INSEMNARE A CALATORIII MELE -
Relatie de calatorie a lui Dinicu Golescu, cu titlul complet insemnare a calatoriii mele, Constandin Radovici din Golesti, facuta in anul 1824, 1825, 1826, aparuta la Buda in "Craiasca tipografie a Universitatei ungare", cu mentiunea anului tiparirii . Conform demonstratiei lui M. Anghelescu (vezi Scrieri, 1990, p. 355 sqq), ea nu a aparut, totusi, decat in prima parte a anului 1827.
Cartea, in care sunt prezentate impresiile de calatorie ale autorului in Transilvania, Ungaria, Austria, Italia de nord, Elvetia si Bavaria, a creat, in literatura noastra, modelul relatiei de calatorie iluministe, premoderne, deosebita de cea pasoptista, dar reprezentand o etapa in drumul spre ea. insemnarea izvoraste dintr-o intentie didactica si nu din desfatarea calatorului, manifesta interes precumpanitor pentru aspectele economico-sociale si nu pentru cele artistice, pentru util si nu pentru frumos, pentru multimi si nu pentru individualitati, pentru fenomene generale si nu pentru infatisarea lor particulara sau pitoreasca. Autorul nu are sensibilitate pentru sublim sau insolit, e complet lipsit de simtul umorului si nu nareaza ci descrie, demonstreaza sau pledeaza pentru cateva adevaruri pe care si le-a insusit in urma unui profund proces de meditatie asupra realitatilor romanesti si straine. Prezentand, in aparenta, etapa cu etapa, calatoria din 1824, intregind apoi imaginea "Evropei" prin descrierea lucrurilor nou vazute in 1825 si 1826 (in realitate, dupa cum a dovedit M. Anghelescu, textul, elaborat la sfarsitul calatoriilor, combina informatii/evenimente aflate/petrecute atat la ducere cat si la intoarcere, iar scheletul relatarii il constituie experienta celei de a doua calatorii), cartea are, de fapt, o schema arhitectonica subiacenta, intemeiata pe antiteza. "Descoperind" in toate tarile occidentale vizitate o realitate bazata pe munca, ordine si respect al cetateanului, pe care, in propriu-i cuget, marele boier muntean de fapt o doreste si o anticipeaza, el o pune in contrast cu domnia arbitrariului, incuria administrativa, luxul si nepasarea pentru suferinta semenului incetatenite in patria sa, Valahia.
Insemnare a calatoriii mele este in acelasi timp memorialul unui calator si jurnalul aparitiei si dezvoltarii unui nou spirit; in ea isi gaseste intruchiparea cea mai pregnanta transformarea constiintei politice si sociale sub influenta ideilor luminarii. Notiunea centrala in jurul careia se organizeaza toate observatiile si propunerile lui Dinicu Golescu este aceea de "fericire obsteasca", pe care o considera posibil de atins prin promovarea "bunei oranduieli" intr-un stat care recunoaste egalitatea naturala a oamenilor si realizeaza "dreapta si dulcea obladuire" a unui suveran luminat si iubit de supusii sai, un stat intemeiat pe "iconomie" si combaterea luxului, in care totul se face temeinic si cu stiinta, iar clasa conducatoare e sudata prin "milostivire" fata de supusi, "unire" si "virtute". "Statornicia", adica stabilitatea politica interna si externa, este una dintre conditiile indispensabile atingerii unui astfel de ideal, alaturi de judecata dreapta si nepartinitoare a realitatilor, de buna credinta si de bunele intentii ale conducatorilor. insemnatatea literara a cartii se datoreaza, insa, mai putin continutului ei ideologic (de netagaduit interes si acesta) si mai mult calitatii ei de document psihologic, capacitatii ci de a ne face cunoscute reactiile intime ale calatorului, prin dezvaluirea unor unghere necunoscute ale constiintei si sensibilitatii sale.
Farmecul mereu actual al insemnarii este dat de sentimentul tonic al descoperirii lumii, care o strabate de la un capat la altul, de disponibilitatea intelectuala a boierului muntean, de curiozitatea sa nedomolita pentru cele mai variate aspecte ale realitatilor intalnite.
Dinicu Golescu isi noteaza infatisarea satelor si a semanaturilor, descrie orasele prin care trece, urmareste noutatile tehnice, discuta cu oamenii, intra in casele lor si se intereseaza de felul lor de viata. Nu prezinta, totusi, scene si nici nu relateaza dialoguri, ci rezuma concluziile experientelor si contactelor umane, renuntand la detaliile concrete in favoarea formularilor cu valabilitate generala. Oin felul cum alege si descrie realitatile intalnite (de la infatisarea oraselor si gradinilor, pana la comentariile socio-administrative), Golescu apare ca un pretuitor al harniciei, curateniei si bunei cuviinte, un om pentru care munca sistematic organizata si constiincios indeplinita este una din valorile fundamentale. Alaturi de ea, cultura are cel putin tot atata insemnatate pentru edificarea unei societati si unui stat prosper.
In orasele pe care le viziteaza, boierul muntean tine o evidenta precisa a scolilor, muzeelor si teatrelor si insista asupra faptului ca un numar mare de oameni se folosesc de binefacerile lor. Se preocupa de monumentele arhitectonice si de biblioteci si schiteaza un inceput de preocupare pentru operele de arta. Dinicu Golescu viziteaza muzeele si incearca sa descrie cateva panze care l-au impresionat mai mult, pomeneste de sculptorul Canova si se extaziaza in fata domului din Milano. Sensibilitatea sa estetica, sau cel putin expresia ei, este insa rudimentara. El pare a fi impresionat in primul rand de dimensiunile operelor pe care le contempla, de valoarea materialului din care sunt executate sau de ingeniozitatea cu care sunt confectionate. Referintele sale la opere de arta, fie ca e vorba de pictura, sculptura, arhitectura sau peisagistica (gradinile il atrag, de fapt, cel mai mult) apreciaza nu sugereaza; nu se gasesc in ele aproape nici un fel de detalii care sa-l ajute pe cititor sa si le imagineze in individualitatea lor artistica, iar calificativele la care apeleaza Dinicu Golescu sunt putine si stereotipe. Elementul estetic propriu-zis ii scapa sau se reduce la o impresionabilitate epidermica, de factura melodramatica: in pictura pretuieste mai ales "asemuirea" cu realitatea, cade in extaz in fata efectelor de "trompe-roeil" si lacrameaza la vederea unor scene patetice.
Oricum, toate acestea sunt experiente artistice noi pentru boierul valah obisnuit la el in tara mai ales cu arhitectura perisabila in lemn (oricat de admirabila ar fi fost ea) si cu imaginile stilizat-hieratice ale picturii bisericesti bizantine. Desi operele de arta actioneaza in exclusivitate asupra afectivitatii lui Dinicu Golescu , reactiile lui fiind totdeauna definite prin "bucurie" sau "intristare", sensibilitatea sa nu are nimic romantic, dimpotriva.
In parcul Schonbrunn prefera in mod vadit "ochiurile de gradina limpede", care "pricinuiesc privitorului o mare mirare, dar vesela, bucuroasa si de desfatare", partilor umbrite, cu copaci desi, care "aduc intristaciune si ganduri amestecate". Caracteristica este si reactia fata de povestea dramatica a celor doi frati indragostiti de aceeasi femeie pe care o aude la "Elenatal"; comentariul sau, complet insensibil la ideea de destin si la componenta tragica a istoriei, este de un bun simt cat se poate de prozaic, implicand credinta ca "patima" e un lucru rau, ce trebuie evitat si inlocuit cu .judecata". Frumosul din natura il atrage de asemenea pe autorul Insemnarii, dar cand e vorba sa-l descrie cuvintele refuza sa-l mai serveasca. Limba neevoluata, lipsa unei traditii romanesti in materie il impiedica sa infatiseze cele vazute in mod sugestiv si nu-i permit sa transmita nici propriile emotii decat intr-o forma extrem de neinchegata. Pasajul consacrat cataractelor Rinului e ilustrativ in acest sens. Mai convingatoare sunt descrierile pitoresti ale peisajului creat sau influentat de om: descrierea pietii din Triest sau imaginea portului din acelasi oras, cu revarsarea lor de miscare si abundenta sugerata prin caracterul enorm al enumeratiei.
Pe de alta parte, jurnalul de calatorie al lui Dinicu Golescu cuprinde si confesiunea tulburatoare a unui om care vede toate suferintele si necazurile compatriotilor sai, care se simte raspunzator de ele si doreste cu ardoare indreptarea. Insemnarea este unul dintre cele mai impresionante documente contemporane (comparabil doar cu piesele fratelui lui D., lordache Golescu) cu privire la abuzurile savarsite de unii boieri, iar infatisarea taranului transformat in troglodit, traind in mizerie si urmarit vesnic de teama ca trimisii stapanirii vor veni sa-i mai ceara bani, este de-a dreptul sfasietoare. Golescu atesta insa in cartea sa si stadiul incipient al formarii opiniei publice ("veleagul obstii"), care incepe sa reactioneze in fata acestei stari de lucruri. Transformarile pe care le doreste in mentalitatea publica si privata si in sistemul de guvernare sunt, de fapt, radicale si realizarea lor ar fi insemnat o adevarata revolutionare a institutiilor sociale.
In tot programul sau, destul de detaliat, vizand principalele categorii sociale ale vremii, invatatura (prin scoala, dar si prin teatru si raspandirea culturii in general) ocupa locul central. Prin aceasta trasatura rationalista si "pedagogica" si, in general, prin centrele sale de interes specifice, ca si prin unele dintre procedeele de punere in pagina, Dinicu Golescu inaugureaza o traditie a jurnalului de calatorie romanesc care, desi evident legata de iluminism, va fi ilustrata si de autori din generatia urmatoare: Golescu Asachi, T. Cipariu, Golescu Barit.
