Din dimineata chinuirii la stalpul de supliciu, vecinilor lui Notre-Dame li se paruse ca ardoarea de a suna clopotele a lui Quasimodo se micsorase foarte mult. Inainte erau sunete de clopot la orice ocazie, lungi cantari in zori de zi, care tineau in tot timpul slujbei, sunete de clopot de alama pentru o slujba mare, bogate game produse de clopotele cele mici pentru casatorie, pentru botez si incrucisandu-se in aer ca o broderie din tot felul de sunete fermecate. Batrana biserica, cu totul vibranta si sonora, era intr-o vesnica veselie de clopote.
Simteai mereu in ea prezenta unui spirit de zgomot si de capriciu, care canta prin toate gurile acelea de arama. Acum spiritul acela parea ca-i disparuse. Catedrala parea trista si isi pastra bucuroasa tacerea. Sarbatorile si inmormantarile aveau simplul lor sunet de clopote, sec si gol, ceea ce cerea ritul si nimic mai mult.
Din zgomotul dublu pe care il face biserica, orga inauntru si clopotul afara, nu mai ramanea decat orga. Ai fi zis ca nu mai erau muzicanti in clopotnite. Quasimodo, cu toate acestea, tot acolo se afla. Ce se petrecuse oare in sufletul lui? Oare rusinea si disperarea de la stalpul de supliciu dureau inca in fundul sufletului sau si tristetea unui asemenea tratament stinsese totul in el, pana si pasiunea lui pentru clopote? Sau poate Maria avea o rivala in inima clopotarului de la Notre-Dame, si clopotul cel mare si cele paisprezece surori ale lui erau neglijate pentru ceva mai frumos?
Se intampla ca in anul 1482, Buna Vestire cazu intr-o marti, 25 martie. In ziua aceea, aerul era asa de curat si asa de usor incat Quasimodo simti revenindu-i ceva din dragostea sa pentru clopote. El se sui in turnul nordic, pe cand jos paracliserul deschidea toate usile cele mari ale bisericii, care erau pe atunci niste enorme tablii de lemn acoperit cu piele, brodate cu cuie de fier aurit si incadrate de sculpturi.
Ajuns in inalta colivie a clopotelor, Quasimodo se uita catva timp cu o trista inaltare de cap la cele sase clopote, ca si cum ar fi intervenit ceva strain intre el si ele.
Dar cand le puse in miscare, cand el simti ciorchinele de clopote in mana lui miscandu-se, ceva se schimba in inima lui. Cand octava palpitanda suind si coburand scara aceea sonora, ca o pasare care saltadin ramura in ramura, cand demonul acela care zguduie o legatura scanteietoare de stele, de triluri de arpegii, cuprinse pe sarmanul surd, atunci redeveni fericit, el uita totul, inima sa se dilata si i se inviora fata. El se ducea si venea, batea din palme, se legana de la o franghie la alta; ii insufletea pe cei sase cantareti cu voce si gesturi, ca un sef de orchestra care-i indeamna pe muzicanti.
- Pleaca, zise el, pleaca Gabrielle! Imprastie tot zgomotul din piata. Astazi este sarbatoare. Thibauld, nu fii lenesa! Tu te incetinesti. Haide! Haide, odata! Nu cumva te-ai ruginit, trandavo? Bine ! Repede, repede, sa nu se vada limba! Fa-I pe toti surzi, ca pe mine. Asa, Thibauld, bravo! Guillaume! Guillaume! Tu esti cel mai mare, dar Pasquier este cel mai mic si merge cel mai bine. Hai sa ne prindem ca cei care aud, il pricep mai bine decat pe tine! Bine! Bine! Gabriella mea, forte! Mai forte! Hei, dar ce faceti acolo sus voi amandoua, calugaritelor? Eu nu ma vad facand nici cel mai mic zgomot. Ce inseamna ciocurile acelea de alama de acolo, care au aerul de asi bate joc cand trebuie sa cante? La lucru! Este Buna Vestire. Este un soare frumos afara. Trebuie sa sune frumos clopotele. Sarmana Guillaume! Iata-te obosita, scumpa mea!
Era cu totul ocupat sa-si indemne clopotele la sunat, care sareau toate sase, care mai de care mai bine si care isi zguduiau spatele lucitor ca o zgomotoasa inhamare de catari spanioli indemnata cand si cand de catre apostrofele carutasului.
Deodata, lasand sa-i cada privirea printre marii solzi de ardezie, care acopera pana la o anumita inaltime zidul perpendicular al clopotnitei, vazu in piata o fata tanara, gatita in mod ciudat, care se oprea si intindea pe pamant un covor, unde o capra mica veni sa ia loc si un grup de spectatori care se facea roata in jur. Vederea aceea schimba repede cursul ideilor sale si ingheta in entuziasmul sau muzical, dupa cum o suflare de vant ingheata o rasina topita. El se opri, intoarse spatele la clopote si se aseza pe dosul streasinii de ardezie, fixand asupra dansatoarei privirea aceea visatoare, dragastoasa si blanda, care-l mirase odata si pe arhidiacon.
In vremea aceea clopotele, uitate, incetara brusc de a mai suna toate deodata, spre marea dezolare a amatorilor de sunet de clopot, care ascultau desigur mirati, ca un caine caruia i s-a aratat un os si caruia i se da o piatra.
