INTUNERIC SI LUMINA - Volum de proza scurta de Ioan Alexandru
Bratescu-Voinesti.
Urmand dupa Nuvele si schite (1903) si in lumea dreptatii (1906), intuneric si lumina. Nuvele si schite (aparut la Iasi, in Editura "Vietii romanesti", in 1912) este cel de-al treilea volum al lui B.-V. si, practic, ultimul titlu notabil din bibliografia sa. Aceasta, in ciuda faptului ca scriitorul a continuat sa fie prezent in prim-planul vietii literare pe tot parcursul perioadei interbelice, fiind sarbatorit cu mare fast de lumea literara si academica in 1928, cand implinea 60 de ani, si bucurandu-se, in anii ce vor urma, de statutul unui venerabil "clasic" in viata", cu autoritatea si prestigiul oficial consolidate, in ciuda sterilitatii literare tot mai evidente. Sterilitate mascata de numarul, de-a dreptul impresionant, al reeditarilor antume pe care le-au cunoscut cele doua volume de nuvele si schite in care e cuprinsa, de fapt, intreaga opera literara a autorului: intre 1906, anul editiei princeps, si 1943, anul "editiei definitive", In lumea dreptatii a cunoscut nu mai putin de 15 editii, iar intuneric si lumina tot atatea (cincisprezece), dar intr-un interval si mai scurt, de numai trei decenii (1912-l943), revenind astfel, in medie, o retiparire la doi ani (aceasta, tara a mai vorbi de numeroasele editii fragmentare, cum este cea din 1923, conceputa de Mihail Dragomirescu).
Pentru ca apoi, in alte patru decenii care au urmat, prezenta lui B.-V.
In productia editoriala sa fie mai intai sporadica, iar apoi fragmentara: doua editii "de recuperare" (1957, 1963), cateva "editii scolare" (1958, 1967, 1971, 1978, 1985, 1987), prin insasi destinatia lor "selective", precum si vreo cateva alte culegeri "pentru copii" (1958, 1962, 1970, 1985, 1987 etc). Pana in 1989, editia etalon, desi incompleta, a fost intuneric si lumina. Nuvele si schite (1963); textul acestei editii, "text stabilit" de Andrei Rusu, a fost preluat de toate editiile ulterioare, de pana la . Simptomatic pentru inhibitiile istoriei noastre literare in conditiile comunismului (B.-V. fiind, ideologic, un "caz dificil", "cu probleme"), nici o editie "de patrimoniu" n-a ajuns sa fie realizata in peste patru decenii. Prima editie de "opere complete" a fost initiata abia in 1994 (Opere, I); in primul (si singurul aparut pana in prezent) volum al acestei editii, textul "nuvelelor si schitelor" din In lumea dreptatii si intuneric si lumina este preluat dupa "editia definitiva" din 1943.
Intreaga opera literara a lui B.-V. e cuprinsa, practic, in doua volume de nuvele si schite: in lumea dreptatii (1906) si intuneric si lumina (1912), la care se mai adauga cateva titluri din volumele compozite Ratacire (1923) si Firimituri (1929). Nu este acesta, desigur, nici primul, nici ultimul caz cand omul supravietuieste scriitorului. Iesite din comun sunt, aici, doar durata acestei supravietuiri si tratamentul de care a avut parte: omul Bratescu-Voinesti ii supravietuieste scriitorului Bratescu-Voinesti cateva decenii, supravietuieste nu numai propriei sale epoci - aceea a inceputului de secol antebelic - dar si epocii literare interbelice, cand, departe de a face figura unui uitat de timp, ca altii, este mereu inconjurat de onoruri, venerat ca un "clasic in viata'. "Scriitor foarte infecund", cum insusi se recunostea, B.-V. marturisea, ajuns "in pragul apusului", ca "s-a adeverit prezicerea" pe care, la inceput de drum, i-o facuse Maiorescu:
..d-ta ai sa scrii foarte putin, pentru ca incepi
cu ce sfarseste de obicei un scriitor, cu amintiri." Amintirea, evocarea, marturisirea, "scrisoarea" - forme predilecte, traduc specific in discurs unica afinitate de asumare a conventiei artistice de catre un scriitor constient ca e "complet lipsit de imaginatie". Fatal limitate, experienta "traita" si observatia nemijlocita, ce suplinesc carenta facultatii de a crea lumi imaginare, vor delimita restrictiv si perimetrul tematic: nostalgia diafana a copilariei fericite, in sanul unei familii care-i putea ocroti iluzia stabilitatii, a tihnei, a armoniei, vulnerabile doar la dintele timpului (Sambata, Moartea lui Castor, Scrisorile lui Misti Gerescu, Neamul Udrestilor s.a.), practica de judecator si de avocat, care-i furnizeaza caracterologia provinciei inerte si stagnante de altadata (intr-o traditie tematica binecunoscuta a prozei noastre), lume perceputa insa introvertit, fara mobilitate de transpunere in psihologii diverse; in fine, pasiunea vanatorii si mai ales a pescuitului, ce gireaza, printre altele acele fragede si fragile "istorioare morale" cu animale, care, difuzate prin scoala, acum ca si altadata, ii asigura inca scriitorului o larga popularitate sentimentala, a emotiei psihologice, dublata insa, cu rafinament, si de cea estetica (Puiul, Priveghetoarea, Bietul Trie s.a.). "Bratescu-Voinesti nu este un scriitor mare in termeni absoluti, nu e un poet ca Sadoveanu, dar prin intensitatea atinsa in cateva puncte, prin originalitatea indiscutabila a «duiosiei» lui, ce infatiseaza o treapta superioara curatei simtiri etice, ocupa in literatura romana un loc remarcabil, mai ales daca tinem seama de saracia productiei acum cateva decenii si de tot binele care a decurs din patrunderea acestei literaturi in scoala, unde vorbeste ca nici o alta sufletelor tinere, fara a se cobori din zona artei" - scria G. Calinescu, in 1941, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent. Mai categoric in severitatea judecatii si mai incisiv in tonul exprimarii ei ("Albinele fac miere, viermii de matase fac matase, iar d-l Bratescu nuvele duioase"), E. Lovinescu nu ezitase totusi a pronunta cuvantul "perfectie" atunci cand, in 1920, formulase o caracterizare de ansamblu a scriitorului: "Nici un scriitor ne e atat de egal cu sine insusi ca d-l I, Al. Bratescu-Voinesti. Nici unul nu lasa o impresie atat de definitiva de uniformitate si, in limitele inguste ale talentului lui, de perfectie".
Gratie scolii, generatii dupa generatii de elevi ai vremurilor de altadata au purtat pentru toata viata cicatricea primului vaccin de "duiosie" voinesciana care, intr-adevar, pana la o anumita varsta "da o reactie" de neuitat, (liste o virulenta emotionala in buna parte conservata si azi). Patosul moral este, de altfel, axa intregii literaturi a lui B.-V., el structurand specific personajele si conflictul: devotamentul funciar, inflexibil, fata de valorile spiritului, suferinta tacuta in numele adevarului si al binelui pastreaza mereu un timbru genuin, autentic; devotiunea handicapeaza insa pe devoti in confruntarile dure inerente existentei, astfel ca acestia apar fatal predestinati conditiei de "invinsi", de "inadaptati"; scriitorul ii consoleaza in schimb cu intregul sau atasament sentimental, le acompaniaza declinul cu lamentatii si suspine inabusite, ii sufoca intr-o compasiune inlacrimata si edulcorata a carei reteta ii apartine: mult comentata "duiosie" voinesciana -precipitat etic sublimat estetic, si validabil ca atare, cum s-a vazut. Parti pris auctorial functionand insa, orice s-ar zice, ca un balast in ordine estetica, agravat inca si prin circumstante sociale si temperamentale, - aceasta aparent benigna "duiosie" omniprezenta este fisura de suprafata care semnaleaza surparile din adancuri. Tanjind paseist dupa o apusa vechime patriarhala, presupus pacifica si senina, cand echilibrul si ragazul istoriei, de care insa efectiv prea putin am avut si noi parte, cand concordia si tihna, "asezarea" vremilor si a semintiilor s-ar fi sedimentat organic intr-un "stil" romanesc de viata, B.-V. reuseste, cel mult, sa ofere in propria opera o sansa de incarnare acestui "stil". Ceea ce nu e putin. Nu avem chiar asa de multi scriitori la care sentimentul vechimii "asezate", patriarhale, provinciale, dar impecabil rasate, "de vita", sa fi sublimat asa de firesc si neostentativ intr-un "stil de viata", intr-o patina aristrocratica romaneasca, a carei distinctie si nostalgica poezie sa ne mai poata oferi si azi refiigiul iluziei ca un asemenea privilegiu a fost si pentru noi ceva de care am avut odata parte, din care ne-am impartasit la vremea potrivita si la care ne mai putem si azi intoarce. Reversul e insa miopia, daltonismul ori astigmatismul in fata prezentului: intreaga dinamica sociala si politica a epocii sale, cand in definitiv s-a framantat si s-a calit magma de energie din care, nu peste mult, avea sa irumpa Romania Mare, B.-V. o reduce la o schema obsesiva: "caderea neamurilor si ridicarea noroadelor". "Inadaptabilii" si "invinsii" se vor recruta, asadar, cu predilectie din randurile vechii boierimi patriarhale, "care se duce", dezarmata in fata agresivitatii si brutalitatii unui mediu social in care "ciocoii", aprigi, venali si lipsiti de scrupule, sunt cei ce impun regula jocului.
"Conu Costache" din Neamul Udrestilor (al carui prototip, marturisit, este chiar tatal scriitorului), "Conu Iorgu" din Fariseu, un alt "Conu Costache", din Varcolacul, si un alt "Conu Iorgu" din Mos Nita Harlef, apoi Conu Alecu, Cocoana Leonora, Nenea Guta, Pana Trasnea Sfantul, Mache Dumbraveanu, din prozele omonime (ultima fiind un fragment dintr-un roman ce s-ar fi pierdut), ca si titularul din Sminteala lui Radu Fanulet si ca altii inca, se refugiaza defetist din fata solicitarilor sociale, mai intai in stereotipia cercului intim al familiei, apoi, cand si aceasta reduta cade, in propriul psihic introvertit, in automatisme mentale si comportamentale traduse uneori si in stereotipii de limbaj: mici manii si ticuri inofensive, hobby-uri precum floricultura, bibliofilia heraldica si genealogica, bricolajul ori dereticatul maniacal s.a.m.d. acapareaza insul in intregime si-I aduc in pragul "smintelii", benigne si rizibile^ uneori, cu vibratia durerii in surdina alteori. Intr-o pagina celebra, G. Calinescu deducea de aici conditia esentiala a personajului de nuvela in contrast cu cel de roman, demonstrand astfel si inaptitudinea structurala a nuvelistului nostru pentru roman, contrar opiniei lui G. Ibraileanu care-si punea candva mari sperante intr-un Bratescu-Voinesti romancier. Acest filon, propriu "genului scurt", se preteaza perfect si tratarii in registru comico-unoristic, unde, intr-adevar, B.-V. s-a ilustrat prin cateva piese, dintre care una cel putin e net antologica "Calatorului ii sade bine cu drumuf.
Prea putin insa pentru a putea deplasa accentul de pe registrul grav. lipsit de detasare, unde cade, fara discutie, centrul de greutate al operei sale. Ca anamorfismul personajelor, surdinizarea si escamotarea conflictelor rezulta dintr-o conditionare nu doar sociala ci, dincolo de aceasta, dintr-o afinitate temperamentala, soldata, in ultima instanta, cu o insuficienta estetica - devine evident in cazul "scenelor de provincie", cu personaje umile si intamplari marunte, banale, unde idealizarea propriei clase nu mai poate fi invocata: Blana lui Isaia, Microbul, Doua surori, Contraventie, Un om, intamplare s.a. "Oamenii de jos", "burghezii" si "intelectualii" lui B.-V. sunt turnati duna acelasi tipar caracterologic "voinescian ' ca si "boierii", cel mai tipic fiind, sub acest raport, avocatul Andrei Rizescu din In lumea dreptatii: fiu de om sarac, inzestrat cu aspiratii spirituale si sensibilitate artistica, ajuns magistrat, e silit sa demisioneze din cauza inflexibilitatii sale morale si a ticalosiei mediului; hartuit si falimentar ca avocat, din aceleasi cauze, isi pierde mintile cand la toate acestea se adauga dezastrul familial.
Cel mai memorabil si, artistic, mai credibil (incapacitatea de riposta la agresiunea mediului fiind, de aceasta data, motivata si obiectiv, prin varsta) este Niculaita Gropescu din "capodopera lui B.-V.", cum a fost uneori calificata nuvela Niculaita Minciuna: copil de taran, in care hazardul a sadit, congenital si arhetipal, samanta "celor alesi", a artistilor sau intelectualilor de vocatie dintot-deauna, pe care incontrolabilul mecanism al variabilitatii ii face sa apara drept accidente genetice, congenital "altfel", ireductibil "straini" mediului unde Ie-a fost dat sa se nasca, Niculaita - poreclit in obtuza deradere "Minciuna" tocmai pentru conlrarianta sa ascutime de minte - este sufocat si impins la sinucidere de acest mediu, rapace si troglodit, incapabil a intelege cinstea funciara si mintea gandind independent adevarul. Niculaita Gropescu este, avant la lettre, un alt Niculae Moromete, dar de o alta "rezistenta a fibrei": mai putin "atos", mai fragil, mai debil, mai "slab de constitutie". Asemenea "boierilor" (Misu Gerescu, Costache Udrescu, Pana Trasnea, Radu Finulet s.a.), "intelectualul" Andrei Rizescu si copilul Niculaita Gropescu se integreaza perfect galeriei acelor "oameni buni si slabi care mai usor pier, decat sa se scuture de raul care-i doboara" (Neamul Udrestilor).
Introvertiti turnati din-tr-un material uman friabil, infirmi estropiati de tonus energetic si de fibra vitala apta de rezistenta la solicitarile vietii, congenital debili si vulnerabili, ei prefera sa capituleze distins, decat sa lupte: aceasta lupta i-ar obliga - pe ei -sa priveasca raul in fata, sa se mobilizeze spre a-l infrunta, iar pe scriitor - spre a-l desfasura cu sange rece in pagina, urmarindu-l tenace, cu un ochi impartial, aparent impasibil, aparent crud, in infinitele-i intruchipari concrete. Exact ceea ce B.-V. nu poate ori nu vrea sa faca: blocat de o secreta infirmitate estetica, el se eschiveaza sistematic de la obligatia artistica liminara a reprezentarii realului; pentru ca, mai mult decat capacitatea de a inventa, i-a lipsit tragic indrazneala de-a o face; mai mult decat imaginatia raului - curajul asumarii lui artistice, id est al reprezentarii lui sensibile in fictiune.
Paralizia centrilor vitali este inoculata personajelor chiar de autor, care le transmite astfel propriul lui morb, propria inhibare ori timorare in fata raului si in fata realului: personaje si autor - paralizati cu totii, hipnotic de sarpele raului, primii in planul existentei, ultimul in planul creatiei. B.-V. s-a obstinat sa ignore si sa-si ignore demonii, in speranta, pesemne, ca si acestia il vor ignora. Reciprocitate iluzorie: drojdii si toxine existentiale refulate de-a lungul unei vieti de om, neimunizate cathartic, neindrumate sa se consume, sublimandu-se artistic, in planul fictiunii, si pe care indelunga reprimare sub aparente "blajine" si "duioase" n-a facut decat sa le exaspereze in virulenta, - au irupt tardiv, senil, si cu atat mai hidos, in anii adeziunii sale la ideologia fascista, spre consternarea tuturor celor ce-l cunosteau sau credeau ca-l cunosc. Am pierdut in B.-V. - s-a spus - sansa de a avea un Cehov ori un Lampedusa al nostru. Si nu darul expresiei i-a lipsit pentru a deveni un mare scriitor, nici macar darul inventiei, atat cat a fost, ci o mai radicala constiinta scriitoriceasca, o mai consecventa abnegatie estetica: abnegatia asumarii artistice a raului din lume.
