« Zariram deodata pe Calea Victoriei, in mijlocul lumei cunoscute, un om de aiure, strain in port si in chip. Un barbat bine inchegat, cu trasaturi totusi delicate ca si cum n-ar fi fost batute de soarele si vintul Abru-zilor, blond si, de sub bolta fruntei caruia straluciau doi ochi unde puteai ceti deodata intreg sufletul, - un suflet nu aprig, nu aprins, ci blind, -isator, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintii atingere cu asprimile vietii loveste din aripa pentru a se ridica la inaltimile albastre. Era parintele Ion Agarbiceanu, des-calicat din muntii lui in cetatea grijelor, trufiilor si nazuintelor noastre. 11 vedeai stingaci in vorba, necunos-cind oamenii ce-1 inconjurau, dar mergind cu fruntea sus, odihnindu-si seninii lui ochi peste maririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totusi in suflet. Si l-am primit cu bucuria cu care se primeste un sol venit dintr-o lume draga, atit de aproape de sufletul nostru, ca pe o rindunica ce trage intiia dunga neagra pe cerul albastru al primaverii, sau ca pe cel dintii ghiocel ce zdrobeste invelisul moale al zapezii.
Ion Agarbiceanu era bine venit printre noi, deoarece in acest tinar sfios si delicat noi care il urmaream de mult, vedeam pe cel mai viguros povestitor al Ardealului din generatia tinara ce se ridica pentru a se stapini peste literatura neamului nostru.
De ani de zile, in tacerea cea mai adinca, fara acele indemnuri bine-venite oricui, dar mai ales fara prinosul de flori aruncat de miini prietene, I. Agarbiceanu. isi alunga pana lui harnic pentru a prinde in icoane vii, puternice, durerile si bucuriile neamului sau obidit.»
E. Lovinescu (1910)
« Intr-o dupa amiaza de vara, tot pe vremea Expozitiei, ma aflam la dl. Iorga. ,,-Vino sa-ti arat pe cineva!" imi spune dl. Iorga si luindu-ma de mina ma duce in biblioteca. Pe un scaun putin cam in umbra, statea un tinar in haina lunga, neagra. "Domnul Agarbiceanu", imi spune dl. Iorga. Tinarul a zimbit, si-n fata lui nespus de blinda, in fata dimprejurul careia barba blonda ca aurul de abea se statornicea, zimbetul se strecura ca o raza. il cunosteam pina atunci pe Agarbiceanu numai din volumul pe care-1 scosese editura Luceafarului. Din scurta intrevedere din ziua aceea - scriitorul tinea sa vada manastirea Cernica si s-a dus s-o viziteze - nu-mi ramasese decit intiparirea chipului sau de o nespusa blindete. De atunci, numai acum un an l-am revazut iarasi pe scriitor, alergind, cum am alergat cu totii, pe la editorii bucuresteni, sa-i tipareasca volumele. Atunci am avut prilejul sa-i indatoresc, daca inseamna o datorie sa vorbesti unui editor despre un mare scriitor ca Agarbiceanu, despre un mare si adinc scriitor, poate despre cel mai adinc scriitor de astazi al nostru.
Atunci a dat Prapastia in biblioteca "Lumina " si alte doua volume, mi se pare la "Minerva". Atunci am aflat ca-1 mutase la Orlat, linga Sibiu, si atunci am ramas mirat de deosebirea care o gaseam intre vorba, privirea si sufletul senin al scriitorului, si lumea intunecata, tragica si aspra a operelor lui. Si m-am gindit apoi, ca poate numai un suflet ca al lui Agarbiceanu poate patrunde cu raza lui de lumina, intunerecul vietii acesteia.»
Emil Garleanu (1915)
« Chiar in ziua cind am ispravit de citit cartea Popa Man, am intilnit in Piata Teatrului pe Ion Agarbiceanu. Alerga nu stiu unde, cu ghiozdanul lui de ziarist deputat. Am stat locului o clipa si am vorbit. Ce mai face? . . . Gazetarie si politica! De abia cind vine vremea sa calatoreasca in tren, intre Cluj si Bucuresti, mai umbla cu ochii prin cele departari ale inchipuirii si mai prinde, ici si colo, cite un gind frumos, cite o aburoasa infatisare de ceea ce ar putea sa fie odata nuvela ori roman.
Ma uitam cu simpatie si pareri de rau la acest frate prigonit de nevoi, scos afara din calea lui fireasca de blestemul incapatinat si vechi, care nu iarta pe nici un scriitor roman sa fie si sa ramiie scriitor. Avea-va si Agarbiceanu aceeasi soarta ca atitia frati mai mari, atitia frati de aceeasi virsta?
li ascultam glasul asezat si blajin: - Ce sa facem! Daca nu ne lasa nimeni sa ne vedem de meserie . . . Am ramas destul de putini. . . Citi scriitori mai sintem - statul n-are vreme, n-are ginduri, n-are mijloace pentru noi!
Nu stiu cine mai poarta vina acestei grele existente de scriitor roman: Statul, societatea sau Han Tatar. Adevar este ca avem azi citiva scriitori de mare valoare pe care ii lasam sa se cufunde in amaraciune si in jurnalism. »
Gala Galaction (1920)
« La cei saizeci de ani ai sai, Ion Agarbiceanu mai poate fi vazut in fiecare dimineata la orele 9 trecind pe strazile Sibiului, cu o regularitate ce pare ca evoca imperativul unei inalte misiuni careia venerabilul sexagenar i se supune. Cel mai mare povestitor al Ardealului se indreapta spre palatul Astrei, unde in linistea unei sali izolate scrie mereu, scrie calm, pe foi de hirtie inalte si inguste ce echivaleaza - o stie precis, cu doua pagini de tipar - unicul manuscris care va merge la cules exact in forma primei redactari, fara adaosuri, fara retusari.»
Ovidiu Drimba (1943)
« Cu tot prestigiul, cu toata faima de mare scriitor, Ion Agarbiceanu pastreaza in tinuta o rezerva, o modestie, care pot sa surprinda. Vorbeste putin si masurat. Privirea lui, plina de ginduri, exprima parca un fel de mirare de tot ce vede si, sovaitoare, pare totdeauna gata sa fuga. Are, desigur, multe de vazut si de cintarit in lumea dimprejur si in sine insusi. O bunatate nesfirsita, o inima calda si o mare emotivitate se ghicesc in mina pe care ti-o stringe prieteneste, - dar din aceeasi stringere de mina, din aceeasi privire care-ti scapa, dintr-o oarecare inflexiune a vocii, se tradeaza o adinca, innascuta si neinvinsa timiditate, atit de frecventa la sunetele mari, la cei cu mintea bogat inzestrata.»