INIMILE DE PLATINA - Volum de versuri de Marius Robescu, aparut in 1984 la Editura Cartea Romaneasca. Valeriu Cristea ii reproseaza criticii literare care s-a ocupat de lirica lui Marius Robescu "mari si evidente erori", constand in principal din acuzarea unei "anume devitalizari, cand tocmai densitatea de o mare gravitate virila a discursului izbeste la el." Deocamdata, este de parere acelasi eseist, "claritatea, masura, precizia sunt poate singurele trasaturi unanim recunoscute ale autorului".
Un volum anterior, de fapt o antologie aparuta in 1978, ne avertizeaza ca, in cazul lui M. R , avem de a face cu "un spirit insetat de real", numai ca aceasta "sete de real" trebuie inteleasa, precizeaza Petru Poanta, semnatarul postfetei, drept "o exceptie alcatuita din elemente comune".
"Realul" lui Marius Robescu este poezia: nu cuvintele, ci poezia ca gest concret si ne-mediat al existentei (probabil de aici provine si suspiciunea unei "oarecare uscaciuni", pe care Marian Popa o citeste ca efect al "naturii meditatiei devisceralizate").
Cuvintele intereseaza doar in masura in care li se poale aplica un scenariu eroic si pot fi "puse la incercare", intr-un turnir menit sa le provoace rezistenta. Spre exemplu, visul din Vocale nu reproduce altceva decat placerea aproape maniacala de a resuscita semnele vocabularului, mai intai "inecate" si apoi aduse la tarm "grabite sa le vada iarasi respirand". Mastile poetului includ adesea ipostazele cruciatului care fie ca vaneaza "somnul", "un animal cu blana pretioasa", alternativa a "treziei" verbale (Falezele pure), fie ca repeta aventura unui cavaler de carton, al unui Don Quijote caruia "ii scapa biruinta" "in gheara dragostei" (Pas si renuntare), fie ca isi afirma constiinta intrarii in viata ca in "armura de aer a eternitatii" (Lectia) care, in Ninge la izvoare, volum din 1967, era compusa din "zale de sticla".
Cautarea poetului isi impune, tocmai de aceea, un ideal aproape atletic: atingerea spatiului extrem de ingust si de greu accesibil in care gandul, realitatea sunt identice cu expresia lor. Elegie viseaza, de pilda, la "ora" cand eul liric si lumea vor realiza simbioza perfecta: "sa-ti lipesti lumea de pleoape/ si nimeni sa nu va mai dezbine".
In acest context, critica literara l-a inclus in cateva randuri pe autorul Inimilor de platina intre cei vrajiti de deliciile tacerii (dupa Ovid S. Crohmalniceanu, "nazuinta suprema a poetului era sa inlature orice strat mediator intre sine si lucruri"). Numai ca poetica lui Marius Robescu ascunde mai degraba o incercare de re-fundamentare alfabetica, inlocuirea limbajului de cuvinte cu un limbaj de lucruri, umori si obiecte, deci inlocuirea istoriei textului cu o inedita "istorie naturala" (v. poemul cu acelasi titlu), in care "ceea ce nu se vede in afara/ in tine se scrie cu litere strambe" si al carei inceput nu se mai citeste de la arca lui Noe, ci este marcat printr-o arca a mortii, umpluta "pana-n varf cu cuvinte. Primul pas al proiectului secret de refunda-mentare a vocabularului este, desigur, subminarea statutului obisnuit al cuvantului, dar mai ales imbolnavirea organului vorbirii, popularea gurii cu "un arbore amar", ca in Roza dezgropata sau cu "plante", ca in Calea regala.
Devenita astfel non-functionala pentru cuvant, gura se ofera altor celebrari, intre care favorita este inghitirea (care traduce in plan senzorial ceva din obsesia regresiei la varsta primara, pre-alfabetica).
In treacat fie spus, nostalgia inocentei e prezenta intr-o serie de poeme (generos ilustrata) ale intoarcerii la naivitate: Copilul reinventeaza arta in joaca, Timp si fluture e un suspin dupa alte "zapezi de odinioara", Dor tanjeste dupa "barbaria carnii", w Ani initiaza un joc al primaverii.
Toate acestea pot fi citite, ne propune Mircea Iorgulescu, ca semne ale unei "nostalgii a consistentei", sau, dupa Costin Tuchila, drept predilectia accentuata pentru puritate si purificare". De altfel, moartea insasi, "marele sigiliu de gheata" - obsesie si reper al liricii lui Robescu - e contracarata de "omul cu goluri" (in poezia omonima), alta varianta a micului print lipsit de "o existenta completa". Al doilea pas al rescrierii inventarului de litere si cuvinte il constituie un act de recuperare a valorii originare a lucrurilor: Furnicile, subintitulat, deloc intamplator, "text sapiential; singurul fragment pastrat" si asezat, iara sfarsit si fara inceput, intre doua randuri egale de puncte, trimite la un moment anterior impietririi literelor in pagina, si anume la vremea cand furnicile alungate de "vreo inundatie sau vreun incendiu" au fost silite sa urce in carte, pentru a muri pietrificate in siruri uniforme. Nu este vorba aici despre experimentul postmodern al ruperii semnificatului de semnificam, ci de contraponderea lui, de jocul aleatoriu al redistribuirii semnelor, intr-un alfabetar in care semnificantii parasiti se intregesc cu semnificati de alta factura. Ghicim, cu toate acestea, in spatele atitudinii ostile fata de cuvant, existenta unei legende personale: alfabetul ar ascunde in spatele sau un Camp al lui Marte, un front al esentelor tari si al instinctelor agresive ("odinioara se multumeau cu putreziciuni/ astazi nu Ie mai ajunge carnea vie"), care ameninta echilibrele fragile ale poeziei. Uneori, poetul nu simte decat consecintele unei transe ciudate, ale unei calatorii nestiute in cealalta varsta, anterioara poeziei, unde in loc de poem locuieste "un cap de berbec cu albeata pe ochi" (Berbecul). Vederea poetului strabate "printre litere/ ca printr-un gard cenusiu" descoperind cu uluire "intamplari care scrise n-au fost" si inlocuind, in consecinta, lectura cu oficierea unor ritualuri olfactive: Cartea ramane astfel "doar de mirosit (numai de mine singur/ in singuratate!)".
De aceea, permanenta hartuire a cuvintelor are pana la urma valoarea unei declaratii de razboi. Astfel se pot citi indarjirea si duritatea metalica resimtite chiar in spatele celei mai detasate ironii. Trupul este un alt termen major al imaginarului lui Marius Robescu O inedita punere in pagina a complexului Iona, dupa care individul s-a inghitit pe sine, ne este oferita de un text precum Camera, in care trupul este deopotriva continut si recipient al spatiului instrainat si alb al asteptarii niciodata rasplatite. La fel, in Radiografie, "citirea" trupului echivaleaza cu anamneza unei devorari de sine, eul amintindu-si ca a "gustat aievea" din "fructele copacului rasturnat" inchipuit de propria trahee.
Exista insa si poeme luminoase ale iubirii, numai ca pana si aici cuvantul e adoptat ca solutie artificiala: in Pas si renuntare "concretul e mult mai simplu", iar in Portret cuvantul functioneaza defectuos, obiectualizandu-se intr-un original instrument de mangaiat:
"fiece cuvant spus
coboara de-a lungul bratelor albe
ca pe o rampa dulce
purtat gingas spre lume".
Parca pentru a se familiariza cu imaginea unui univers prea putin deschis la rescrieri, poetul recurge mereu la aproximari ale elementelor acestuia in termenii unei geografii interioare: "orasul este trupul meu", se postuleaza intr-un loc, "sangele meu se prelungeste/ ca o coada de cometa!" in intoarcere. Se observa la Marius Robescu un reflex arghezian de conturare a universului drept spatiu privilegiat, care permite jocul cu sacrul: daca in Vase comunicante asistam la desacralizarea ludica a impartasaniei, prin asezarea cliseului lingvistic ("sangele apa nu se face") in imediata apropiere a sugestiei biblice ("beti repede/ cat mai e timp"), in schimb o poezie oarecum atipica pentru prozodia lui Robescu , pentru ca renunta la versul liber in favoarea unui ritm incantatorul (arghezian el insusi!), Adolescenta, reclama accesul plenar la lumina intr-un gest de revolta fata de postura de "paianjen minuscul" catarat "pe firul tors din propriile bale".
Demonstratie ne propune un altfel de joc, un joc al simulacrului: vorbind despre "metoda poeziei", poetul asociaza aici mimarea conventiei matematice ("se da cazul", "se precizeaza") cu expresia sensibila a subiectivitatii in stare de criza "se cere/ sa arati legatura dintre/ furia nervilor si a inimii in aceasta clipa/ si coltul batistei". Inimile de platina consacra in cele din urma un univers in care realul si concretul cel mai acut se ingemaneaza cu constructele imaginare, dupa cum oamenii se invecineaza cu ingerii. In poemul Bolta, prezenta ingerilor este anuntata de "fulgerele albastre" ale "maruntaielor" lor "de fier" si "ceata". Stralucirea metalica nu are nimic din valentele negative ale caderii intr-o "varsta de fier", ea asociindu-se adesea tocmai sensibilitatii exceptionale, iar inima-clopot dintr-un poem ca Atavica sau inima-urna din Misterul vegetatiei reprezinta doar doua dintre posibilele ilustrari ale acestei stari de lucruri, alaturi de "inimile de platina" din poemul cu acelasi titlu, topite de "fulgerul deznadejdii". (Volumele anterioare erau si ele populate de "degete de fier", "sandale de fier", "sufletul ca o capsula de otel" etc).
Analizand valentele "miezului de metal" la Marius Robescu , Valeriu Cristea opteaza pentru o dubla valorificare a acestuia: ca "pondere tragica a unei prea frumoase lumi" si ca esenta a creatorului", catalizator al scrisului. Scrierea poemului reprezinta, pentru Marius Robescu, un act sacrificial ascuns privirilor: daca poezia reuseste sa faca "sa palpaie/ carnea adolescentilor" sau sa lase "timpul cu buza umflata", nu este mai putin adevarat ca se constituie intr-un drog cu efect secundar pentru autorul ei (v. Efect statornic), intr-un act recurent de posesie la o "ora asteptata", cand "survine viziunea suspecta/ singura promisiune/ pe care soarta si-o respecta" (Prezenta) si cand poetul isi atinge in sllrsit menirea, aceea de a fi "telegrafistul" cuiva "cunoscut si intim" (Referinta). De fapt, aceasta este dezvaluirea majora pe care poezia lui Marius Robescu este dispusa sa ne-o faca: mai importanta decat refuzul cuvintelor este dependenta maladiva de cuvinte a eului liric, dupa cum citim intr-o arta poetica precum induplecare, in care discursul capata ascutisuri isterice, iar atasamentul de cuvant este descris patologic: "Cuvantul nu ti-1 dau. Orice, dar cuvantul nu/ / Nu si nu./ Vino si ia-l singur. Fa-ma adica sa-l zvarlu/ sau mai bine scoate-l tu din mine cu beregata cu tot." Altfel spus, mult asteptata dezbracare de cuvinte presupune, in Inimile de platina, dezmembrarea eului, smulgerea beregatei, ceea ce ne conduce spre conceperea poeziei ca tensiune permanenta, niciodata desfiintata, ca proiect de eroica provocare a mortii - un proiect de rara coerenta si de neasteptat curaj in lirica noastra contemporana, indreptatind incadrarea lui Marius Robescu (de catre Stefan Augustin Doinas) in "familia spirituala a lui Nichita Stanescu", intre "stelele de prima marime ale generatiei de mijloc".
