vorbei apare ca un fel de alter ego al subiectului liric, care motiveaza caracterul aluziv, ambiguu, al limbajului sau prin funciara lui gratuitate:

Anton Pann e cel ce spune; cu mare desertaciune, / si ce rau poate produce cel care proverbe spune? / Pentru el cuvantul soare in cuvantul cer apune" (Proverbe).

Rezultatele cele mai sigure sub raport valoric le obtine poetul in textele cu caracter gnomic-parabolic, unde domina lirismul ironic si sarcastic, fie ca este vorba de parabole precum Descoperirea focului, Iesirea din soba, Dictandu-si testamentul, Socrate, ori de desfasurari de viziuni grotesti (v. mai amplul poem Jeluirea lui Omega, sau Floarea dintata. Parcul zoologic al lui Franz Kafka). Renuntarea, in cateva dintre ele, la versificatia traditionala este in folosul poeziei, ce nu se mai lasa atat de usor antrenata de automatismul curgerii muzicale a discursului. Cel mai semnificativ exemplu este amintitul poem cenzurat in a doua editie a cartii, Domnule doctor, sa uitam; intr-un limbaj similar, Iesirea din soba propune o parabola a consumului inutil de energii spirituale intr-un univers artificial inghetat de "frigurosii" ideologiei ("noi, care n-am protestat niciodata / (da, erau prea multi oameni, trebuia/ sa fie cineva si lemn si vreasc si aschie si butuci)// deodata am inteles ca e vara/ si ca isi bate cineva joc de noi, / cheltuindu-ne in plina canicula"); conditia scriitorului traind sub permanenta amenintare e sugerata in Parcul zoologic al lui Franz Kafka ("Suntem soareci, suntem soarecii de gradul intai, / avem atat de multe necesitati si vicii// ne-am invatat cu legile pisicii"); prin gura lui Socrate, din poemul citat, vorbeste poetul care constata rasturnarea absurda a ierarhiei valorilor din realitatea imediata: "Capriciul inversarii domneste peste tot, / dentistii, din greseala, dintii cei buni ti-i scot.// Ca nu cumva sa seada ceva ce este demn, / din molie se face zeita peste lemn". Majoritatea textelor sunt pigmentate de astfel de trimiteri la contemporaneitatea constrangatoare si stagnanta: un "ucigas de piane" socoteste ca pianul este "o provocare", "biserica si balamuc sunt una", rugaciunea poetului este adresata unor "idoli din templul coclit", "vechi inchizitori bat cuie in viori", sub masca lui Shakespeare, "poetul prin tinutul crimei trece", o alta masca este Bacovia, care canta nu la vioara, ci la ghilotina, lumea contemporana este "muzeul ce nu-si mai ajunge/ in care un pictor lucreaza cu sange/ tablouri cetoase si busturi natange"

Un numar de poezii evidentiaza urme si afinitati argheziene, in viziunea "caderii" materiei ("S-a invechit lumina si ploaia s-a stricat, / sarpele casei insusi a putrezit sub pat") sau in lamentatia pe tema uratului existential, amintind de drama psalmistului si a "heruvimului bolnav": "Eu toata iarna, pe fundul adanc/ al lumii mele sovai si plang./ Mana din umar mi se acreste, / cu-ncetineala si deznadejde" In ciuda unor diluari ale discursului liric, Istoria unei secunde se impune printre cartile reprezentative ale lui Adrian Păunescu (este, poate, volumul sau cel mai valoros), ilustrand un temperament frenetic-romantic, in care patosul civic al "tribunului" ingaduie, alaturi, lamentatia spectaculara a "claunului" iar solemnitatea imnului sta in vecinatatea ironiei si sarcasmului pamfletar. Autorul ei ramane "un poet traditional si retoric, pe care numai indrazneala vizionara il face modern" (Mircea Martin): aici, aceasta indrazneala este, insa, mai mare decat in orice alte poeme ale sale.










Copyright © Contact | Trimite referat