Consideratii preliminare
Dincolo de orice religie, care reprezinta, in acceptiunea ideala, legatura speciala mediata a fiintei omul religios din toate timpurile si al tuturor civilizatiilor. Indiferent de optiunea sau doctrina religioasa (ortodoxism, catolicism, protestantism, iudaism, islamism, hinduism, budism, etc), interpretarea acesteia este, in cea mai mare parte, una personala, individuala. Suprapusa peste modelul uman incarcat cu un bagaj genetic, experiente si disponibilitati pentru cunoastere diferite, aceasta interpretare, ea insasi diferita, este materializata prin cele mai variate forme de manifestare, de la isihasmul calugarilor retrasi in profunzimea meditatiilor si pana la violenta actiunilor sinucigase. Intreaga lume civilizata s-a intrebat cum a fost posibila ignorarea totala a intelepciunii Coranului, astfel incat sa se ajunga la fanatismul care a cauzat atentatele din 11 septembrie a.c. din SUA. Peste acest tragic eveniment planeaza umbra unui islam extremist, ce ignora principiile umanitatii, transmise de Coran. S-a vorbit si de un islam ultraminoritar si supraactiv, care, in aceste momente, raneste profund constiinta si identitatea unui miliard de musulmani. Cel mai inalt reprezentant al autoritatii islamice, seicul Mohammed Sayyed Tantaoui, rectorul moscheii al-Azhar din Cairo, si-a exprimat indignarea fata de atacurile fara precedent din SUA: "Uciderea femeilor, barbatilor si copiilor nevinovati este un act oribil si hidos, pe care nici o religie monoteista nu il aproba si pe care un spirit uman sanatos il respinge".
Intelegerea actualitatii impune o reflectie asupra islamului. Fanatismul musulman este o miscare izolata, membrii acestui grup fiind numiti "integristi" (in termenii catolicismului francez) sau "fundamentalisti" (in terminologia protestatarilor).
Aparitia religiei islamice
Sensul cuvantului "islam", conform etimologiei sale si pe baza analizei radacinii cuvantului (SLM), precum si al derivatelor sale, graviteaza in jurul cuvantului "mantuire": salam, pace, mantuire, salut; silm, pace (opusa razboiului); sallama, a da, a mantui, a admite un argument; salima, a fi mantuit, a scapa; istaslama, a preda, a capitula. Cercetatori prestigiosi, ca Roger Arnaldez sau Olivier Carré au tradus cuvantul "islam" cu "a se lasa calauzit" si, respectiv, "stapanire de sine".Conform Coranului, islamul este adevarata religie, indiferent de profetul care a initiat-o sau de epoca initierii. Islamul este "adeziunea la pacea lui Dumnezeu", propovaduita de toti trimisii lui Dumnezeu dintotdeauna, sinonima cu religia revelata sau cu religia monoteista. Coranul afirma4: "Singura religie acceptata de Allah este Islamul."
"Musulman", ca sens etimologic, inseamna cel care este supus lui Allah, cel care se afla in pace cu Dumnezeu, care situeaza existenta lui Dumnezeu si puterea sa in afara oricarei contestari.Islamul, care numara intre 1,1 si 1,2 miliarde (1/5 din populatia totala a globului) de adepti fideli, putand ajunge, dupa estimari statistice, la doua miliarde in 2020 - este prezent in toate tarile din lume, dar teritoriile exclusiv musulmane se afla in nordul Africii, in Asia centrala si in arhipelagul indonezian. In lumea zilelor noastre, islamismul este religia care inregistreaza, cea mai rapida crestere din punct de vedere al adeptilor, dintre toate religiile lumii.
A treia religie monoteista in ordine cronologica, dupa iudaism si crestinism, islamul s-a constituit in jurul mesajului divin revelat profetului Mohammed5, prin mijlocirea arhanghelului Gavril. Esentialul acestei revelatii a fost transcris in Coran. Coranul afirma, in esenta, unicitatea absoluta a lui Dumnezeu: "Nu exista alta divinitate decat Allah si Mohammed este profetul sau" si dezvolta normele de comportament ale practicarii credintei musulmane intemeiata pe cei cinci stalpi: profesiunea de credinta, rugaciunea, milostenia, postul si pelerinajul la Mecca.
Moartea lui Mohammed a determinat izbucnirea unei lupte pentru putere intre diferitele factiuni care credeau ca propriile metode de a stabili un succesor erau mai bune decat ale rivalilor lor. Principala neintelegere a aparut intre cei ce considerau ca numai din randurile conducatorilor islamici trebuia sa fie ales un calif si intre cei ce credeau ca succesorul trebuia sa fie unul ereditar.
Acesta a fost inceputul faramitarii Islamului intr-o multitudine de grupari, unele dintre acestea existand si in prezent. Unitatea comunitatii musulmane (umma) a fost pierduta ca urmare a rupturii sale in sunnism (intemeiat pe Sunna - practica traditionala) si siism, care se revendica de la cel considerat de ei ca fiind primul calif, Abu Bakr. Diferitele grupari islamice din diferite state pe al caror teritorii activeaza au determinat si determina moduri diferite de interpretare a Legii religioase (Shari'a ).
Sunnismul a reprezentat, si reprezinta inca, grupul islamic majoritar. El se caracterizeaza, intai de toate, prin importanta acordata interpretarii literale a Coranului si a traditiei si prin rolul fundamental al Legii. Conceptul sunnit de Lege reglementeaza nu numai raporturile credinciosului cu obstea si cu statul, ci si cu Allah si cu propria constiinta. Pe de alta parte, ea reprezinta expresia vointei divine, asa cum a fost revelata de Mohammed. Pentru sunnism, Legea si teologia sunt solidare. Baza credintei sunnite este: interpretarea Coranului; sunna sau traditia ce se intemeiaza pe activitatea si cuvintele Profetului; consensul marturiilor aduse de cei apropiati lui Mohammed, precum si de urmasii lor; reflectia personala atunci cand sunna sau Coranul tac.
Islamul este impartit si azi in aceleasi mari familii, cele mai importante fiind sunnitii, care reprezinta aproape 90% din totalul musulmanilor si siitii, in jur de 10%, la care se alatura kharijitii (secesionisti). "Islamul s-a diversificat intr-o pluralitate uimitoare de scoli, care s-au combatut si uneori chiar s-au condamnat reciproc, fiecare prezentandu-se ca detinatoare prin excelenta a adevarului revelat. Multe dintre ele au disparut in decursul istoriei si noi disparitii raman inca posibile; totodata insa multe (si adesea cele mai vechi scoli) au subzistat pana in zilele noastre cu o remarcabila vivacitate" . La randul sau, comunitatea siita a fost divizata, printre comunitatile cele mai cunoscute din aceasta parte a islamului fiind zaiditii, prezenti mai ales in Yemen, druzii (Liban, Siria, Israel) sau nosairitii (Siria), ismaelitii, etc.
Implicarea religiei islamice in politica.
In Islam, termenul "integrist" este incarcat de conotatii negative, proportional cu amenintarile si nelinistile pe care le provoaca in lume. In anii 1970-1980, "islamismul" a intrat in atentia opiniei publice internationale datorita evenimentelor petrecute in statele musulmane, fapte care pun in evidenta aparitia si afirmarea unui extremism religios: in Pakistan, in anul 1977, generalul M. Ziaul-Haq preia puterea prin lovitura militara de stat; in februarie 1979, revolutia islamica triumfa in Iran, odata cu intoarcerea la Teheran a ayatollahului Khomeyni; in 1981, presedintele Egiptului, Anwar El Sadat, cel care incheiase pacea cu Israelul in 1978, este omorat de un comando al Jihad-ului islamic. La sfarŗitul anilor 1970, prin acziunea concertata dintre extrema stanga si extrema dreapta religioase, militantii arabi Hezbollah si cei apartinand gruparii Jihad aduc Libanul in pragul prabusirii economice. Aceasta polarizare a nemultumirilor va lua o mare amploare in anii '90, cele mai semnificative evenimente in acest sens fiind victoria in alegerile municipale, din 12 iunie 1990, a Frontului Islamic al Salvarii (FIS) din Algeria si inceputul luptei armate impotriva regimului lui H. Mubarak, in Egipt.
O acaparare atat de masiva a islamului in scopul cuceririi puterii politice, ce a condus la izbucnirea unui conflict armat major - invadarea Kuweitului de catre Irak, la 2 august 1990, si lansarea apelurilor revansarde la razboiul sfant impotriva coalitiei occidentale - constituie in epoca moderna un fenomen diferit de ceea ce se consemnase anterior. Aceasta dimensiune religioasa a lipsit din marile momente de febra rationalista care au marcat perioada de dupa razboi si pe cea a decolonizarii statelor arabe. Numele lui Allah ramasese aproape strain afirmarii nasserismului14 in Egipt, primelor revolte palestiniene dupa impartirea din 1948, razboiului de independenta algerian. Dar astazi, cand religia si politica sunt asociate impotriva valorilor morale si a celor fundamentale ale vietii, atat religia fiind folosita in scopuri politice, cat si politica in scopuri religioase, integrismul religios a devenit "ideologia" cea mai mobilizatoare intr-o societate araba lasata prada tuturor convulsiilor, analistii considerand ca musulmanii laici si moderati si-au pierdut orice autoritate si credibilitate.
Observatorii fenomenelor de manifestare a formelor de putere (politica, economica, religioasa, etc) la scara internationala, a polarizarii acesteia, precum si a tendintelor de folosire a ei in scopuri nationale, considera ca aici se afla cauza multora dintre conflictele aparute in istorie. Multi dintre acestia propun ca solutie analiza profunda a cauzelor si efectelor pe care aceste cauze le-au determinat, pronuntandu-se pentru indepartarea din discursul ideologic si politic, economic si cultural, etnic si religios, a teoriilor de exclusivitate, unilaterale, care nu iau in considerare confluenta si teritoriile comune dintre culturile ce au nascut natiunile cu propriile lor valori si convingeri. Ei considera ca greseala politicilor, a discursurilor si actiunilor politice consta, de fapt, in tendinta de a ignora interdependenta, manifestata in varii forme, dintre valorile propriei culturi si valorile si principiile ce nu fac parte din politica, discursul si actiunile proprii. Disjunctia facuta intre culturi, precum si delimitarea acestora in discursul si actiunea politica, reprezinta una dintre cauzele care determina efecte negative majore asupra politicii si situatiei generale.
Devierea gruparilor islamice fundamentaliste spre teluri politice, deviere la care asistam, este in mod evident contrara vocatiei islamului. Islamul se vrea o religie a dreptei masuri. Adevaratele invataturi ale islamului - cautarea pacii, dragostea mutuala si iertarea - sunt permanent ignorate de catre grupurile fundamentaliste sau exacerbate si pervertite, fiind folosite in scopuri politice. Unii analisti considera ca si crestinismul, si islamul s-au confruntat de-a lungul istoriei cu crizele sau sincopele de autoritate provocate de mai multi factori: dezvoltarea unei judecati si a unei constiinte autonome, progresele inregistrate in educatie si stiinta, aspiratiile populare la independenta si la participarea politica, instaurarea unei laicitati mondiale restrictive, care a limitat sau denaturat exprimarea religioasa in totalitatea formelor sale.Iar acestia au avut, la randul lor, doua serii de factori agravanti: prima este colonizarea care a integrat cea mai mare parte a statelor musulmane, fapt care a afectat popoare intregi, alimentate de nostalgia puterii culturii arabo-islamice a Evului Mediu si a Imperiului Otoman. Aceasta colonizare a fost legitimata prin discursul exclusiv si excusivist despre caracterul umanist si universal al civilizatiei occidentale si crestine, adesea dezmintit de fapte, astazi nucleu al multor dispute.
In al doilea rand, perioada ce a urmat accesului la independenta nu a raspuns aspiratiei popoarelor ramase, in cea mai mare parte, sub puterea regimurilor autoritare, chiar dictatoriale, monarhice sau militare, prizoniere ale jocului puterilor internationale si ale pietelor mondiale. In spatiul arabo-musulman decolonizat, predomina sentimentul ca occidentalii vor sa impuna acestor popoare o modernitate pentru care ele nu sunt pregatite. Perioada 1950-1970 a fost marcata de acest postulat al superioritatii modelului occidental de dezvoltare, de democratie si de valori morale; iar aceasta dominatie nu a mai fost suportata, in primul rand de grupurile de interes musulmane aflate la putere.
Fundamentalistii islamici au considerat noile culturi occidentale ca fiind alienate si corupte. Pe de alta parte, lipsa de aptitudini pentru democratie a unora dintre liderii politici musulmani a declansat o criza de constiinta si de identitate foarte profunda, extinsa intr-o mare parte a sferei musulmane, unde ramane activa nostalgia dupa epoca efervescenta, care a durat de la cucerirea araba pana la caderea Granadei. Cruciadele, expansiunea spaniola, razboaiele dintre Imperiul Otoman si puterile europene nu au incetat, niciodata, sa alimenteze la musulmani, ca si la crestini, ceea ce Mohamed Arkoun15 numeste "ideologiile de lupta si teologiile de exclusivitate"16. In afara de aceste frustrari de ordin cultural, un loc special il ocupa situatia de criza economica in care se zbat, cel mai adesea sub privirile indiferente ale marilor monarhii ale petrolului, state care se straduiesc sa iasa din stadiul de subdezvoltare.
Afirmarea islamismului in cursul ultimelor decenii nu poate fi separata de cateva mari curente de reforma interna, aparute in epoca moderna: wahhabismul aparut in Arabia secolului al XVIII-lea, care se opunea inca de atunci inovatiilor moderniste si preluarilor culturale din Occident, apoi reformismul salafi din secolul al XIX-lea, care propune o reintoarcere la vechii evlaviosi (salaf), la insotitorii profetului, miscare care militeaza pentru panarabism si panislamism si care a declarat razboi ateismului, imoralitatii, materialismului. Aceste miscari au aparut pe fondul esecurilor inregistrate de nationalismul militant arab bazat pe ideea unificarii lumii arabe, din initiativa tinerilor intelectuali islamici, care au incercat adoptarea unei versiuni puriste a Islamului. Miscarea cunoscuta sub numele de wahhabism sustinea faptul ca siitii iranieni erau o grupare de eretici, fondata de evrei ca sa distruga Islamul. Tot wahhabismul a promovat ideea inferioritatii femeii, acceptata si azi de vaste cercuri musulmane, precum si alte interdictii anacronice pentru lumea civilizata.In doctrina Fratilor Musulmani se gaseste deja, in germene, dorinta - raspandita azi - a unei reveniri integrale la islamul originar. Coranul trebuie studiat acordandu-se atentie sensului sau literal si respingand interpretarile moderne, considerate contrare inspiratiei divine. Carta Fratilor Musulmani preconizeaza in interiorul fiecarui stat musulman aplicarea Shari'a - Legea islamica religioasa inegalabila si neegalata, pentru ca este de inspiratie divina -, respingerea oricarei forme de "contaminare" straina a islamului, atribuirea statutului (foarte restrictiv) de dhimmi19 evreilor si crestinilor.
Arabia Saudita isi pastreaza rolul de sustinator financiar, mai ales prin intermediul Ligii Islamice Mondiale, dar rolul de lider pe care-l juca in lumea musulmana a fost grav deteriorat in ultimii zece ani prin efectul a doi factori principali: afirmarea puternica a Iranului si propria "tradare" in timpul razboiului din Golf, din 1990-1991, cand autoritatile de la Riad au acceptat sa primeasca pe pamantul lor sacru (cel al Profetului Mohammed) armata americana, care declarase razboi Irakului.Aceasta scadere a fondurilor obtinute din comertul cu petrol saudit a contribuit, fara indoiala, in mod obiectiv, la radicalizarea actiunilor desfasurate de statele islamice, ceea ce dus la radicalizarea, din varii motivatii, a conflictelor dominatiilor de diferite tipuri si, la destabilizarea regimurilor moderate (Egipt, Tunisia, Maroc si altele). Si acest lucru s-a produs in momentul in care o alta putere, Sudanul, tara saraca, devastata de razboaie civile si de foamete, isi inasprea regimul pe baza unei Legi islamice intolerante fata de minoritati (mai ales fata de crestinii reprimati in sudul tarii) si devenea chiar o baza de antrenament si o tabara pentru comandourile islamice armate.
Cele trei etape ale reislamizarii
In afirmarea principiilor islamismului se pot distinge cel putin trei mari perioade. Datele istorice atesta faptul ca aceste perioade nu sunt clar separate, dar celor trei faze le corespund tot atatea cai diferite de implantare in societatea civila, de cucerire a puterii si de impunere a Legii islamice. Ele sunt foarte dependente de "modelele" dominante in tarile arabe, de filierele de inarmare si de finantare, ca si de conjunctura politica din Orientul Mijlociu, dictata de conflictele israeliano-arabe, de razboiul din Liban, care a inceput in 1975, de revolta anticomunista din Afganistan, inceputa la sfarsitul anilor '70, de anexarea Kuweitului de catre Irak, urmata de razboiul din Golf din 1990-1991 etc.
1. Prima perioada, pe care specialistii o plaseaza la sfarsitul anilor '70, corespunde afirmarii puternice a siismului iranian si crearii, in aceasta tara, a unei Republici islamice cu principii revolutionare. Ea reprezinta un fel de sinteza intre o "intoleranta" tipic islamica, o revolta populista specifica lumii a treia si o anatemizare accentuata a "demonului", dusmanul occidental. Aceasta sinteza contine ingredientele doctrinare, politice si xenofobe proprii tuturor doctrinelor integriste. In Franta, specialisti ca Gilles Kepel sau Olivier Roy, vorbesc despre acest fenomen ca despre o miscare de "reislamizare de sus", adica politica, ce presupune in acelasi timp o cucerire a puterii datorita islamului si construirea unei societati islamice prin intermediul puterii. Potrivit acestui model, islamistii tind sa cucereasca spatiul politic al tarii lor si programul lor vizeaza instaurarea unui stat islamic. Pana sa atinga acest scop, ei fac presiuni asupra autoritatilor pentru a islamiza dreptul, viata cotidiana, morala. Toate simbolurile, dogmele si actorii traditionali ai islamului sunt pusi in slujba acestei cuceriri a puterii.
Islamul este astfel "instrumentalizat" prin miscarile de rezistenta si de opozitie. Coalitiile politice sunt cele care, cu sprijinul mujahedinilor si folosind Coranul ca pe un instrument, l-au rasturnat pe sah in Iran, pe Ali Bhutto in Pakistan. Aceste succese au inspirat gruparile opozitiei militante din Afganistan, Egipt, Siria sau Indonezia la realizarea de actiuni identice. Dar tot in numele islamului, folosit pentru a legitima actiunile politice, conducatori in functie - dictatori, monarhi absoluti sau sefi de stat - in Libia, Sudan, Arabia Saudita, Maroc au cautat sa-si intareasca puterea.Daca aceasta prima faza a "reislamizarii de sus" s-a soldat cu un succes in Iran, ea a suferit un dur esec in Egipt, unde Fratii Musulmani si urmasii lor mai radicali au fost supusi violentei represiuni organizate de G. A. Nasser si de succesorul sau, A. Sadat. In lumea musulmana, in general, s-a apreciat ca gruparile care au vizat "reislamizarea de sus" au fost invinse in confruntarea cu statul. In aceste tari nu s-a realizat, intr-adevar, acea alianta de fapt intre paturile intelectuale, militante si tinere, si siisi, ei insisi mobilizati, alianta ce a permis succesul Revolutiei iraniene. Daca in Pakistan, in urma succesului electoral al lui Benazir Bhutto, din noiembrie 1988, integrismul parea sa dea inapoi, in august 1990 el a revenit, odata cu destituirea lui Benazir Bhutto de catre o parte a armatei castigata pentru cauza islamica. Conflictele desfasurate sunt alimentate de conjunctura politica si etnica din aceasta perioada.
2. A doua faza a ascensiunii islamiste a urmat o directie inversa. Ea corespunde cu ceea ce specialistii francezi, deja citati, au numit "islamizarea de jos". Si aceasta a patruns in toate sferele musulmane, inclusiv in randul islamistilor imigrati in Franta, care pun accentul pe constituirea unei retele asociative mai coerente, asemenea retelelor mozaice cu comunitati bine stabilite, pe propaganda religioasa in jurul moscheilor si pe dezvoltarea de relatii "comunitare" mai stranse intr-o tara care, spre deosebire de Marea Britanie sau de Statele Unite, propune strainilor modele de integrare mai curand individuala.Aceasta reislamizare de la baza a dat rezultate. Ea s-a manifestat printr-un control intensificat al "respectarii" practicii religioase, printr-o mai asidua frecventare a moscheilor si prin accentul pus pe pregatirea religioasa.Pe acest teren favorabil progreseaza militantii islamisti care, in loc sa organizeze sau inainte de a organiza direct batalia pentru putere, incearca sa se infiltreze in societatea civila si sa cucereasca pozitii de forta cu ajutorul unor retele de predicatori, al unor cadre superioare musulmane, al unor asociatii pietiste, al unor societati de educare si de intrajutorare, moscheile de cartier fiind adesea centrul acestor retele pentru ca acolo se preda stafeta initiativelor.
Asa cum "cazul" iranian a fost modelul de referinta in prima faza de "reislamizare", "cazul" algerian devine modelul dominant al celei de a doua faze. Frontul Islamic al Salvarii (FIS) si-a organizat incet, progresiv, cu tenacitate inaintarea spre putere, punandu-se la dispozitia populatiei, participand la toate alegerile locale, castigand chiar, la 12 iunie 1990, alegerile municipale algeriene. Parea ca nimic nu il impiedica sa cucereasca puterea nationala dupa un prim tur victorios la alegerile legislative din decembrie 1991. Dar, la inceputul lui 1992, aparatul politic algerian (FLN), foarte putin reinnoit dupa independenta, a intrerupt cu autoritate procesul electoral. FLN a arestat conducatorii FIS, a instalat o conducere colectiva mai puternica si a oferit noi mijloace de represiune politiei si armatei.Dar, contrar aparentelor, in opinia analistilor, aceasta "reislamizare de jos" nu este mai putin radicala, in a refuza organizarea unei lumi laice si democrate, decat activismul Hezbollahului si al altor militanti din Jihad-ul islamic, veniti din regimurile islamice cele mai dure, ale caror atentate si lovituri militare sunt regulat mediatizate.
3. Relativul esec al acestei "reislamizari de jos" si reactia brutala a echipelor conducatoare, in Algeria si in Egipt, au condus la punerea in practica a unei noi solutii, cea fundamentalista: contestarea regimului existent prin violenta armata. Fapte de acest tip se pertec aproape zilnic in Algeria, unde integristii Frontului Islamic al Salvarii, radicalizati in urma represiunii la care sunt supusi de puterea actuala, recurg la asasinarea conducatorilor politici, a personalitatilor intelectuale stiintifice si a altor lideri de opinie.Aceste reactii ale islamului fundamentalist sunt la fel de tragice in Egipt unde, aproape in fiecare zi, au loc ciocniri armate intre organizatia islamica, "Al Gammaya al Islamya", si fortele de securitate instalate de presedintele H. Mubarak. Islamistii egipteni si-au inceput ofensiva armata din luna martie 1992, adica exact a doua zi dupa "lovitura" militara a puterii in Algeria si dupa declansarea represiunii sistematice impotriva FIS, cu convingerea ca o victorie nu poate fi obtinuta la urne si ca nu le mai ramane decat solutia luptei armate impotriva statului si a institutiilor sale.
Integristii egipteni ataca si ei personalitati reprezentative ale societatii civile, "crestini copti" - pe care o traditie aproape bimilenara ii identifica cu natiunea egipteana -, grupuri de turisti, lipsind tara de principala ei resursa financiara. In Egipt, ca si in Algeria, s-a intrat intr-un ciclu de provocare-represiune care nu inceteaza sa nelinisteasca in privinta viitorului si deschide o noua era de instabilitate pentru tarile arabe (mai ales pentru vecinii Algeriei), pentru comunitatile emigrate ale acestor tari, atrase la randul lor de idei radicale.
Dupa o prima faza de reislamizare "politica" de sus (Revolutia iraniana), dupa o a doua faza de reislamizare "electorala" de jos (succesul municipal al FIS in Algeria), extremismul religios a intrat intr-o a treia faza, de data aceasta a unui islamism inarmat. In aceasta faza unul dintre exponentii principali este miscarea palestiniana Hamas, cu metode de actiune mult mai violente decat cele ale Organizatiei de Eliberare a Palestinei (OEP), al carei principal concurent a devenit si care determina cresterea "licitatiilor" in negocierile de pace cu Israelul. Reducand fundamentalismul islamic la o ideologie de eliberare sociala si de cucerire politica, nedeosebindu-se prin credinta, vorbind putin despre Dumnezeu si despre misterele sale, militantii islamisti se dovedesc totusi atasati unei practici riguroase a cultului si organizarii islamice a cetatii. Viitorul acestui extremism islamic pornit de la Fratii Musulmani, devenit expresia nationalismului arab impotriva puterii coloniale, dobandind, datorita Revolutiei iraniene, o vizibilitate sociala cu atat mai impresionanta cu cat apare din minoritatea siita trebuie, de aceea, sa suscite analize si comentarii. Pentru Olivier Roy, "esecul islamului politic" consta in incapacitatea sa, oricat de "revolutionar" ar fi, de a propune, de a crea un alt model politic decat un neoconservatorism "puritan, sensibil si rigorist".
Jihad-ul - "Razboiul Sfant"
Coranul a fost revelat in parte in timpul unei perioade a vietii Profetului cand el si aliatii sai au trecut de la statutul de indivizi minoritari intr-o cetate ostila, la acela de membri ai unei entitati politice care intretinea cu alte entitati politice, pe picior de egalitate, relatii de alianta, de pace sau de razboi. Astfel, se gasesc inserate intr-un text de valoare spirituala solutii pentru diverse probleme legate de ceea ce se numeste politie, administratie sau justitie, ca si solutii ale unor probleme diplomatice. Mai intai a fost necesara integrarea in orasul Medina a emigrantilor din Mecca. Apoi a trebuit sa fie gasite solutiile de a face fata hartuirii locuitorilor Medinei de catre autoritatile orasului de origine al emigrantilor in vederea obtinerii etradarii fugarilor. Aceasta hartuire a depasit stadiul amenintarilor si santajului pentru a ajunge la agresiunea armata. Nou venitii au fost determinati sa lupte alaturi de gazdele lor. Primul verset care autorizeaza musulmanii agresati sa raspunda fiecarei lovituri printr-o lovitura este inserat dupa alte versete in care se interzice sau este descurajata violenta:
Aceasta situatie duce la o stare de razboi propriu-zis, potrivit normelor epocii si regiunii. Textele referitoare la aceasta etapa a Islamului imbina exaltarea virtutilor razboinice cu valorile solidaritatii si comapasiunii. Insusi numele dat acestei lupte este semnificativ: Jihad, cuvant, tradus cel mai adesea prin "razboi sfant". Cuvantul a mai fost tradus in sensul de "efort", mai exact "emulatie in efort" si se aplica oricarei forme de efort depus contra propriilor inclinatii negative, o cautare a perfectiunii. Cuvantul Jihad si aplicarea lui in practica a permis, intr-o peninsula arabica din ce in ce mai favorabila noului mesaj, recucerirea Meccai. Apoi, treptat, sensul cuvantului a evoluat, fara a se pierde semnificatia originara.
Jihad-ul constituie o parte integrante a conceptiei de aparare a islamului. Intelesul primar, initial al cuvantului "Jihad" este: a se stradui din toate puterile, a se lupta.Se spune ca face Jihad despre cineva care depune eforturi fizice si intelectuale deosebite sau despre cineva care isi dedica toata viata sa lui Allah.In realitate, dupa Shari'at, adica dupa jurisprudenta islamica, acest cuvant se foloseste doar pentru a exprima lupta dusa pentru numele lui Allah si impotriva dusmanilor islamului care recurg la forta. Fiecare musulman are indatorirea de a accepta, in orice clipa, sacrificiul suprem in numele lui Allah si in apararea islamului. O comunitate se considera eliberata de aceasta indatorire doar prin participarea la Jihad a unei parti din musulmanii apartinand comunitatii respective. In caz contrar, adica in cazul ca nimeni din comunitatea respectiva nu participa la Jihad, vina apartine intregii comunitati.
Daca o tara islamica este victima agresiunii din partea unei puteri neislamice, atunci toti cetatenii, fara exceptie, ai tarii respective, au datoria sa participe la Jihad. In cazul in care statul islamic victima a agresiunii nu detine suficienta forta pentru a respinge agresiunea, atunci datoria sfanta a statelor musulmane vecine este de a sari in ajutorul acestui stat. Si daca nici in acest caz dusmanul nu a fost respins, atunci musulmanii din intreaga lume trebuie sa se mobilizeze impotriva agresorului.Jihadul, īn asemenea īmprejurćri, are aceeasi semnificatie pentru musulmani precum tinerea postului sau savarsirea rugaciunii.Coranul recomanda sa se foloseasca minimum de forta necesara pentru a opri atacatorii.Atentatele asupra New York-ului si Washington-ului, din 11 septembrie a.c., au adus in prim-plan extremismul fundamentalist si incercarea de a se gasi explicatii la ceea ce a putut genera o astfel de tragedie. Cel mai folosit cuvant in aceste zile este "Jihad", cuvant cu care musulmanii extremiŗti ameninza civilizatia occidentala si care invita musulmanii sa se ridice impotriva celor care ii ataca, invitand la un razboi al civilizatiilor, bazat pe o interpretare a Jihadului din Coran īn maniera proprie acestora.
Ca si crestinismul, credinta islamica permite lupta in ideea autoapararii, pentru protejarea religiei sau, in parte, pentru cei ce au fost expulzati cu forta din propriile case. Islamismul are reguli stricte, in care sunt incluse prohibitiile impotriva ranirii civililor si impotriva distrugerilor. Conform musulmanilor, nedreptatea poate triumfa in lume daca oamenii n-au fost pregatiti sa-si puna vietile in pericol pentru o cauza nobila. Coranul spune: "Lupta in numele lui Allah impotriva dusmanilor, dar fara a se incalca limitele. Allah nu-i iubeste pe necredinciosi." Sau"Daca ei cauta pace, atunci sa le dam pace. Si crede in Allah pentru ca El este Unicul care aude si cunoaste toate lucrurile".
In consecinta, razboiul armat, este in viziunea fundamentalistilor islamici, ultima solutie a unor conditii riguroase impuse de legile sacre. Musulmanii considera ca exista doua forme ale Jihadului. Pe langa varianta in care Jihadul reprezinta o lupta interioara impotriva dorintelor egoiste mai exista un jihad minor, care se aplica pentru apararea familiei, a onoarei, in afara comunitatii credinciosilor umma. Acest ultim concept a fost deturnat de fundamentalisti, transformandu-l in chemarea la "razboiul sfant". Jihadul are doua posibile definitii: cea mai importanta este lupta spirituala a fiecaruia impotriva viciului, a pasiunii si a ignorantei. Aceasta maniera de intelegere a Jihadului este folositć si in zilele noastre de musulmanii moderati, modelele comportamentale inscriindu-se in practica religioasa derivata din Coranul interpretat de profetul Mohammed.
Un alt tip de Jihad, acela derivat din interpretźrile extremiŗtilor religioŗi, talibanilor si musulmanilor fundamentalisti este Razboiul Sfant impotriva nelegiuitorilor si a tarilor dusmane. Analistii disting patru modalitati de a realiza acest razboi sfant: cu inima, prin cuvant, cu mana si cu sabia. Prima modalitate se refera la lupta spirituala impotriva viciului, a pasiunii si a ignorantei; prin cuvant - raspandirea cuvantului islamic; cu mana - sa alegi sa faci bine, iar cu sabia sa duci razboi impotriva necredinciosilor.In opinia fundamentalistilor, inamicii Islamului sunt impartiti in doua grupuri, cei care au la baza credinta in Biblie si paganii. Din prima grupare fac parte evreii si crestinii, care nu trebuie decat sa se supuna regulilor islamice si sa traiasca in pace cu ceilalti musulmani pentru a pune capat Jihad-ului. Pentru pagani exista un principiu similar, dar acestia au mai putine drepturi sub legile musulmane decat ceilalti. In timp ce primul grup poate trai in siguranta in societatea musulmana, unii islamici extremisti au raspandit ideea cum ca ceilalti ar trebui ori sa se converteasca la islamism ori sa infrunte pedeapsa cu moartea.
Jihad-ul este o datorie pentru fiecare comunitate musulmanź, dar nu neaparat pentru fiecare individ: este suficient un numęr relativ mic de oameni pentru a porni Jihad-ul35. Cel care moare in acest Razboi Sfant devine martir, un "shahid", si ii este garantat locul in "Rai". In timp ce Jihadul ofensiv este acceptat de catre ramura sunnita a islamului extremist, acesta este interzis in ramura siita, care crede ca numai Imam-ul este singurul in masura sa decida daca se va declansa razboi sau nu.Jihad-ul, īn conceptia islamica, este o lupta spirituala impotriva raului. Jihad-ul este o datorie pentru toti musulmanii. In lume, legea islamica este divizata in dar al-Islam (Casa Islamului) si dar al-harb (Casa Razboiului). Daca nu este credinta, legea islamica spune ca toate natiunile trebuie sa se supuna legii islamice, iar toti barbatii islamici adulti sunt chemati sa ia parte la acest Razboi Sfant impotriva tarilor vecine nemusulmane.Odata convertit la islamism, renuntarea la aceasta religie este considerata o ofensa majora.
Obiectivele Jihad-ului
Razboiul Sfant al musulmanilor este purtat in numele lui Allah, conform Coranului, proslavirea cuvantului lui Allah este unul dintre obiectivele Jihad-ului. Un alt obiectiv este reprezentat de ajutorul acordat celor care au nevoie de el.Allah spune: "ce este cu voi, de nu luptati pentru cauza lui Allah si a celor slabi, bolnavi si asupriti, pentru toti acei care striga: Oh Allah, salveaza-ne de cei cei ce ne asupresc". Cea de-a treia tinta a Jihad-ului este respingerea agresiunii si protejarea islamului. Din cuvintele lui Allah reiese ca: "Pe oricine se ridica asupra ta razbuna-te in aceeasi maniera, teme-te de Allah si crede ca Allah este alaturi de toti cei care se tem de el".Tinta islamului, in razboaiele purtate impotriva necredinciosilor, nu a fost de natura materiala, din dorinta de cucerire sau tendinta imperialista, ci a avut la baza motive ideologice, desprinse din diferitele forme de interpretare ale Coranului. Necesitatea de a-si apara credinciosii a fortat Profetul sa elaboreze conceptul de "razboi drept".
Acest concept a reprezentat baza Jihad-ului. "Lupta in numele lui Allah, impotriva celor care te ataca, dar ai grija sa mentii limitele, pentru ca Allah nu iubeste nelegiuitorii". Expertii si cercetatorii definesc prin aceste limite folosirea a minimum de forta necesara pentru a opri atacatorii. Diferitele moduri de interpretare ale Coranului, precum si transpunerea acestei interpretari in practica a variat, imbracand diferite forme dictate de functionarea sistemului inchis putere-religie.
Consideratii finale
"Musulmanii sunt de circa zece ani incoace, statistic vorbind, mult mai inclinati spre conflicte decat alte civilizatii", concluzioneaza celebrul analist si autor Samuel P. Huntington44 in volumul sau "Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale".1. Musulmanii au participat la 26 din cele 50 de conflicte etno-politice din 1993-1994, analizate in profunzime de Ted Robert Gurr. 20 dintre aceste conflicte au fost intre grupuri din civilizatii diferite, dintre care 15 au fost intre musulmani si non-musulmani. Pe scurt au fost de trei ori mai multe conflicte intercivilizationale implicand musulmani decat toate conflictele intre civilizatiile non-musulmane.() Din cele sase razboaie in care Robert Gurr estimeaza ca 200.000 de oameni sau mai mult au fost ucisi, trei (Sudan, Bosnia, Timorul de Est) au fost intre musulmani si non-musulmani, doua (Somalia, kurzii din Irak) au fost intre musulmani si numai unul (Angola) a implicat doar non-musulmani.() 2. Cotidianul "New York Times" a identificat 48 de locuri in care s-au produs 59 de conflicte etnice in 1993. In jumatate dintre acestea, musulmanii s-au ciocnit cu alti musulmani sau cu non-musulmani.() 3. Intr-o alta analiza, realizata in anul 1992, Ruth Ledger Savard a identificat 29 de razboaie care se aflau in plina desfasurare. 9 din cele 12 conflicte intercivilizationale s-au desfasurat intre musulmani si non-musulmani, iar musulmanii au purtat din nou mai multe razboaie decat orice alta civilizatie.
Inclinatia musulmana spre conflicte violente este de asemenea sugerata si de gradul "militarist" al societatilor musulmane. In anii '80, tarile musulmane aveau raportul fortelor militare (numarul de personal militar la mia de locuitori) si indici de efort militar (raportul mentionat adaptat la bogatia unei tari) semnificativ mai ridicati decat cei ai altor tari. In medie, de doua ori mai mare (11,8 la 5,8 pentru raportul fortelor militare, 17,7 la 8,2 pentru efortul militar) decat tarile crestine.Statele musulmane au avut de asemenea o puternica inclinatie de a recurge la violenta in crizele internationale, folosind-o pentru a rezolva 76 de crize dintr-un total de 142 in care au fost implicate intre 1928 si 1979.() Atunci cand statele musulmane au folosit violenta, aceasta a fost de mare intensitate, declansandu-se razboaie pe scara larga in 41% din cazuri.
In contextul razboiului actual desfasurat contra terorismului se remarca cateva concluzii: - o perioada scurta de timp care a succedat atacurile teroriste asupra SUA din 11 septembrie a.c., mass-media si marea majoritate a analistilor politici si militari au pus semnul egal intre terorism si religia islamica;- analiza atenta a atentatelor teroriste produse in SUA a condus la concluzia ca acestea au fost organizate, finantate si conduse de catre un grup de fanatici religiosi, musulmani, fapt care nu implica, insa, o condamnare in bloc a tuturor credinciosilor musulmani si cu atat mai putin a religiei islamice ;- cauzele aparitiei unor "lideri" fanatici trebuie cautate, in primul rand, in nivelul de trai foarte scazut existent in multe state musulmane: Afganistan, Palestina, Irak, Iran, etc. Nemultumirile populatiilor din aceste state au fost exploatate si folosite in scop personal de asa-zisi lideri religiosi;- Jihad-ul a fost deseori interpretat nu doar ca un termen care semnificć razboiul care este cauzat de conflicte de interes national, de conflicte filosofice sau de tensiuni financiare. Diversi lideri religiosi au tradus, comentat si folosit in scopuri politice perceptele Coranului, acestia conducand actiuni de rasturnare a regimurilor unor state (Egipt) sau de "pedepsire" a altora (Israel, SUA); - actiunile teroriste sunt realizate de un grup mic de persoane (cateva zeci de mii) raportat la cei 1,1 si 1,2 miliarde de adepti fideli ai Islamului. Liderii acestui grup sunt "personalitati" musulmane care dispun de fonduri apreciabile pentru subventionarea actiunilor teroriste. Teroristii Ayman al-Zawahri si Ossama bin Laden au fixat drept obiectiv al Frontului pentru eliberarea locurilor sfinte ale Islamului (organizatie pe care ultimul a infiintat-o in 1998) scoaterea teritoriilor arabe si musulmane de sub hegemonia americana si au lansat o miscare de gherila impotriva intereselor americane si israeliene, nu doar in lumea araba, ci in intreaga lume;- radicalizarea actiunilor musulmane intr-o alta zona sensibila, Kosovo, sunt percepute cu mari retineri chiar de catre liderii politici ai zonei, cu atat mai mult cu cat ONG-urile islamice au finatat mai multe programe de restaurare sau reconstructie a unor moschei sau edificii religioase, distrugand patrimoniul arhitectural mostenit de la Imperiul Otoman;- izolarea politica, economica, sociala, informationala, a oricaror grupuri, state sau civilizatii, poate determina reactii violente din partea acestora, explicate succint prin lipsa racordarii lor la progresul civilizatiei mondiale. De aceea, civilizatia musulmana trebuie chemata la dialog pentru a se evita izolarea si exacerbarea sentimentelor anti-occidentale;- absenta unui stat islamic nucleu, precum si tergiversarea acestei probleme politice esentiale de catre statele puternice sau organizatiile care sunt implicate in arhitectura geopolitica internationala pot conduce la destabilizarea sigurantei si securitatii mondiale; - parerea musulmanilor moderati este aceea ca Occidentul trebuie sa-si schimbe politica fata de statele islamice pentru a se evita inceperea unui nou razboi mondial cu consecinte incalculabile.
In concluzie, asistam la un razboi care nu este al civilizatiilor sau religiilor si care nu are drept scop pedepsirea musulmanilor in ansamblu sau distrugerea religiei islamice. Conflictul actual imbraca doar haina luptei impotriva manifestarilor extremiste violente, indiferent de provenienta.
