Atât Marin Preda cât şi Liviu Rebreanu sunt cunoscuţi în lumea întreagă prin operele lor, însă prin aceste două mari capodopere (cum au fost numite de critici literari) au ajutat literatura româna să facă un pas în dezvoltarea ei.Este prima capodoperă în creaţia lui Liviu Rebreanu şi un punct de referinţă în evoluţia romanului românesc. Eugen Lovinescu consideră romanul o adevărată revoluţie faţă de: lirismul sămănătorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanistă. Elita criticii literare a văzut în acest roman o capodoperă de răscruce în reflectarea satului şi a ţăranului român. Într-adevăr, romanul aduce o imagine nouă, autentică, obiectivă asupra realităţii rurale, respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare. Pe când debutul extraordinar al lui Marin Preda (\"Întâlnirea din pământuri\" -1948) nu l-a impus, pe cat era de aşteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia apariţia \"Morometilor\" (vol. I 1955) a atras atenţia asupra dimensiunii talentului sau si a noutăţilor pe care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost întâmpinat favorabil si nici mai târziu interesul criticii nu a scăzut. S-a pronunţat destul de repede cuvântul \"capodopera\" si de aici înainte toate scrierile prozatorului au avut de înfruntat comparaţia cu acest model. Când in 1967, după o lunga gestaţie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelaşi entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in conştiinţa publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, \"Morometii\" II este in unele aspecte mai dens, mai profund decât primul, insa puterea prejudecaţii e mare. La acest punct si spiritele critice care s-au obişnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeaşi tipologie văzuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parţi formează totuşi o unitate, ele se susţin si se luminează reciproc, impunând o tipologie necunoscuta pana la Marin Preda in proza româneasca. Întâiul volum este in întregime concentrat asupra unui singur personaj, intriga desfăşurare epica este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa gândească si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i terorizează. Spaţiul este întins, viata nu-i tulburata de întâmplări care sa precipite un ritm vechi, calm, de existenta.
Cele două romane pornesc de la fapte reale petrecute pe fundalul mediului rural daca în romanul Ion Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa. În articolul Mărturisiri romancierul vorbeşte amănunţit despre geneza romanului său.În primul rând romancierul mărturiseşte că a fost impresionat de o scenă surprinsă la hotarul satului Prislop, când un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Scena i s-a întipărit în minte, l-a uimit, l-a obsedat şi a fost fixată în desfăşurarea epică a romanului.
Liviu Rebreanu a reţinut o întâmplare petrecută în sat: un ţăran întărit şi-a bătut unica fiică, Rodovica, pentru că a greşit cu cel mai becisnic flăcău din sat. Dacă fata ar fi greşit cu un băiat înstărit, ţăranul ar fi găsit mijlocul să împace lucrurile. Aşa însă ruşinea lui era mai amară pentru că trebuia să se încruscească, fruntaş, cu pleaba satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău, care nu iubea pământul. Întâmplarea Rodovicăi va constitui pentru început subiectul nuvelei Ruşinea.Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, dar foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Din discuţiile cu acest flăcău se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicească. Pronunţa cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată.Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El îşi propune să reprezinte prin Ion al Glanetaşului pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăieşte şi moare. Ion este un roman realist de observaţie socială. Romanul are o structură complexă: urmărind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile şi obicieiurile sale. Încă din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul construcţiei sferice: romanul începe şi se sfârşeşte cu aceeaşi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelaşi timp drumul de la realitatea vieţii la ficţiunea operei artistice; aceeaşi omagine de la sfâşitul romanului ne readuce din lumea romanului în realitatea concretă: Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. [.]Romanul lui Marin Preda ne prezintă fapte de viaţă a unei familii sau povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, mai precis din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolica destrămare. Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala si numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din interiorul lui.Spre deosebire de inaintasi, care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat, angajat in actiuni disperate, Marin Preda descrie, in primul volum din Morometii un sat in care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile rasturnari si unde nu clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti nu e usor deloc, decat pentru cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau Iocan, dar nici peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele, fonciirea si alte neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu placere duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei. Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua biserici, o scoala cu patru sute cincizeci de elevi incrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata cu strasnicie de un paznic. Afara de bogatasii satului, care au casa mari, taranii ceilalti vietuiesc in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeieMarin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului american (Steinbeck, Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca stare morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale existentei.
Dacă Actiunea romanului Ion se petrece in lumea satului ardelean de la in-ceputul secolului al XX-lea , in satul Pripas, în romanul Moromeţii satul e înfăţişat cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, într-o perioada in care timpul era "foarte răbdător cu oamenii"Romanul Ion este structurat in doua parti sugestive("Glasul paman-tului" si"Glasul iubirii"),capitolele au titluri-sinteza("Inceputul","Hora ","Nunta","Nasterea" etc).Actiunea se organizeaza,totusi ,in jurul unei figuri centrale , al unui erou frust si voluntar , al lui Ion. Pe cand romanul Moromeţii este structurat în 2 părţi(volume), primul volum are 3 părţi iar al doilea volum are 5 parţi.În romanul lui Marin Preda ne este descris un sat din Câmpia Dunării situat in sudul ţării, în romanul lui Liviu Rebreanu ne este descris tot un sat dar nu din Câmpia Dunării că din Transilvania. În satul lui Liviu Rebreanu este pus mai mult accent pe obiceiurile sitradiţiile lui Se constituie treptat din prezentarea satului şi a ţăranilor, a problemelor, care-i frământă îndeosebi problema pământului; prezentarea obiceiurilor şi a tradiţiilor legate de momentele fundamentale ale vieţii: naşterea, nunta, înmormântarea; prezentarea vieţii intelectualităţii ardelene şi a problemei naţionale. Romanul Ion începe cu descrierea horei, scenă antologică prin care autorul realizează mai multe obiective: prezentarea unui joc popular specific zonei, someşana, şi introducerea treptată a personajelor şi sugerarea viitoarelor conflicte. Obiectivul romancierului înregistrează pe rând lăutarii, care cântă sub şopron, ritmul îndrăcit al someşanei, gesturile flăcăilor, care îşi ciocnesc cizmele: Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învăltoreşte, se aşează în starturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag iuţeşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe subt mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite.În continuare obiectivul romancierului înregistrează grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor care-şi admiră odraslele şi al copiilor, care pândesc poalele fetelor. Scena este semnificativă şi pentru realitatea adânc diferenţiată a satului. Astfel într-un grup stă primarul Ştefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată, şi câţiva bătrâni fruntaşi: Pe-alături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, ştiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi.Lipsesc şi reprezentanţii intelectualităţii ardelene: familia învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug. Aceştia respectă petrecerea ţăranilor, dar nu se amestecă printre ei. Astfel Maria Herdelea era fată de ţăran de pe la Monor, dar fiindcă umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător - se simţea mult deasupra norodului şi avea o milă cam dispreţuitoare pentru tot ce e ţărănesc.
Pe când în romanul Moromeţii lui Marin Preda ne este descrisă un punct de întâlnire dar nu hora cum ne este prezente în Ion că Poiana lui Iocan. La fel ca toţi sătenii, in afara unor familii mai înstărite ca cea a lui Aristide, Cotelici, Bălosu, şi familia Moromete nu are trai foarte uşor, ei, în special părinţii, fiind apăsaţi de multe impozite, foncirea şi alte neajunsuri dar ele pot fi încă suportate de capul familiei care se adună cu plăcere duminica, la taifas, in "poiana lui Iocan" unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate dueluri ale inteligenţei. Ilie Moromete stăpâneşte absolut peste o familie a cărei gospodărie pare solidă si grija conducatorului ei este s-o menţina intactă. E pentru întâia oară când in literatura româna ţăranul nu este stăpânit de ideea de a avea pământ, ca şansă a fericirii sale, ci de a şi-l păstra nu doar de al avea cum ne este prezentat în romanul Ion. Tema centrala in Morometii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morala in lupta cu fatalitatile istorice. Ea este anuntata de prozator intr-o forma liniara, programatica, \"In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari.\" Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul este viclean, rabdarea nu este decat o forma de acumulare pentru o noua criza. La sfarsit, cand drama este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite este spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de la inceput: \"Timpul nu mai avea rabdare\". Este una dintre multele \'imagini ale simetriei\' in literatura lui Marin Preda. Aceasta vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura. Pe când romanul Ion are ca temă centrală dorinţa da îmbogăţire a personajului principal Ion.Subiectul are o intrigă simplă şi banală. Ion Pop al Glanetaşului doreşte pământul cu o patimă ce-i mistuie fiinţa( în romanul Ion) iar în romanul Moromeţii subiectul urmăreşte destinul familiei Moromete.Amândouă romanele se bazează pe nişte scene centrale în care ne sunt prezentate fapte de viată ale personajelor, în romanul Ion: scena Horei care a fost prezentată mai sus scena nunţii. Nunta ţine trei zile. În prima zi alaiul porneşte cu căruţe spre Jidoviţa. În frunte merg călăreţii, care pocnesc din pistoale. În prima căruţă sunt lăutarii, apoi o căruţă cu mirii şi cu druştele şi o brişcă cu naşii. Într-o altă căruţă sunt părinţii mirilor, apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete. Nunta începe la socrul mic şi continuă la socrul mare. Imaginea ospăţului este autentică, alcătuită din urărilr şi chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospăţul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată cu atâta amar de vite şi de galiţe că de abia încăpeau în ograda Glanetaşului.. Mai apoi scena înmormântări. La înmormântarea Anei, la prohod, participă tot satul. Romancierul fixează şi aici toate elementele esenţiale: praporii fluturau alene în adierea de primăvară. tămâie şi aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr. preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântere sí scutura mereu cădelniţa.Foarte bun psiholog, Liviu Rebleanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor şi mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amestecă imaginea moartei, cu aceea a copilului şi cu imaginea iubitei. Cu deosebită artă romancierul surprinde spaima de a nu pierde pământul, care se strecoară treptat în sufletul lui Ion.După înmormântarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se îmbogăţesc cu altele, prilejuite de îmormântarea lui Ion. Si aici participă tot satul. Preotul Belciug ţine o cuvântare funebră, care îl impresionează pe cei prezenţi. Autorul este atent la reacţiilöe participanţilor şi mai ales a părinţilor: Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de veci.După înmormântare Glanetaşu a făcut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion şi scena cositului,a sarutarii pamantului memorabile,se adauga celor dinainte,alcatuind prin Ion o fiinta generica si mareata : \"Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului,ca o chemare coplesindu-l.Se simtea mic si slab,cat un vierme pe care-l calci in picioare,sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place.\"Dar totodată nunta, înmormântarea, hora fac parte din obiceiurile satului Pripas. În romanul Moromeţii apare o scenă importantă , cea a cinei, în care descriindu-se poziţiile la masă se arată statutul fiecăruia în cadrul familiei. Astfel modul în care sunt aşezaţi la masă sugerează şi anticipează viitoarele conflicte care vor determina destrămarea familiei. Mama împreună cu fetele stăteau în partea dinspre vatră, sugerându-se astfel faptul că ele asigurau buna desfăşurare a cinei. Locul lui Niculaie denotă faptul că este neglijat de familie, iar cei trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim au o poziţie centrifugă, semn al dorinţei lor de a părăsi casa părintească, atraşi de mirajul unei alte lumi. Pe cel mai înalt loc din jurul mesei stătea Moromete, acest lucru reliefând autoritatea lui paternă. Scena cinei de o mare simplitate pare a fi un ecou peste milenii al ceremonialului familiei gentilice care şi-a conservat într-o formă aproape intactă structura , dar nu şi mentalitatea. O alt situaţie semnificativă este şi perioada secerişului. Prin acest eveniment ni se arată ordinea cu care Ilie Moromete şi-a orânduit copii, fiecare având bucata sa de secerat, pe care trebuia sa o termine într-o anumită perioadă de timp. Pentru Niculaie acest an reprezintă iniţierea sa în tainele secerişului, el mergând pentru prima oară cu familia la secerat. O altă scenă este scena din poiana lui Iocan, acolo fiind ca punct de întâlnire fierăria,fierăria fiind locul pentru ascuţitul secerilor dar şi loc de bârfă sau de politică, totodată acolo Ilie Moromete îşi face impresie în sat. Următoarea scenă este scena foncirii în care Jupuitu ajunge cu perceperea taelor şi pe la Ilie, care nu-i prea dă importanţă Jupuitului. Încă o scenă este tăierea salcâmului în care Ilie ştiind ca nu este singurul propietar al salcâmului, îl taie şi îl vinde pentru a-şi plăti taxele lui Jupuitu. Scena confruntarii finale este magistral construita. Stapanirea de sine este arma lui Moromete. Pana in ultima clipa el spera sa-si poata recapata fii porniti pe o cale gresita. Cand acestia, pierzandu-si rabdarea, se revolta pe fata impotriva tatalui, sparg lada si batjocoresc casa in care crescusera, batranul taran vorbeste cu glas bland si sfios, isi cearta nevasta, cere un foc baiatului cel mic, loveste obrazul fetei care vocifereaza si se roaga linistit si senin de fiii care nu vor sa-l mai asculte. Dupa aceasta pregatire inceata, izbucnirea este teribila: Moromete ridica parul si loveste fara crutare, glasul lui devenind un urlet:
\"-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce esti!\"
Corectiunea si discursul nu au nici un efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau bani si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare.
În finalul romanului Ion, Ion moare împlinindu-şi visul de a avea pământ dar lăsând în urmă faptele unui ucigaş. Pe cand în finalul romanulul Moromeţii personajul principal nu moare.
