ION CREANGA - analiza operei referat





Ca toti scriitorii cari nu si-au adunat scrierile razletite intr-un lum, mai usor de cetit pentru cei ce se intereseaza de miscarea literara - asa putina, cum este - de la noi, Ion Creanga este putin cunoscut multora din generatia tinara. De cind, de supt puternicul lui condei nu mai izrau anecdotele si povestile in care firea unud popor intreg se rasfrin-* gea, de cind firul acestora nu se mai depana, cel mai original si mai romanesc dintre prozatorii nostri cazuse intr-o uitare din care, de altmintrelea, putin doritor de a face zgomot in jurul sau, nu cauta sa iasa. -Si, daunazi, cind moartea a venit sa-i inghete glumele pe buze, multi din cei ce au vestit-o nici nu stiau ca tara pierde pe unul din putinii nostri oameni de valoare in literatura. Opera lui Creanga - nu tocmai mare, cum se intimpla mai totdeauna intr-o tara unde omul de litere nu exista ca profesie - e de o insemnatate capitala pentru cercetatori, si criticul literar, obisnuit sa explice pe un scriitor al nostru determinind inriuririle la care a fost supus si oamenii care l-au hranit cu aspiratiile lor, « lovit de caracterul asa de original si de putin imprumutat al unui scriitor despartit prin zidul chinezesc al lipsei de o cultura mai inalta de toate productiile literare straine, unde ar fi gasit elemente ce i-ar fi impestritat originalitatea cu caracterul lor deosebit. in lumea noastra literara, atit de instrainata ca limba si ca idei, rindurile curate pe care le-a scris Creanga sint un adevarat fenomen, si cu drag ma opresc inaintea scriitorului energic si vioi, care, intelept ca poporul, e rizator si sententios, miscat si fatalist ca si dinsul. Elementele care-i alcatuiesc opera sint putine, si cu usurinta ele au sa se desfaca inaintea noastra, si, ca si alta data, avem sa aflam o strinsa corelatie intre om si opera, ale careia caractere estetice sint numai manifestarea personalitatii psihice, uriasa ca humor, a scriitorului.

I

Intre deosebitele parti, care intra in formarea unei personalitati sufletesti, niciodata potrivire deplina nu poate sa existe. Fiecare om are o parte din mecanismul lui cerebral care predomina asupra celorlalte, si cu atit mai mult la artist ori la omul de litere elementul predomnitor are sa se arate cu limpeziciune. Avem astfel temperamente artistice imaginative, ca Edgar Poe ori Hoffmann, stapinite de abstractii ca Richepin si Rollinat, sentimentale ca Lamartine, senzationale ca ura puternica a sefului scoalei realiste din Franta, Zola. Creanga face parte din aceasta din urma categorie de scriitori: "senzationalii". Pentru ca lucrul sa se lamureasca mai usor, nimic mai potrivit decit cercetarea chipului cum un scriitor de idei, ca Delavrancea, de pilda, isi alcatuieste nuvelele, in paralel cu felul cum nuvela se incheaga de sine in creierul bogat in senzatii al scriitorului nostru. in capul celui dintai, al lui Delavrancea, ideile abstracte au locul de capetenie : scriitorul vede, insa constitutia lui psihica e asa ca lucrurile vazute nu ramin in bloc in arsenalul memoriei, ci, viind asupra-li, puterea de abstractie le intrebuinteaza ca material la cladirea unei zidiri intregi de asemenea abstractii.
De aceea, cind scriitorul se pregateste sa scrie, ideea se infatiseaza intai, ul abstract al actiunii ce are sa se des-fasure in nuvela si tipul nefixat inca al persoanelor care au sa conduca aceasta actiune, si pe urma scriitorul vine de le imbraca cu elemente luate din realitate si legate intr-un trup nou prin puterea de inchipuire. Nimic vazut si reprodus asa cum a fost vazut, ca un lucru inchis intr-un hambar si scos iarasi la lumina ; toate sint judecate si imaginate. Firul de care se leaga totul in nuvela e o idee abstracta, care se simte pretutindene existenta si care a fost preexistenta nuvelei, care a fost conceptia ei primordiala. in Liniste, de pilda, Delavrancea n-a vazut desigur pe doctorul sau, nici pe transparenta si pe dulcea lui iubita ; urile lor sint schite din lumea visului, care nu se simt in ie-n haina reala, pe care li-o croieste dupa trupurile lor aeriane nuvelistul. Delavrancea a vazut inaintea ochilor mintii intai un tip abstract al omului superior, urgisit de lumea care nu-l intelege si mistuind ama-rita lui viata printr-o liniste transcendentala, pe care nimic omenesc nu vine s-o mai turbure, apoi pe femeia dulce si slaba, cu barbia ca un mar de ceara, floare gingasa vesnic pe pragul mortii, osindind lumea din inaltimea despretului ei anemic, si-a inchipuit in abstracto o legatura de iubire intre aceste doua fiinte asa de deosebite: doctorul atletic, sanguin si nebun de teorii, si femeia slaba si naiva, legatura pe care moartea ar veni s-o rupa, dind uneia mormintul, celuilalt - "linistea", si numai dupa ce astfel ideea nuvelei intregi s-a plamadit, scriitorul face din doctor un anumit doctor, cum a vazut el multi, elev al lui Marcovici si traitor in Bucuresti, si dintr-insa o anumita femeie, fata unui mosier ofticos - a precizat imprejurarile actiunii, a retusat loul, punind pe deasupra penelul realitatii; si nuvela a fost gata. Cu Creanga lucrul sta altfel: ca si poporul, calauza si inspiratorul lui unic, el are putine idei abstracte in minte ; iccfe-nele, senzatiile predomina. Memoria lui e o memorie de ordine senzationala ; el vede admirabil ; faptele care trec pe dinaintea ochilor lui glumeti isi pun adinc pecetea in masa creierilor lui, scaldati de un singe imbtielsugat in globule, si urma lasata nu se mai sterge niciodata. in orice moment. Creanga poate dispune de dinsa ; ea, senzatia, i se prezinta inainte cu bogatia ei de culori si lamurirea de contururi, gata sa ieie trup supt condei.
La toate personagidle multiple, care se poarta in lumea operelor lui, ar putea determina exact si constiincios ca la cotcarul de mos Nichifor harabagiul: tirgul, mahalaua si timpul cind a trait, chiar daca ar trebui sa se scoboare pe vremea bunicului sau, al lui Ciubar-da, adeca, cel care a primit patruzeci si noua de mioare, cifra rotunda, de la rrlos Dediu din Vinatori.

Tot asa de vazut ca si Nichifor e dascalul lui, Popa Duhu, iute in raspunsuri si glumet cu dinsul, "acel popa imbracat cu straie saracute, scurt la stat, smolit la fata, cu capul ples", care primbla prin gradinile si ulitile lasului cugetarile lui cele intelepte. Amintirile nu sint alta decit o galerie de louri vazute toate intr-o lumina de veselie, care creste puterea lor, fara ca vreo conceptie de ordine ideala sa le lege intre ele. Fie, de pilda, partea a doua a lor, aceea care tine de la fuga lua din bordeiul darimat al Irinucai pina la timpul cind intra in scolile acelea, "cumplit mestesug de timpenie, Doamne fereste", care dadeau satelor pastori sufletesti. Icoanele vazute se tin lant, ele izrasc de supt condei fara ca de inainte scriitorul calauzit de o idee abstracta, care sa-i slujeasca de indreptar, sa fi facut o alegere intre deosebitele materiale "senzationale" pe care le avea la indemina. Una dupa alta, fara intentie constienta din partea autorului, senzatiile s-au succedat inaintea luminii constiintei lui, pentru a se inchega pe hirtie. "La rind", cum spune el, vin, fara alta legatura decit a timpului in care s-au petrecut si fara vreo alegere anterioara, scena, duioasa in realismul ei, a intoarcerii tatine-sau in casa plina de copin lui, uratul asa de fara de noroc pentru dinsul la Anul Nou, smintinitul oalelor, nacazurile lui cu rautaciosul de mos Ciorpec ciubotarul, ciresele furate de la mosu-sau Vasile si prinderea pupezei, ceasornicul viu si zburator al satului, si cite altele, care, impartite cite una in fiecare modul, ar forma mici louri zugravite-n toate amanuntele lor de rba si de fapta.
Din aceasta ingramadire insa, cam dezlinata, a amintirilor lui, tipurile ies mult mai tare la iveala si sint mult mai vii de cum s-ar crede. Fiindca mersul lui e mersul vietii chiar, si, precum in viata fiecare intimplare, cit de mica, contribuie pentru a ni osebi personalitatea oamenilor cu cari stam in atingere 2ilnica, tot asa si in opera lui, fara sa-si dea osteneala sa fixeze tipurile, ceea ce, presupunind abstractia calitatilor din imprejurarile unde s-au manifestat, nu s-ar potrivi cu senzationalitatea-i excesiva, el le lasa sa se desfaca de la sine din cele povestite.

Stim ca mosu-sau Vasile e zgircit, chiar daca n-ar spune-o, din afacerea cu ciresele, si, fara sa ni-o spuie el, m intelege destul de bine ce poama de baiat era. E o lume intreaga aceea care se desfasoara din Humulesti pina la casa lui Pavel din Folticeni, si, in aceasta gramada de uri, nici una lasata in umbra, toate au pecetea propriei lor personalitati : popa Oslobanu ca si varul sau, Ion, mos Bodringa ca si timpitul de Trasnea. Cind n-are timp intr-o nuvela, in Mos Nichifor Cotcariul, de pilda, sa intrebuinteze procedeul lui obisnuit pentru determinarea tipurilor, el e silit sa li fixeze singur caracterele, dar chiar atunci se va feri, pe cit se poate, de-a ni da insusirea in raceala ei abstracta ; totdeauna ea are sa fie ilustrata printr-un exemplu luat din lumea concreta. Pustnicul Chiriac e aratat prin acest fel de concretizare a unor calitati de ordine abstracta, asa ca aici operatia e dubla : calitatea foarte bine scoasa prin abstractie e coborita din nou in lumea lucrurilor concrete, pentru a capata culoare si viata. Cinci-sase rinduri dau ura, asa de humoristica, a calugarului din "sfinta Agura", care-si "cania parul si barba cu cirese negre si in Vinerea seaca cocea oul la luminare, ca sa mai usureze din cele pacate" E o nuvela intreaga condensata in aceste rinduri. Firea lacoma a jupi-nului Strul din Tirgul-Neamtului, negustor de asa de multe lucruri, e desavirsita printr-o paranteza : "mai facea el, nu-i rba, si alte negustorii". in descrierea acestor tipuri, care, de obicei, nu lasa nimic inchipuirii cetitorului, se ajunge la puterea de sugestie a unui Turgheniev. Acelasi lucru cu intriga : cind actiunea ce are sa intre-n cadrul nuvelei nu e o actiune vazuta de dinsul, ea se micsoreaza intr-atita hicit devine nula.

Compare-se miscarea si viata neastimparata din Amintiri cu actiunea din Mos Nichifor ori din Ion Roata. In cea dintai nuvela n-avea nimic alta decit un fragment de calatorie vazut din punctul de vedre al humoristului. Un alt scriitor n-ar fi scos nimic dintr-o tema ca aceasta, de-o simplicitate extraordinara : un harabagiu porneste la drum cu fata lui Strul bacalul, Maica ; capatul se rupe, apoi roata sare ; harabagiul si musteriul stau o noapte pe drum. Creanga are insa un chip deosebit, al lui propriu, de a scoate o nuvela intreaga din aceste date saracacioase. intai, facem cunostinta amanuntita cu Mos Nichifor, si, pe urma, cind harabaua porneste, scriitorul se apuca sa noteze impresiile pe care i le produc eroului sau locurile pe unde trece, sirul de senzatii trecute ce i se desteapta-n minte la senzatia prezenta a locului.
Toata asociatia de idei, care se trezeste in mintea lui mos Nichifor si i se coboara pe virful limbii cu acea usurinta de scurgere a ideilor in toata plasticitatea lor, care se intil-neste numai la omul incult si pe care Creanga, admirabil in dialoguri, o reproduce fara o nota falsa, ni se desfasoara inainte.
Schema ideilor e cam aceasta : Grumazestii, lupul, dealul Balaurului, balaurul, solomoniile, baba lui etc. si, fara nici o sila, rind pe rind, scriitorul noteaza ; actiunea ocupa o bucata mica, de la sfirsit, dupa aceasta schitare a gindurilor, ea se leaga in creierul unui teran la drum, si, cind nuvela se mintuie intr-un hohot de ris si am incerca sa-i gasim subiectul, el ni aluneca intre degete, cu toate amanuntimile de toate felurile care o alcatuiesc, si singure citeva linii generale ramin inainte. Chiar cind Creanga are idei generale, un chip al lui de a judeca ceva, starea teranului, de pilda, ii e cu desavirsire imposibil sa ni spuie aceste parerii ale lui de o ordine mai inalta decit aceea a faptelor in lumea rece a generalitatilor cu care nu-i deprins si in care n-a trait. E dintre cei care rbeau in parabole si in pilde ; ideea generala apuca imediat dupa ivirea ei haina faptei, a lucrului vazut, pe care haina, noi, oameni traiti in abstractii, trebuie s-o lepadam, admirindu-i stralucirea pentru a intelege miezul. Teran, Creanga simte in inima lui durerile teranulud mai tare decit noi, fiindca e "carne din carnea lor si singe din singele lor", si totusi nicairea o protestare de ordine ideala ; cu cit mai puternica insa e zugraveala cind vedem obrazul "necinstit" al batrinului Ion Roata, caruia cu o sarutare da-i sterge pata de pe obraz ! $i aiurea tot haina concreta o pune in spate ideea care vine sa ni se arate noua, celor ce mai credem in rbe, ca prin unire, "sfinta unire", teranul a capatat doara indoirea sarcinilor. Nici tipuri abstracte, deci, nici intriga ideala in nuvelele lui Creanga : pre-tutindene carne vie si lucruri pipaite. in creierul lui puternic, singure senzatiile clocoteau, si cind, din vreme in vreme, cite o idee abstracta vine cu fizionomia ei anemica in aceasta lume de fiinte psihice uriase si pline de colorit, ea trebuie sa imbrace haina locului. Creanga e la noi tipul perfect al scriitorului senzational, la care aceasta predomnire a concretului se explica, poate, in om, printr-o mai mare imbielsu-gare de viata, printr-un mai mare exces de singe, care hraneste puternic creierul si, tinind fragede senzatiile, opreste cercetarea rece de a le despica si vesteji atunci cind abstrage din ele ideea.

II

Creanga n-a scris insa numai nuvele. Alaturea cu acestea avem o cantitate covirsitoare de povesti si snoave, pe care el, care, de altfel, se scutura de orice neologism cind apuca in mina condeiul, le boteaza "anecdote". Aici are sa apara un al doilea caracter al scriitorului, popularitatea lui, ca sa zic asa, raminind ca intelesul, deosebit st mai apropiat de acel etimologic, in care intrebuintez acest cuvint, sa se lamureasca din cele ce au sa urmeze.
E o mare deosebire intre a scrie o nuvela; si intre a spune o poveste. Nuvelistul e deplin stapin pe ceea ce are sa scrie : tipuri, actiune, dialog, totul poate sa iasa din mintea lui, dupa ie ; scriitorul de povesti e mult mai incatusat decit cellalt. Aici, el trebuie sa-si mladieze talentul, sa-l sileasca a intra intr-un anumit cadru de idei, sa adopte un anumit stil, sa zugraveasca un anumit fantastic. Fiindca o poveste e un tot organic, netezit si potrivit de intregi generatii de oameni prin ale caror guri a trecut, si o calcare la o parte de pe cararea ei se cunoaste indata. in Ispirescu, de pilda, ori in Delavrancea, din timp in timp pare ca ni vine sa chemam pe scriitor la ordinea povestii. Personalitatea lui culta produce un efect suparator in mijlocul fetilor-frsmosi cari cladesc poduri de aur c-un cuvint si al frumoaselor fete de imparat ce se uita cu ochi cuminti pe calea de minuni pe unde are sa li vie ursitul. E un anahronism, si floarea povestii cea gingasa se usuca la suflarea cugetarilor straine de firea ei. Sint totusi povesti frumoase, imbracate intr-o limba admirabila, ca unele din Delavrancea, dar, gen hibrid, aceasta fata naiva, imbracata in haine moderne, n-are nici frumuseta simpla a povestei, nici aceea, mai cioplita, a nuvelei.



Altfel il vedem pe Creanga. Chiar daca ar fi vrut sa introduca elemente straine-n lumea povestilor, n-ar fi avut de unde. Om necunoscator de literaturi straine, neimpregnat de acele tendinti nepotrivite cu firea poporului nostru, care scot asa de deseori capul cind cetim alte povesti, el a fost din fericire pastrat de imprejurari ca o oglinda dreapta si lucie, in care povestea se rasfringea fara sa se cunoasca de-a fost rasfrinta. La dinsul, nimic din ceea ce caracterizeaza pe scriitorii moderni nu se arata nepotrivit intr-o lume distincta de aceea dupa al carii tipar gindeste scriitorul : nici lux de atii ori descrieri, minunate ca gingasie, colorit si intelegere a naturii, ca in Delavrancea, insa nespus de nepotrivite intr-o limba cam seaca si fara podoabe ca aceea a povestilor noastre, nici icoane fantastice, groaznice in trasacuriile lor fermecate, ca in Fat-Frumos din lacrima a lui Eminescu.

In Creanga, luna nu se coboara in chip de fantasma, nioi iasme in chip de stinca nu-si arata fioroasele lor trupuri ; povestea e numai poveste, si oglinda fara ceata a prozatorului nostru nu-i diformeaza contururile, puind podoabe mestesugite pe trupul sanatos si mindru in simplicitatea lui al productiei populare. in Harap Alb, cea mai ingrijita ca forma si mai cu dragoste scrisa dintre povestile lui, in zadar am cautat o descriere mai intinsa ori o atie artificiala ; cind atia se intilneste, ca e atia povestii, o atie justa, scurta, mumificata aproape, ca si atiile eterne ale epicilor greci. in povestea mai mica a Fetei babei si fetei mosului, singure trei atii se intilnesc, si caracterul lor e evident neartificial, ci curat popular: fetei Babei gura ii umbla "cum umbla melita", tot ea se alinta "ca cioara in lat", se piaptana "de pare ca o linsese viteii". Si atita-i tot: descrierea putina, seaca, nerasa, fara multe podoabe. Propozitii razlete o alcatuiesc ; nicairi perioada lunga si cocheta, pe care o intilnim, luata de la straini, in ceilalti scriitori ai nostri. Ca dovada, citeva din cele mai izbutite descrieri, cele mai plastice : icoana lui Gerila, de pilda, care, cind sufla intre gingasele lui buze de arap, "toata suflarea si faptura dimprejur ii tinea hangul : vintul gemea ca un nebun, copacii din padure se vaicareau, pietrele tipau, vreascurile tiuiau, si chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iara veveritele, gazdite una peste alta in scorburi de copaci, suflau in unghii si plingeau in pumni, blastamindu-si ceasul in care s-au nascut."

In acelasi stil fara podoabe maiestrite, adevarat stil popular, care pastreaza icoanele pentru vers si lasa prozei lamurirea ei neacoperita de atii si descrieri, sint zugraviti si Flaminzila, "namila de om" care maninca, fara sa-si sature pintecele, brazde de pe urma a douazeci si patru de pluguri, si Setila cel ce bea apa de la douazeci si patru de iazuri si girle, pe care umbla mai mult de trei sute de mori, si Ochila cel cu un singur ochi, mare cit o roata, pina la Pasari-lati-lungila, "fiul sagetatorului si nepotul arcasului". Alternarea unei oarecare versificatii de asonante cu proza e in spiritul povestii, si maiestria nu se simte-n alcatuirea versului decit in partea din urma, unde caracterul popular se cam impestriteaza cu o gingasie cautata, care pateaza apa clara a expunerii. Nu-i rba, descrierea fetei de imparat, "boboc de trandafir din luna lud mai, scaldat in roua dimi-netei, leganat de adierea vintului si neatins de ochii fluturu-lui", e izbutita, ca si dorul, "soare mindru, luminos si in sine arzator, ce se naste din scinteia unui ochi fermecator", dar pata e tot pata, si versuri de dragoste moderna intr-o poveste, si o poveste de Creanga ! ..
Lasind la o parte acuma .ritica de amanuntimi, povestile si snoavele, care numai prin dimensiunile lor se deosebesc, unele de altele, partea cea mai mare din opera lui Creanga adeca nu fac nimic alta decit sa ni dea, fara nici o amestecare de tendinti straine si de neologisme ca cabular si sintaxa, adevaratul spirit al poporului de la care a invatat mestesugul lui de scriitor, si care a pus pe temperamentul acesta vioi si puternic pecetea lui nestearsa. Cei ce nu r sa creada in existenta unor caractere etnice, care, printr-un sir» nedescurcat de cauze, dau fiecarui popor o fizionomie a sa care-l deosebeste de toate celelalte, ceteasca pe cel mai romanesc ca inspiratie si forma dintre prozatorii nostri ; din cetirea operei tipul nostru etnic, al poporului romanesc, are sa se desfaca in toata plenitudinea sa.
O sa vedem in scriitor pe roman in genere, fire vesela, care zareste indata, ca toate popoarele romanice, partea caraghioasa a lucrurilor, neam superstitios, cu mintea plina de balauri, si alte asemenea mosteniri ale raposatului Olimp arie, fatalist, care pleaca fruntea inaintea celor trimise de sus si, din cind in cind, lasind mintea sa se coboare inspre un pesimism dulce, care vede viata plina de griji si-si pune idealul de fericire in vremile apuse ale copilariei. Creanga e rezumatul chipului de a fi al teranului roman - moldovean in special - din a doua jumatate a veacului al XlX-lea.

III

Toata opera aceasta a lui Creanga, multipla si vie, e scaldata intr-o atmosfera de humor care se iveste pretutindeni, pe foile deseori induiosate ale Amintirilor, ca si in caraghioasele foi in care porcul vine sa-i spuie povestea pe care, la rindul lui, vine de-o impartaseste cetitorilor. Humorul lui prezinta o forma deosebita, pe care o sa cerc s-o lamuresc.
Fiecare vede lumea altfel, si ochii lui percep mai bine anumite parti din lucruri care-l lovesc mai tare si i se intiparesc mai usor in minte.
Asa se explica temperamentele optimiste, care, vazind o lature a naturii cu o mai mare intensitate, pornesc de aici pentru a da pareri subiective asupra valorii lumii, care in sine, inconstienta si linistita, n-are valoare pozitiva ori negativa, pentru ca :


Rien n'est bien, rien n'est mal, rien n'est laid, rien n'est beau,
Le monde n'est qu'un tas confus de phenomines
Sans but.
(J. Richepin, Les Blasfhemts)


Altii vad cu mai mare energie si retin mai cu inlesnire partea comica a lucrurilor, care inaintea ochilor lor capata niste dimensiuni cu mult mai considerabile decit acelea ce le are in realitate. Aspectele cele mai serioase in aparenta, trecind prin prisma lor modificatoare, capata caracterul acesta ridicol, parte constanta data de personalitatea autorului, care, adaugindu-se la lucruri asa cum sint, le schimba cu desavir-sire, caci dezlta unul din caracterele lor in dauna celorlalte. Lumea capata, multumita acestei procedari de partenire a uneia din insusirile sale, o aparenta monstruoasa, care, tocmai prin faptul ca nu se intilneste de obicei si ca arata toate supt o fata neobisnuita, produce risul. Cind, acuma, acel ce are acest temperament e un artist, prin insusi acest fapt el cauta sa forteze colorile, sa le intareasca si mai mult, pentru ca zguduirea produsa asupra nervilor cetitorilor sa fie mai puternica inca.
Scriitori de acest fel sint humorisoii. Cineva poate fi inzestrat cu darul humorului din firea lui sau sa-l adopte ca mijloc estetic in operele sale. in cazul din urma avem acel ris silit, in care parca rasuna plinset, ce se intilneste asa de des in scrierile humoristilor englezi, incepind cu Addison si sfirsind cu romancierul realist Dickens. La Creanga risul nu e introdus cu constiinta in opera, ci vine din inima : e risul sanatos si puternic, care trebuie sa trezeasca tot ris in mintea celui ce ceteste.

Humorist nascut, el a va2ut lucrurile prin partea lor comica, le-a privit supt unghiul ridicolului, si temperamentul lui propriu se reflecta in opera. Mijloacele pe care le intrebuinteaza humoristul sint nenumarate : gramadire de amanuntimi fara capat, rbe nepotrivite cu ceea ce inseamna, fagaduieli pe care altfel le indeplineste. Toate acestea sint utilizate de Creanga cind, ca in Amintiri, il vedem zugra-vindu-se singur cu o ironie admirabila, ca unul care, zice el, "prin somn nu ceream de mincare, daca ma sculam nu mai asteptam sa-mi deie altul si, cind era de facut ceva, o cam raream de acasa. Si apoi mai aveam si alte bunuri: cind ma lua cineva cu raul, putina treaba facea cu mine, cind ma lua cu binisorul, nici atita, iar cind ma lasa de capul meu, faceam cite o draguta de trebusoara ca aceea, de nici Sfinta Nastasia, izbavitoarea de otrava nu era in stare a o desface cu tot mestesugul ei" ; cind, in Mos Nichifor Cotcariul, ni lamureste chipul cum gasise mijlocul sa cumuleze meseria de ha-rabagiu cu aceea de geambas ; cind, in sfirsit, raspindeste cu prisosinta gluma in Amintiri, in care toti pare ca rid, de la Smarandita, fata popei, pina la dinsul, care se pricepe totdeauna cum sa faca o blastamatie.

Pretutindeni tonul povestire! e insa cel serios : scriitorul intrebuinteaza toata puterea de conceptie de care dispune pentru a stirni un ris homeric, fara ca pentru asta tonul asezat, ce domneste in toate scrierile lui, sa inceteze.
Silinta pentru a fi humoristic nu se simte nicaieri, si Creanga debiteaza cele mai mari enormitati cu un aer de convingere neturburata. La fiecare poveste, nu lipseste sa ni spuie ca omul lui traieste inca, daca n-ar fi murit, ca Ivan Turbinca, si ca ospatul tine inca, de nu s-o fi mintuit, si naivitatea povestitorului e perfecta cind descrie operatia "ci-natuirii" femeii lui Stan Patitul, prin care cinatuire el si ou dracul Chirica o usureaza de o coasta, singura de drac care-i mai ramasese. Tipurile, cind isi da osteneala sa le zugraveasca, in povesti mai ales, arata o imaginatie urias de hu-moristaca : dovada descrierea lui Gerila, care, cind sufla cu buzoaiele lui groase si dalabazate, una i se da peste cap, pe cind cealalta-i ajunge la pintece. Nici unul din humoristii nostri moderni n-a avut ca dinsul darul innascut de-a lega la un loc intr-o capodopera de humor limba cea mai comica posibila, in care un singur cuvint pus bine e de ajuns ca sa produca impresia dorita de dinsul, cu schimonosirea ce trebuie adusa realitatii pentru a deveni ridicula.

Fara sa aiba imaginatia saritoare a lui Jean-Paul Richter, puterea de conceptie a lui Swift ori Dickens, finetea lui Armand Silvestre, el avea toate insusirile humoristului si, pus in alte imprejurari, daca ar fi pierdut nemasurat ca originalitate, cine stie ce fata ar fi luat verva lui humoristica, rautacioasa uneori, mai totdeauna insa sanatoasa si vioaie.

IV

Omul se desface din opera : pare ca vedem pe uriasul lat in spate si inic, cu singe bogat, pastrind toata energia vietii in creierul lui bogat in senzatii. Puterea aceasta de viata a dus-o in convingerile ca si in scrierile lui. El, nepotul rnicului din Pipirig, al acelui David care l-a dus intai la scoala, unde era sa-si deschida mintea, fara sa-si "corche-zeasca" limba, teranul din Humulesti, a fost totdeauna cu inima intre cei cari-l vazusera crescind, de atuncea cind, copil balan, insenina, cum zice el, cerul cu un zimbet de-al lui. Deprins sa rbeasca in pilde, el a luat apararea fratilor lui de munca in doua nuvele, cei dai Ion Roata, in care se simte o inima care, ca a lui Dostoievski, intelege pe cei umiliti si apasati si care singereaza de suferintile lor. Prin gura teranului de la Divanul ad-hoc, "om cuviincios", dar cu "gidilici la limba", scriitorul insusi rbeste, si caldura simpatiei transpira in rindurile in care ni povesteste, asezat, dupa obiceiul lui, si fara declamatii, cum "cine se scoala mai de dimineata, acela e stapin in sat la ei, de-i oropseste si-i tiohaieste mai rau decit pe vite". Si nicaieri mai multe lucruri nu s-au spus mai frumos in cuvinte mai putine decit atunci cind batrinul teran isi deschide gura ca sa vadeasca boierilor din Divan adevarul, mare si plin de mustrari, ca "palmele teranesti, strapunse de palamida si pline de bataturi, va tin pe d-astra de atita amar de vreme si va fac de huzuriti de bine". De altfel, vremile cele noua ii plac si mai putin decit cele vechi, si Creanga e dintre cei ce, nemultumiti cu vremile lor si setosi de un ideal, si-l stramuta in trecut, cind, rba lui, era rusine intre fete si cind intr-o lume mai romaneasca se rbea o limba mai putin "corchezita". in fond, fatalist ca poporul ale carui superstitii le impartaseste, el priveste fara parere de rau zadarnica toate nacazurile si grijile traiului, fiindca stie el bine ca sint la urma urmei "trei coti de pamint in care se incheie toata scofala pe lumea asta".
Humorist de talent, scriitor "senzational" prin excelenta, Creanga e, cum am vazut, acela dintre scriitorii nostri care a trait mai aproape de popor, l-a inteles mai bine si l-a reprodus mai cu viiata. Scutit de orice influenta straina, el a pastrat neatinsa limba si gindirea romaneasca, si de aceea nici o alta ura mai originala in simplicitatea ei viguroasa nu se intilneste in literatura noastra moderna. Si daca e regreil, pe de o parte, ca n-a cunoscut izarele frumusetii estetice a Apusului, pe de alta parte, tocmai acestei izolari a lui trebuie sa-i atribuim caracterul original al operei sale.In alte imprejurari, Creanga ar fi fost altfel si ar fi scris altfel. Dar Creanga n-ar mai fi fost Creanga, adeca o minune de povestitor care scrie in cea mai frumoasa limba romaneasca.

(Conrbiri literare, ar. 3, 1 iunie 1890 ; reprodus in Schite din literatura romana, i. II, Iasi 1894 si ini de critica din tinerete, 1921.)











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani