ISTORIA UNEI PLACINTE (Scrisoarea XXII) - "Scrisoare" de Constantin Negruzzi. Datata 1847, ea e publicata in "Romania literara", nr. 12, din 20 martie 1855, apoi doi ani mai tarziu, in volumul Pacatele tinerelelor (p. 325-328).
In 1857 scriitorul isi compartimenta opera in cateva cicluri distincte; ultimul dintre acestea (Negru pe alb. Scrisori la un prieten) ar fi urmat sa cuprinda "productii foarte eterogene, risipite prin revistele si ziarele timpului si a caror aducere Ia acelasi numitor putea parea arbitrara" (Liviu Leonte).
Dupa autorul mentionat, "criteriul aparent" care le apropie "e unul estetic". Prin aceste scrisori, Negruzzi realizeaza, intr-o maniera libera de orice constrangeri si pe un ton "degajat", "primele eseuri din literatura romana" (ibid.). Eugen Lovinescu vedea in scriitorul moldovean pe primul nostru foiletonist de reala inzestrare. Scrisorile sunt, in general, piese de mici dimensiuni care-i ingaduie lui Negruzzi sa dea frau liber imaginatiei si sa gloseze agreabil, nu arareori cu umor, pe cele mai neasteptate teme. Cateva au un caracter precumpanitor literar, laitmotivul acestora constituindu-l rememorarea, nu fara o secreta nostalgie, a unor intamplari din trecut, pe care, de regula, Negruzzi le opune unui prezent intrat vertiginos sub zodia "civilizatiei".
Comentatorii vorbesc chiar de un trecut pe care scriitorul il propune drept model unui prezent, in multe privinte nesigur, traversat de incertitudini.
In Istoria unei placinte, Constantin Negruzzi nareaza doua intamplari, aparent fara vreo legatura intre ele, una de la 1821, "dupa spargerea eteristilor", iar cealalta din timpul domniilor fanariote.
In prima, scriitorul relateaza un macel de proportii iscat din pricina unei "pahaci", caruia ii cad victima "vro treizeci" de "ianiceri" si "tuli-mani", iar "placinta, trista cauza a acestei dispute si autorul ei (placintarul n. n.) au ramas turtiti si hacuiti intr-o balta de sange". Cel de-al doilea episod are in centrul sau o alta "istorie". Datorita unei placinte "pantecoase cu o ghirlanda de gugosele, imparateasa placintelor, cap de opera in gastronomie", un "curtezan" oarecare ("unde nu-si vara ci coada" observa naratorul) este rasplatit cu titlul de mare vornic, de catre un domn fanariot "mare mancau de placinte" "a carui nume", zice nu fara ironie Negruzzi, "ingrata istorie a uitat sa ni-l pastreze".
Dar, in vreme ce noul mare boier isi "netezea barba cu multamire", poporul nu uita sa sanctioneze aceasta ascensiune, dezvaluind adevaratul ei caracter, printr-o sintagma de iz paremiologic ajunsa celebra: - "cu iaurt, cu gugosele, / Te facusi vornic, misele." - si devenita populara datorita lui Vasile Alccsandri, care o relanseaza in canticelul comic Stan Covrigarul, intr-o forma usor modificata: "Cu iaurt, cu placintele, /Te facusi vornic, misele".
Istoria unei placinte debuteaza cu evocarea, nu fara o nota de duioasa si ncdisimulata nostalgie (copilaria noastra care s-a dus sa nu se mai intoarca!) a unor vremi apuse, reverberand un trecut in centrul caruia sta figura emblematica a placintarului, ca simbol al unei lumi pe cale de a se retrage in uitare din fata unei "civilizatii" agresive, pe care, evident, scriitorul n-o agreeaza. Placintele, zice Negruzzi, "au perdut valoarea lor si placintarul poezia lui", dar - isi aminteste el - "Cum alergam toti, copii si batrani, si cei mai mari si cei mai mici; cu ce nerabdare asteptam sa-si puie placintarul jos tablaua din cap si cat de iute i-o desertam". Daca in evocarea vechilor oranduieli romanesti (citeste moldovenesti) de alta data, al caror adept se arata a fi, povestirea degaja un aer bonom, nostalgic, nu acelasi lucru se intampla cand e vorba de domniile fanariote; bonomia inteleapta si anecdoticul cedeaza locul ironiei, nu o data corosive, si sarcasmului, chiar daca bine deghizat: "in vremea domnilor fanarioti, placintele si gugoasele erau mult cautate".
El satirizeaza, astfel, alcatuirile unei societati corupte, intemeiate pe disolutia moravurilor si pe eludarea intereselor tarii. Este surprins in aceasta istorioara, dincolo de anecdotic, procesul "de parvenire a boierimii de la inceputul secolului al XlX-lea" (Al. Pini), caci Negruzzi "povestea istoria placintei nu atat pentru hazul ei intrinsec, cat pentru a demonstra cat de putin nobili erau in realitate toti pretinsii boieri evghenisti din vremea sa" (Al. Pini).
Istoria unei placinte ne dezvaluie un scriitor stapan pe arta "compozitiei sobre", un rafinat degustator de anecdote si un subtil povestitor, care stie sa creeze atmosfera si sa reinvie, din cateva tuse cu adevarat sugestive, vremuri de mult apuse.
