Ion creanga - viata si activitatea literara
Marele scriitor s-a nascut la 10 iunie 1839 la Humulesti, judetul Neamt. Era fiul lui Stefan a Petrei Ciubotariul si al Smarandei Creanga, “razesi fara pamanturi”. Mama era originara din Pipirig dintr-o familie venita din Ardeal, dar este posibil ca si familia tatalui sa fie tot de obarsie transilvana. Dupa o copilarie lipsita de griji, evocata mai tarziu in “Amintiri…”, incepe scoala in satul natal (1847) cu badita Vasile a Ilioaiei, intrerupta dupa numai un an, continuata insa la Brosteni, la scoala lui Alecu Bals (1849), apoi la Targu-Neamt (1853-l854) si Falticeni, la scoala de “catiheti” (1854), unde apare inscris cu numele de Ion Creanga in loc de Ion Stefanescu. Strabunicul dinspre mama se numea tot Ion Creanga si fusese preot. In 1859, era hirotonisit diacon la Iasi, dupa ce absolvise cu un an inainte cursul inferior al Seminarului de la Socola, inceput in 1855. Se inscrie imediat la Facultatea de Teologie (26 oct. 1860), fara a mai apuca s-o frecventeze, desfiintandu-se. In schimb, din 1864, urmeaza cursurile Scolii Normale Vasiliene de la Trei Ierarhi, avandu-l ca director si profesor pe T. Maiorescu; remarcat de acesta, devine intitutor inca din anul al doilea de studii. Curand intra in conflict cu autoritatile bisericesti, vrand sa modernizeze clerul. Suspendat ca diacon si, imediat, si ca institutor (1872), traieste o vreme numai din debitul de tutun, pentru care capata fara probleme brevetul trebuitor functionarii. Este reprimit in invatamant in anul 1874, cand T. Maiorescu este numit ministru al Cultelor si Instructiunii publice, dupa ce, intre timp, se despartise, definitiv de sotie si se mutase in bojdeuca din strada Ticaului-de-Sus, impreuna cu Tinca Vartic, femeie inteligenta, “poate inspiratoarea unora din povestile sale”. Castiga totodata pretuirea lui Eminescu, atunci revizor scolar, care-l duce la Junimea, indemnandu-l sa scrie. Este momentul nasterii vocatiei sale de scriitor, intr-un climat stimulativ si primitor, desi neinteles in substanta autentica a geniului sau: “Ce fericita achizitie pentru societatea noastra acea figura taraneasca si primitiva a lui Creanga! – exclama Iacob Negruzzi. Toba de anecdote, el avea totdeauna cate una disponibila, fiind mai ales cele corosive specialitatea sa, spre marele haz al lui Pogor, al lui Lambrior, ba se poate zice – afara de Naum – al tuturor junimistilor. Cand radea Creanga, ce hohot puternic, plin, sonor, din toata inima, care facea sa se cutremure peretii! Singur rasul lui inveselea societatea fara alte comentarii! Si cand aducea in Junimea cate o poveste sau nuvela, si mai tarziu cate un capitol din “Amintirile” sale, cu cata placere si haz ascultam sanatoasele produceri ale acestui talent primitiv si necioplit!” (Iacob Negruzzi, “Amintiri din "Junimea”).
Ca pedagog, impreuna cu alti colegi de dascalie, Creanga publica manuale pentru clasele primare: “Metoda noua de scriere si cetire pentru uzul clasei I primara” (1868), “Invatatoriul copiilor” (1871), “Provatuitoriu la cetire prin scriere dupa sistema fonetica” (1876), “Geografia judetului Iasi” (1879). Editeaza, de asemenea, “Regulile limbii romane pentru incepatori”, de Titu Maiorescu (1880). In manualele scolare, care se bucura si azi de apreciere, ii apar primele povestiri, lipsite insa de orice intentie artistica: “Inul si camesa”, “Poveste”, “Pacala”, “Acul si barosul”, “Ursul pacalit de vulpe” (aceasta numai incepand cu editia din 1874).
Debutul propriu-zis are loc insa in Convorbiri literere (oct. 1875), cu “Soacra cu trei nurori”, considerata de folcloristi un basm nuvelistic (Ovidiu Barlea). Pana in 1878 sunt publicate si celelalte povesti, citite toate in cenaclul Junimii iesene, unde autorul era gustat (cum relateaza Negruzzi si Panu) mai ales pentru anecdotele sale “corosive”, spuse ca “pe ulita mare”. Tot anecdota glumeata, dar n-a iesit asa, voia sa fie si cunoscuta nuvela “Mos Nichifor Cotcariul” (1877). Urmeaza, in aceasi revista, “Amitniri din copilarie”, opera capitala, dedicata Liviei Maiorescu, fiica ilustrului critic: primele doua parti in 1881 (ian. si apr.), iar a treia in martie 1882. Textul va fi reprodus de Eminescu in paginile ziarului “Timpul”, asa cum procedase si cu unele dintre povesti.
Pe masura ce boala i se inrautateste (epilepsia), Creanga se izoleaza, isi pierde pofta de viata si de scris, iar dupa imbolnavirea lui Eminescu, se simte si mai singur. Participa sporadic la cercul condus de C. Beldiceanu, unde citeste partea a patra a “Amintirilor” (1888), publicata postum, in volumul al doilea al primei editii de la Iasi a scrierilor sale (vol. I-II, 1890 si 1892). In anul 1887 se pensioneaza din cauza bolii. Au mai ramas in manuscris, si publicate mult mai tarziu, doua bucati licentioase, delicios pornografice, “Povestea povestilor” si “Povestea lui Ionica cel prost”. Practic, cariera lui literara se incheiase in 1883, insumand cu totul abia opt ani. Moare in acelasi an cu Eminescu, marele sau prieten, in noaptea de Anul Nou (la 31 decembrie 1889).
Fara Eminescu si fara existenta Junimii, Creanga n-ar fi devenit vreodata scriitor. Umorul si jovialitatea, care-l caracterizau in orice imprejurare, il impacau oricum cu viata, dar scrisul sau nu umple o frustare. Cand boala, epilepsia (“pedepsia”), i se agraveaza, nu mai scrie pur si simplu. George Calinescu, in inegalabila monografie pe care i-o dedica, face din el un personaj, o legenda: “un bivol de geniu”. E posibil ca, la un moment dat, autorul insusi sa fi inceput sa emuleze cu eroii sai, sa traiasca adica la fel ca istetii si uriasii povestilor. Isi exhiba uneori cu voluptate rolul, pana la bufonerie, ca in cearta de pomina cu socrul sau la adunarile Junimii, dar nu o facea ca un actor. Avea, ca orice taran inteligent, darul natural al disimularii, iar scrisul il chinuia cumplit, tocmai pentru ca stia ca “e treaba de gust, nu de silinta”. Un glas mai presus de el “ii striga vorbele, si el scria, stergea si scanda frazele ca un Flaubert al Humulestilor” (G. Calinescu). Adevarul e ca un artist precum Creanga se iveste o singura data in istoria unui popor, si atunci numai intr-un moment de criza, dar si de mare gratie. Este fara indoiala genial, ca orice scriitor despre care se poate spune ca are simtul genial instinctiv al limbii si al etosului popular nealterat. Opera sa este expresia uimitoare a bunului-simt si a unui suflet elementar, incremenit in formule neschimbatoare, eterne, in totul, un spectacol de maretie simpla inanalizabila.
Se pare ca, intr-adevar, o asemenea opera, precum cea a lui Creanga, inhibia critica. T. Maiorescu vorbea, mai la urma, de “nepretuitul Creanga”, dar junimistii nu vedeau in el altceva decat un scriitor “poporal”. G. Calinescu insusi se ocupa de scrierile lui Creanga doar in ultimele capitole din monografia amintita, dar mai mult citeaza decat comenteaza. Aceeasi dificultate irepresibila o semnaleaza si Vl. Streinu, inca in studiul din “Clasicii nostri” (1943). Interpretii de astazi ai lui Creanga, care nici ei – cu putine exceptii – nu spun mai mult, gusta cu precadere deliciile zicerii si spectacolul carnavelesc, ludic, sugestionati negresit si de cercetari similare universale. Am numit tot atatea formule critice avantajoase pentru autorul “Amintirilor” si povestilor, considerat un prozator erudit, comparat cu Rabelais, Sterne, Luigi Pulci, Anatole France. Fireste – ni se atrage atentia – Creanga este un erudit al intelepciunii populare, dar scrisul sau nu e deloc spontan, in ciuda simplitatii de expresie si sufletesti (mai mult aparente). In particular, in scrisori spre exemplu, sau in acte oficiale, se exprima cu totul altfel. Paradoxal, primul studiu amplu despre Creanga l-a dat un strain, francezul Jean Boutiėre (“La vie el l’oeuvre de Ion Creanga”, 1930; ed. romaneasca, 1976). Trebuie sa vii oarecum din afara lumii lui Creanga pentru a putea sa-l vezi mai bine. Boutiėre nu-l vede pe Creanga insusi, fiindca metoda sa comparativa e defectuoasa. Aplicata mai strans, asa cum o fac alti exegeti (Zoe Dumitrescu-Busulenga, Mihai Apostolescu, Al. Piru), se demonstreaza ca povestile lui Creanga seamana mai mult cu povestile universale, ca motive si tipologie, si nu cu cele romanesti, fiind totdata creatii originale puternice, culte. Apropierile de marii povestitori ai lumii, justificate desigur, nu-l explica propriu-zis pe Creanga. In lectura operei sale se poate adopta orice formula, orice metoda de interpretare critica. Textul le suporta pe toate: de la lectura psihanalitica dezvoltand sugestii din directia bolii scriitorului (Valeriu Cristea, “Cruzimea lui Creanga”) si pana la ceea ce R. M. Alberes numea tehnica realista de aspect dyonisiac si liric “chez le Roumain ION CREANGA, createur avant Jules Romains du village umaniste” (“L’aventure intellectuelle du XX-e siecle. Panorama des litteratures europeennes”, 1900-l963).
In felul lui insa Creanga e un scriitor ermetic, de explicat numai prin sine insusi. Bunul sau simt structural ne obliga la un minim de bun-simt critic. Dintre numeroasele formule vehiculate de-a lungul anilor in jurul operei sale au sansa de a ramane numai acelea de expresie critica lapidara. Cand se opreste la “Mos Nichifor Cotcariul”, G. Calinescu are revelatia de a descoperi nuvela romaneasca insasi cu erou stereotipic, iar in “Amintiri” criticul identifica o speta anume de roman “al copilului universal”: Cu Creanga ai sentimentul ca proza culta romaneasca se naste din nou si poate ca acum se naste cu adevarat, independent de orice modele exterioare: este universala fara a imita universalitatea.
Primul care a intuit homerismul lui Creanga a fost N. Iorga, dar homeric inseamna, de fapt, a te fi identificat total cu poporul insusi (Vl. Streinu). A insista prea mult asupra acestei laturi, asupra rasului instinctiv si a geniului raposodic, e totuna cu a-i refuza lui Creanga spiritul. Se mai sustine curent ca adevarata contributie originala in arta pvestirii consta in oralitate, combinand spectacolul dictiunii cu eruditia paremiologica, uneori de tip sofistic. Dar la Creanga e vorba de o oralitate de grad secund, adica de una scriptica sau scripturala, prin excelenta, iar, pe de alta parte, orice eruditie poate fi, la randul ei, greoaie si cu totul altfel ii citim pe Cantemir sau Odobescu decat pe Creanga. Propriu-zis, pe acesta nu-l citim, cu el ne nastem. Opera sa, in ciuda putinatatii textului, e un depozitar unic al spiritualitatii populare romanesti, intr-un moment critic al acesteia, cand isi presimtea poate – in contact brutal cu primii fiori autentici ai civilizatiei moderne – sfarsitul. “Epoca lui Creanga, printre altele, e si o cheie ciclica” pentru cultura noastra, sustine cu indreptatire Vasile Lovinescu (in “Creanga si Creanga de aur”). Creanga nu putea sa apara mai devreme, dar pasoptistii transformasera deja folclorul in tema literara, iar Anton Pann il prelucrase in varianta lautareasca a cantecului de lume. Daca Ion Creanga nu se ivea in acel moment, ar fi fost apoi prea tarziu. Desi nu e deloc lipsit de “simtul artei impersonale” (G. Calinescu), el scoate basmul din circuitul folcloric si, chiar daca schematic si tipologic nu adauga nimic nou, il preschimba in altceva: in propria opera. Tudor Vianu remarca, in acest sens, puterea extraordinara a lui Creanga “de a individualiza”, in linia unui realism robust si a unui umor impacat, ca un “rural autentic, fara romantismul ruralitatii si fara vreuna din complicatiile sufletesti ale smulgerii din radacini”.
Exista fara indoiala si un “Creanga inainte de Creanga”: povestirile din manualele scolare sau unele texte legate de evenimente importante din viata scriitorului, cum ar fi jalba catre Dicasterie, din perioada conflictului cu socrul, dar mai ales intampinarea finala catre Consistoriul din Iasi, care va marca ruptura definitiva cu clerul. Acesteia din urma G. Calinescu ii recunoaste “vigoarea pamfletara si un dar al muscaturii ce prevesteau pe marele prozator”. Continuand ideea unui “Creanga inainte de Creanga”, Cornel Regman identifica si unele modele posibile sau macar niste “stimuli”, cu referire la Slavici (povestile acestuia si nuvela “Budulea Taichii”), Miron Pompiliu sau chiar unele vorbe de duh ale parintelui Isaia Teodorescu, evocat apoi in povestirea “Popa Duhu” (Cornel Regman, “Ion Creanga. O biografie a operei”).
De o evolutie insa in scrisul lui Creanga nu se poate vorbi. Opera sa, de la primele povesti la “Amintiri…”, e un tot unitar, semn ca scriitorul isi gaseste integral, de la bun inceput, propria identitate. Problema e daca autorul ajunge aici instinctiv sau printr-un proces de initiere constienta. Desi parerile sunt impartite, cei mai multi critici vad in marele humulestean un talent rafinat si un mare artist. Vasile Lovinescu il considera chiar un initiat in invataturile esentiale ezoterice. Este limita de sus a libertatii fata de text pe care si-o poate permite orice interpretare. Mai creditabila ni se pare o lectura care apropie extremele: povestile pot fi foarte bine citite in cheie realistica, tinand seama de marea capacitate a autorului de a localiza si umaniza fantasticul (fabulosul din basme), in timp ce “Amintirile” trebuie citita ca opera de fictiune respectand toate regulile genului. La mijloc se afla “Mos Nichifor Cotcariul”, o capodopera de echivoc al ilocutionarului senzual, nuvela de tip vechi, “cu erou stereotip” in spusa lui G. Calinescu. Subiectul de aspect anecdotic licentios, insa fara urma de perversitate, este ca si inexistent. Tot efectul provine din vorbirea cu subintelesuri, pe ocolite. “Am scris lung, pentru ca n-am avut timp sa scriu scurt”, se lamenteaza cu siretenie Creanga intr-o scrisoare catre Maiorescu. Mos Nichifor nu e un harabagiu oarecare, ci unul “cotcariu” cu chef de vorba, pus mereu pe sotii, ca orice barbat aflat mai mult pe drumuri, determinand-o pe Malca sa ramana cu el in padure o noapte. Totul se petrece ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat: este echivocul insusi dintrea realitate si irealitate. Ca toti eroii lui Creanga, Mos Nichifor isi are drumul sau simbolic, drumul vietii insesi de asta data, care-l inspira si excita cu adevarat. Povestirea, cu dialog cu tot, se face numai din punctul de vedere al barbatului. Povestitorul este asadar partinitor, fortand si mai mult echivocul, dar sporind nu mai putin farmecul povestirii. Ajuns aici, autorul nu se afla intr-un punct de trecere, ci in chiar apogeul artei sale narative: sinteza inefabila de epic, umor, senzualitate si voluptate a zicerii subtile paremiologice.
Povestirile “Mos Ion Roata si Unirea”, “Mos Ion Roata si Cuza Voda” etc., pagubite de cadrul fabulos si de observatia morala mai adanca, sunt productii epice modeste, fara relief. Artist genial de factura populara, cu o intuitie amestecata a genurilor, Creanga este unul din marii clasici ai literaturii romane.
BIBLIOGRAFIE: Creanga, Ion, Opere, vol. I-II, ed. ingrijita de Iorgu Iordan si Elisabeta Brancusi, cu o introd. de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970; Calinescu, G. Viata si opera lui Ion Creanga, ed. noua revizuita, Ed. pentru Literatura, Bucuresti, 1964; Streinu, VI., Clasicii nostri, Ed. Casa Scoalelor, Bucuresti, 1943; Apostolescu, Mihai, Ion Creanga intre marii povestitori ai lumii, Ed. Minerva, Bucuresti, 1978; Regman, Cornel, Ion Creanga. O biografie a operei, Ed. Demiurg, Bucuresti, 1995.
