IOANA - Roman de Anton Holban.
A fost publicat la Editura Panthcon din Brad, in . Fragmente neincluse in volum au aparut in revistele "Romania literara", nr.88, 1933, "Reporter", nr.24, 1934, "Litere", nr.15, 1934, "Pamantul", Calarasi, nr.98-l00, .
Alte doua fragmente din versiunea publicata au fost tiparite mai intai in "Familia', Oradea, nr.7, 1934, si "Azi", nr.5, . Romanul are ca punct de plecare o experienta biografica, prototipul eroinei fiind o fosta eleva a scriitorului, Maria Dimitrcscu, cu care Holban s-a casatorit in 1931, pentru a divorta in . Cartea incepe sa fie scrisa in 1932 si a fost incheiata in vara anului urmator. Prozatorul o situeaza, ca atmosfera (intr-un interviu din revista "Reporter", nr. 26, 1934), in apropierea romanului sau precedent, O moarte care nu dovedeste nimic (1931), apreciind-o ca "lipsita de orice dinamism care ar putea tine curiozitatea lectorului mediocru incordata", adaugand: "Numai de o mie de ori mereu alte aspecte ale acelorasi sentimente".
Ioana este un roman-confesiune, "roman personal", "roman al experientei", vizand "autenticitatea" expresiei trairii, in care tumultul sentimentelor se incearca a fi stapanit prin luciditatea interpretarii lor. Jurnal al iubirii lui Sandu - un alter ego al autorului - pentru Ioana, scris la persoana intai, el aduce in prim plan o subiectivitate care cautand, ca intr-un labirint de explicatii si motivari, certitudinea sentimentului, descopera numai nesiguranta si suferinta.
Cartea debuteaza in decorul nou si aproape exotic al Balcicului, in care perso-najul-naralor o regaseste pe femeia iubita; e o lume surprinzatoare prin peisaj si oameni, -romani, bulgari, turci, chiar un francez, surprinzator el insusi. Mai ales in prima parte a cartii, autorul iese din universul interior in cadrul romantic al marii si in realitatea pitoreasca a Cavarnei si Balcicului, doua asezari departe de lume, trimitand, indirect, la propriul sau eu. Atent si la inregistrarea comportamentului eroinei, personajul masculin e mai degraba interesat de personalitatea ei ascunsa, de secretul feminitatii ei, de adevarul sau unic, original ii zugraveste portretul in tuse succesive, corectate uneori; este atras si contrariat totodata de manifestarile sale mai putin obisnuite, de inteligenta si sensibilitatea sa. Adancind privirea analitica, datele personalitatii ei incep insa sa fluctueze, dand loc interpretarilor diferite si subiective, facand ca sentimentul iubirii sa oscileze intre certitudine si incertitudine.
Actiunea romanului nu e rectilinie, ci comporta o intoarcere in timp spre o etapa bucuresteana a legaturii celor doi indragostiti, cu momentul despartirii si al "tradarii" Ioanei si suita intrebarilor mereu reluate, legate de acest accident; ceea ce se impune este insa realitatea iubirii, - revelatie si catastrofa continua, suita de incercari mereu reluate, de intelgere a iubitei, aducand rareori momente de bucurie si generand mai curand suferinta legata de gelozie ca semn al imposibilitatii cunoasterii prin iubire si al posesiunii imperfecte. De aceea, iubirea nu confirma nimic in mod definitiv, ramanand o experienta pura, definitorie insa pentru o psihologie. Este o psihologie complexa, dominata de vointa de luciditate si de sentimentele pe care personajul povestitor le rezuma el insusi: "dragoste pentru Ioana, spaima de singuratatea in care traisem, amorul propriu ce pretindea sa aiba din nou ceea ce pierduse, gelozia catand o razbunare impotriva celuilalt".
Unitatea viziunii e remarcabila, desi autorul prefera sa inainteze fara nici un plan, subiectul fiind dezvoltat oarecum la intamplare. Preferinta pentru hazard nu e accidentala: hazardul se confunda cu iubirea, motivand si o conceptie a destinului ca dimensiune ascunsa.
Eroul nu incearca nici o actiune, nu sufera nici o schimbare, se lasa in voia intamplarii, desi nu este un fatalist. (in recenzia sa la carte, Serban Cioculescu vorbeste despre absenta "variatiilor" delectabile si despre "monotonia (care) este in Ioana corolarul statismului psihologic", marca a "structurii clasice" a eroilor sai). Avand in vedere aceasta situatie, s-a putut afirma ca "metafora Ioanei se inscrie intr-o simbolica a recluziunii", intrucat "fiecare dintre personaje este temnicerul celuilalt; captivitatea e asumata ca o fatalitate" (Al. Calinescu). Lumea exterioara cuplului (indeosebi cea din localitatea de vacanta de pe malul marii) nu este, desigur, absenta, si Holban reuseste sa contureze un numar de portrete memorabile ale micii societati in care se misca protagonistii romanului, dupa cum expresive sunt si elementele descriptive, de peisaj si atmosfera. Centrul de greutate il constituie insa notatiile analitice si autoanalitice care privesc viata cuplului Sandu-Ioana si care se rotesc, practic, in acelasi cerc al intrebarilor, supozitiilor, suspiciunilor si nelinistilor provocatoare de suferinta (Critica a remarcat chiar un anumit exces, in limbajul naratorului, al unor cuvinte precum "tragedie", "catastrofa"). Revenirea insistenta pe aceleasi itincrarii se explica prin constiinta, marturisita, a complexitatii "sentimentelor" pe care incearca sa le defineasca: "F. precis ca sentimentele nu sunt pure, si numai nevoia noastra de a simplifica ne face sa vorbim de dragoste, gelozie, ura". Intervine aici si un alt aspect, care n-a scapat interpretilor acestui roman: caracterul profund subiectiv al "notelor de jurnal" ale personajului masculin, pe de o parte, si nu mai putin subiectiva perspectiva asupra lumii propusa de femeia iubita. Este nota asupra careia insista, de exemplu. Mariana Vartic, angajand si problema sinceritatii cu care se exprima naratorul. Acesta scrie la un moment dat: "sunt intotdeauna nesigure constatarile ce le faci asupra unei chestiuni ce te intereseaza prin toti nervii" , -cu alte cuvinte, perceptia subiectiva a faptelor e prin excelenta deformatoare.
Mariana Vartic observa cu finete ca esecul personajului hol-banian (Sandu, care apare si in romanul O moarte care nu dovedeste nimic) vine din faptul ca "subiectivitatea sa e incapabila sa se defineasca", in timp ce "protagonista romanului bana inlocuieste oamenii in carne si oase cu niste 'constructii personale' de la temelia carora materialul uman concret este aproape cu totul exclus, 'brodand' arbitrar pe marginea unor date insuficiente".
In acest sens, este foarte semnificativa o notatie a protagonistului, ce tradeaza tocmai excesiva pondere a subiectivitatii in conturarea imaginii despre celalalt, a carui prezenta reala e inlocuita cu o proiectie launtrica: "O data (Ioana) m-a surprins uitan-du-ma la ea, crezuse c-am recunoscut-o. N-am observat-o, caci eram absent si indiferent pentru locul unde mi se indreptau ochii. N-am observat-o, caci eram cu gandul in alta parte: la ca!" Acest joc dintre real si imaginar, dintre perceptiile accentuat subiective si mereu schimbatoare ale partenerilor confera o anumita densitate si complexitate unei analize psihologice care nu duce, in ultima instanta, la nici un rezultat definitiv. Ceea ce intereseaza, conform marturisirii naratorului, este chiar aceasta complexitate a unor "sentimente contrarii, imposibil sa le analizezi, dar intregind pe un om Aud ironia omului sanatos, protestand ca lipseste o explicatie limpede: "Astia se chinuic si nici macar nu stiu de ce. Ce stupid!' As vrea mai bine sa se spuna: «Doi oameni care nu pot trai nici despartiti, nici impreuna»".
Cartea pare scrisa, cum s-a spus, pentru "valoarea terapeutica" a confesiunii si ca "document uman (Al. Calinescu) propus interpretarii cititorului.
Recursul la notatia fragmentara, pe masura reamintirii unor momente traite, dar cu o sensibilitate formata ca sinteza a unui intreg trecut, trimite la tehnica proustiana: "Dar eu, daca povestesc numai pe fragmente, ca sa nu incerc rabdarea ascultatorului, sau pentru ca nu-mi aduc aminte in momentul acesta de toate, am sufletul insa format de intreg trecutul din fiecare clipa. Si cu Ioana nici o clipa n-a putut fi banala". Pompiliu Constantincscu, remarca in acest roman "un efort exceptional de analiza psihologica, o constiinta autentic chinuita de tragismul vietii si o inclinatie organica spre experientele mari morale".
