INTUNECARE - Roman de Cezar Petrescu.
Editarea a cunoscut mai multe etape: din primavara lui 1927, dupa ce fusesera publicate fragmente in "Gandirea" (1924) si in "Viata romaneasca" (1925, 1926), apare in foiletonul ziarului "Universul" prima parte; continuarea este intrerupta, dar tot in editura aceluiasi ziar, pastrandu-se zatul de la foileton, este tiparit in acelasi an primul volum, cu titlul ultimului capitol: Acolo sezum si plansem. impreuna cu a doua parte, sub titlul intunecare, apare integral, in 1928, cunoscand nenumarate reeditari si traduceri. Primul roman dintr-o lunga serie, care a facut din Cezar Petrescu unul dintre cei mai populari si prolifici scriitori romani, a fost gandit in anii imediat urmatori primului razboi mondial. ,Jntunecare, declara autorul, reprezinta pentru mine incheierea unui proces spiritual situat cam intre anii 1920-l924 []. Contemporan cu Scrisorile unui razes, il purtam cu mine, ca amanunte si atmosfera, tipuri si episoade, asteptand doar sa mi se lamureasca linia centrala. Mi-a precizat-o destinul generatiei mele" (Adevarul literar si artistic , nr. 30, 11 aug. 1929). De altfel, publicistica politica aparuta anterior in "Chemare" {Stapanul, De mortuis), in "Hiena" {Sangele, Peste ruini, Generatia sacrificata, A doua faza) sau in "Adevarul" {Trec legiunile romane) si, mai ales, schitele din volumul debutului editorial.
Scrisorile unui razes, (1922) care au vazut initial lumina zilei in "Hiena" si "Gandirea", semnate C. Robul {Prietenul meu Jan, Dacia Felix, intoacerea eroului. Pe Aries in sus, Langa o piatra veche de hotar) si, mai tarziu, Morti fara cuvant la inviere din volumul Flori de gheata, 1931, sunt tot atatea dovezi ale unei constiinte scriitoricesti obsedate de tema razboiului.
In Cronica romaneasca a veacului XX, pe care intentiona sa o realizeze Cezar Petrescu, intunecare avea sa fie reprezentativ pentru grupajul intitulat Razboi si pace, impreuna cu Plecat fara adresa, Ochii strigoiului. Razboiul lui Ion Saracu, Tapirul si, doar ca intentie, fiind nescris, Catoblepas sau romanul societatii care se autodevoreaza.
Construit amplu, prin alaturare de secvente care uneori se intersecteaza prin interventia vizibila a scriitorului preocupat a surprinde intr-o larga viziune toate paturile sociale si mutatiile suferite de acestea intr-un interval de zece ani, romanul-cronica il are in centru pe Radu Comsa, al carui destin, devenit exemplar pentru o larga categorie, aceea a intelectualului, il are cu precadere in atentie. Necesar nu numai din ratiuni compozitionale ca element hotarator in realizarea structurii clasice a scrierii si asi-gurandu-i unitatea, in ciuda foarte numeroaselor digresiuni si planuri secundare, dar si ca purtator de cuvant al autorului, spre a demonstra teza draga lui Cezar Petrescu, aceea ca razboiul, cu tot cortegiul lui de nefericiri, n-a inseninai un moment de purificare pe nici un plan, Radu Comsa apartine familiei de spirite a inadap-tatilor si infrantilor precum Dan, lorgu Cosmin sau Andrei Rizescu.
Pornit de la tara, dintr-o familie modesta, a izbutit prin munca onesta sa devina avocat, fiind remarcat de Alexandru Vardaru, politician si om de actiune, care vede in el nu doar un viitor asociat, dar si un virtual sot al Luminitei, fiica lui. Intrarea Romaniei in razboi, dupa anii neutralitatii, aduce schimbari: Comsa pleaca voluntar pe front, contaminat de entuziasmul celor din jur, dar si din onestitate, neacceptand mobilizarea lui pe loc, oferita de protectorul sau. Ranit si desfigurat, revenit la Bucuresti, paraseste o lume tot mai straina, cea a Vardarilor. incercarea de a-si gasi radacinile in satul de unde plecase esueaza; efortul de a se incadra luptei politice postbelice ii sporeste luciditatea, intelegand ca au reinviat vechile tare economice, sociale, politice, chiar daca intr-un nou spatiu, acela al Romaniei Mari. La capatul unui drum sinuos, intr-un proces tot mai acut de neaderenta si refuz al conformismului si concesiilor facute altora si siesi, se sinucide. Premiat in 1930 de Academia Romana cu premiul "Ion Heliade Radulescu", intunecare este o fresca a epocii de infrigurare ce a premers razboiul intregirii si, mai ales, una a dezamagirilor postbelice. Razboiul, principalul personaj, "traieste si evolueaza in sufletul tuturor, intr-un roman realist desavarsit" (Al. Philippide).
G. Calinescu, reticent in superlative, observa cu iritare ca nu descriptia, nu aducerea in scena, ci "vorba eroilor domina", si, in consecinta, conchide ca "romanul ca roman este esuat [], ca simpla cronica e superficial" si ca, totusi, nu i se poate nega autorului "o usurinta agreabila, o distinctie in stil si o indiscutabila rabdare artitectonica'. Cu adevarat, intunecare se realizeaza prin aditionare si, din unghiul epicului, s-ar putea prelungi oricat. Ceea ce rezulta nu este un basorelief, ci o ampla intarsie. Alcatuirea este inchegata nu prin existenta unei stari de tensiune, care ar uni diferitele componente intre ele intr-un ansamblu, ci prin prezenta lui Radu Comsa, personaj mediocru, particularizat, totusi, memorabil, mai ales prin rana care-l desfigureaza. Juxtapunerile sunt cuminti, oferind o lectura comoda unui cititor gata sa accepte expansiunile in orice directie, cata vreme personajul-pivot are cat de cat relatii cu noile sau mai vechile medii.
Opera creste consecvent prin aglomerare, nu lipsita, adeseori, de virtuti cinematografice. "Toata batatura dinaintea carciumii gemea de carute, trasuri de oras cu cufere legate la spate, hulube ridicate in sus ca la balciuri []. Niciodata nu se vazusera stransi laolalta oameni din lumi atat de pestrite; tarani si targoveti, soldati de toate armele, raniti si sanatosi, ciobani cu glugile acoperind ochii, femei si haine popesti []. Vehicule de toate neamurile: care de fan si trasuri harbuite, bristi si docare, furgoane militare si chesoane, cate o baterie cu tunurile trase din greu de opt cai, apoi un escadron de tren, infanteristi si carduri de vite, dar mai cu seama carutele cu stranii si clatinate arhitecturi de bagaje" s.a.m.d.
In mic sau in mare, aceasta este, aici, tehnica narativa a lui Cezar Petrescu Odata aparut un personaj, se intarzie asupra lui, devenind, insa, vizibila existenta unor clisee sociale, de sex, de varsta, de profesii, de caracter, de destine chiar, prin detalii portretistice premonitorii, anticipative. Anumite contaminari, pe fragmente, cu proza lui Vlahuta, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu sau M. Sebastian - cel din Jocul de-a vacanta sau din Ultima ora - sunt detectabile.
Fluxul verbal al naratorului, inepuizabil, nu este niciodata monoton si, surprinzator, nu se repeta. Cand insereaza in roman ample dialoguri - apreciate de T. Vianu in Arta prozatorilor romani -, autorul joaca, de fapt de unul singur diverse roluri, cu vocea schimbata, dar recognoscibila prin logoree, chiar daca se aude, pe sine, rostind ticuri verbale, pronuntii regionaliste, neologisme gresit asimilate etc. Sentimentele sale, dar mai ales resentimentele ingroasa liniile, astfel ca suntern departe de o voce auctoriala impasibila.
In literatura noastra, intunecare, cu calitatile si defectele sale, ramane o opera de referinta pentru cautarile unor drumuri cat mai felurite ale epicului autohton, in acest caz, romanul-cronica sau romanul-fresca.
