INGERUL A STRIGAT - Roman de Fanus Neagu.
Apare in 1968 la Editura Pentru Literatura.
Conform notatiei auctoriale ce incheie textul, romanul este scris pe parcursul a sapte ani si elaborat cu minutie in mai multe variante (patruzeci, dupa o declaratie a autorului). Reprezinta, alaturi de Frumosii nebuni ai marilor orase (aparut in 1976), varful creatiei epice al lui Fănuş Neagu Primit cu entuziasm atat de catre critica literara, cat si de catre public, ingerul a strigat este tiparit pana in prezent in sase editii.
Construit pe o structura ce propune o atmosfera (si o sintaxa) de tip faulknerian, imbinand schimbarea planurilor si povestirea in povestire cu reveniri frecvente (Marian Popa), romanul lui Fănuş Neagu ingerul a strigat defineste un spatiu matrice al campiei scitice, guvernat de "mythos", care se organizeaza simbolic pe dimensiunile efortului de reunificare a Binelui cu Raul, in cadrul unei perspective dialectice asupra devenirii Lumii si a Cosmosului (Ioan Holban).
Integrat de Anton Cosma seriei romanului neotraditionalist (intr-un "moment 1965 al Adevarului", caracterizat prin reafirmarea primatului estetic si prin diversitate stilistica) si anume, in interiorul acesteia, romanului narativ-baroc, textul lui Fănuş Neagu se inscrie afirma comentatorul, intr-o traditie metarcalista ce-i include pe V. Voiculescu, D. R. Popescu sau Stefan Banulescu si care deplaseaza istoria si geografia romaneasca in mit, pe coordonatele unei literaturi imbibate de "parfumurilc violente ale civilizatiei levantine, bizantino-asiate".
Imagine a unui topos geografic si cultural filtrat prin constiinta artistica, ingerul a strigat reprezinta o constructie epica ce obliga la o pluralitate a nivelurilor de lectura. Roman al iubirii senzitive, vitaliste, ce devine prin purificare propria sa abstractiune (Marian Popa), roman al naturii ca Fiinta eterna ce alimenteaza ratiunea si luciditatea dar si fantezia si sufletul (Marian Barbu), lume geologica populata de personaje a caror esenta intima este necesitatea biologica (Fanus Bailesteanu) si in care puterea cuvintelor egaleaza culorile lui Bosch (Irina Petras), Ingerul a strigat se organizeaza ca un text al voluptatii trairii prin limbaj, in care tumultul afectiv al tipului clasic inlocuieste gnoma cu spovedania sau confesiunea (Mircea Muthu) in seria "araba" a povestirilor.
Carte baroca, a "freneziilor" tinand de o teatralitate implicita, de instinctul fundamental al "punerii in scena", romanul lui Fănuş Neagu propune imagini (clisee) ale unor destine "inscenate" adesea la modul fabulos si organizate fundamental pe baza motivului "exodului", al calatoriei. O serie dintre locuitorii satului dunarean Platarasti isi parasesc vatra, printr-un concurs de imprejurari ce imbina, in imaginarul epic, clasica ipostaza a "Destinului" cu ideea liberului arbitru ca sursa a erorii tragice de optiune. Ei "migreaza" inspre "taramul promis", Dobrogea, pentru a construi o lume noua. Motivului cuceritorului i se substituie insa, destul de curand, acela al "omului sub vremi". Victime ale istoriei si ale propriilor optiuni, taranii dunareni merg pe un drum pe parcursul caruia moartea (in cazul unora dintre personaje) si eroarea (in cazul altora) se conjuga in a distruge coeziunea grupului si a-i transforma, pe unii dintre ei, urmariti cu predilectie pe firul narativ, in calatori "de vocatie'.
In urma rupturii de spatiul natal, personajele se organizeaza in doua tipuri ontologice. Ele formeaza, pe de-o parte, seria "condamnatilor" (tipul pasiv), constituita din cei care raman in noul topos, incercand sa infrunte o realitate straina, ostila. Exista, pe de alta parte, seria "ratacitorilor" (tipul activ), al caror exponent principal este personajul Che Andrei, insul in perpetua cautare de sine, in egala masura strain de universul de adoptiune, ca si de cel originar, care nu-l mai "recunoaste", gasindu-si (temporar) locul in taramul exotic (abstras tempora-litatii, precum in Tinerete fara batranete) al plantatiei viticole. Via apare ca simbol al licorii bahice, panaceu temporar al tensiunii date de scindarea fiintei.
Functia bahica este aceea de modificare a perceptiei, de obturare a realitatii indaratul unei masti a fericirii utopice. Puse sub semnul vitalitatii frenetice, alcoolurile intretin sarbatoarea, "visul", iar eroii ard sub semnul lui Dionysos (C. Ungureanu), organizati temporar intr-o mistica triada. Principiul feminin e dezintegratorul paradisului temporar. Aparitia femeii, Oii, induce precaritatea in triumviratul masculin (Amuzian - Che Andrei - Ion Mohreanu), care destrama, o data cu el, imaginea raiului idealist utopic al "vaii cu lapte si miere" - aici "dealul cu vie", in viziunea parodica a lui Fănuş Neagu Parodica este scrisoarea prin care Che Andrei il cheama pe Ion Mohreanu la ferma viticola - imagine rasturnata in oglinda a scrisorii lui Euthanasius catre Ieronim, dupa cum pervertita grotesc este dialectica amoroasa idealist paradisiaca din povestea romantica. Abolirea granitelor si obsesia calatoriei devin o a doua natura a personajului Che Andrei, care reediteaza mitul picaresc pe temeiurile necesitatii interioare do libertate.
Pe linia Panait Istrati - Zaharia Stancu, Fănuş Neagu recreeaza picaro-ul in acceptiunea clasica a sa, pentru care calatoria devine o fatalitate asumata (Mircea Muthu). Personaj privilegiat in economia narativa, destinul sau dinamic reproduce doar finalul existentei euthanasice, optand, dupa o peregrinare prin lume, pentru o risipire in ea, recon-figurand ideea "drumului fara intoarcere" in sensul unei imagini (aproape deificanta) a thanatosului ca deschidere: "ma duc sa mor unde nu ma stie nimeni, toti care m-au cunoscut sa zica: Che Andrei a plecat din nou de nebun, da intr-o zi o sa se-ntoarca pe negandite. Pentru ca ai plecati trebuie sa se-ntoarca, numa pe mort nu-l asteapta nimeni. Voi toti o sa credeti ca sunt viu sj o sa ma-ntorc." Personajului ii lipseste apetitul fantasmic al eroilor mateini, discursul sau despre lume si calatorii e intotdeauna retrospectiv, iar nu proiectiv. Forta sa consta insa in actul "calatoririi", pe care il realizeaza cu voluptate.
Daca romanul caragialian reprezenta momentul de pauza in "punctul fix al lumii rotitoare" dintre doua calatorii de facto, un moment al reconfigurarii proiective a lumii si istoriei, romanul lui Fănuş Neagu propune tocmai imaginea vie a unui model dinamic, in care lumea este luata in stapanire prin "vizitare", prin cunoastere. Antiodiseic (calatoria devine un scop in sine, intrucat "intoarcerea acasa" isi pierde obiectul, referinta), personajul ipostaziaza latura istratiana (C. Regman) a scrisului lui Fănuş Neagu, alaturi de care vocatia nastratinesca completeaza imaginea histrionica a unui povestitor de vocatie. Mutatiile de regim narativ marcheaza un traseu oscilatoriu pe harta romanului. Tehnicile narative , ca si imaginarul textului, configureaza o dispozitie prin excelenta ludica. Barocului imaginii ii corespunde o nu mai putin sofisticata arhitectura naratologica, in care discursul obiectiv, adesea "clinic" al eului auctorial coabiteaza naratiunea la persoana intai. Aceasta din urma formula nu reclama insa o tipologie a fluxului constiintei, ci un model anamnetic de tip Creanga, o repovestire obiectivata a unor realitati subiective. Cu atat mai mult cu cat in spatele monologului personajului narator Ion Mohreanu se ascunde de fapt un dialog.
Capitolul ultim al cartii prezinta un Mohreanu prizonier, care, intr-un soi de psihanaliza sui-generis, ii povesteste unui coleg de detentie episoade din propria istorie. Sadovenismul textului ramane insa unul partial. Magia povestirii, bazata pe functia incantatorie a cuvantului evocator, este privata aici de elementul ritualic.
In absenta preludiului (act de con-sacrare) si a maestrului de ceremonii, magia procesului, amputata, lasa loc unui tragic burlesc si aproape postmodem (prin gratuitatea onomasticii de tip western, in termenii lui Radu G. Teposu, a personajului rebotezat "Arizona"). Vidata de sens (revizitarea trecutului nu reprezinta o incursiune gnoseologica) si de dimensiunea transcendentala, nararea ramane astfel un atribut al jocului tehnicilor scripturale, dovedind o constiinta auctoriala extrem de acuta a eului narativ , care isi revendica in exclusivitate (egolatru) drepturile de posesie asupra actului povestirii.
Povestea despre taramul "de dincolo , loc al damnarii - Dobrogea, reprezinta un model exemplar pentru arta povestirii la Fănuş Neagu Fragmentul debuteaza cu un blestem ("Marin Doanca ne-a inselat. Are doi baieti // sa dea Dumnezeu sa li se usuce picioarele"). Ritualul povestirii debuteaza asadar cu ipostaza logosului devastator - invocarea fortei transcendentale in scopul distrugerii fiintei. Naratiune in rama, textul continua prin descrierea, in tuse de fantastic gotic, a lumii "de dincolo" un univers alienat in care pribegii din Platarasli ("stramutatii" - nume dat noii ginte, marcan-du-i fixarea definitiva intr-un alt statut ontologic si intr-o alta realitate), pierduti de sine prin ruperea de spatiul originar, nu reusesc sa se regaseasca.
Perceptia damnatilor asupra acestui topos lugubru este simptomatica: "Iatra cainii mai rau ca la turci in Anatolia. Noaptea // iti vine sa sari din pat, sa le retezi gatu cu coasa sau sa-i belesti de vii. Iar marea urla si ea mereu - um! uuuu! - cere suflet de om // Dobrogea e cu botul plin de zoaie, Dobrogea e un butuc de creta si-o caldare de sare". Scenariul mitic al mortii se leaga de prezenta simbolului acvatic. Abandonarea toposului originar echivaleaza "trecerii raului' (nu intamplator traseul e presarat, in roman, cu morti violente).
Lumea de dincolo de Styx e Infernul in care mitul corabiei ratacitoare in cautare de suflete inceteaza a mai fi o abstractie pitoreasca si devine o realitate. invierea mortilor nu are insa, in spatiul blestemat, conota-tiile purificatoare ale scenariului crestin, ci adera la demonologia noctumaliilor romantice: "Toamna, in noaptea de Sfanta Maria Mica, ies din adancurile marii toate corabiile scufundate, mortii trec la carma, le pun pe linia de plutire si navalesc ca smintitii peste pescarii care n-au avut vreme sa se traga la uscat. Nea Caramet // a vazut corabiile. Pluteau pe langa tarm, una langa alta, si cautau om viu".
Astfel de imagini ce trimit la supranaturalul terifiant (G. Dimisianu) configureaza scenariile halucinante ce se desfasoara intr-o lume a semnelor, de nuanta sadoveniana. Semnificatiile lor raman insa cvasiobscure pentru personajele lui Fănuş Neagu, care le recunosc, in majoritatea cazurilor, tardiv ("Cine e croit sa fie rau, da semne de mic. Marunte cat lindina, da da semne. Numai ca eu nu le-am luat in seama" marturiseste unul dintre eroi). Semnul oniric - visul simbolic recurent, precum cel al lui Petrea Duna - este singurul recunoscut. El conduce la o constiinta a mortii, dorita si prezisa explicit de catre aceasta insolita Cassandra. Sub semnul unei atari premonitii pleaca in "exod" Nicolae Mohreanu, tatal lui Ion Mohreanu personajul confesiv din roman, vocea "de schimb" a discursului auctorial -, a carui moarte deturneaza fundamental destinul fiului.
Filiatia sadoveniana a cartii devine evidenta in momentul revelarii cutumelor arhaice ale acestei Jumi. Precum in povestea din Baltagul, urmasul mortului parcurge un pelerinaj in etape, al carui scop este razbunarea parintelui ("La Dunare moartea se plateste cu moarte").
Actul e ratat insa, intrucat vinovatul (hotul Tulea Falcosu, figura de brigand levantin) moare inainte ca razbunarea fiului sa-l ajunga.
Mistica predestinarii (Ion Mohreanu - omul cu "fata de inecat" mostenita de la tatal sau) este abolita prin aceste moduri ale ratarii actelor consacrate, destinul personajelor fiind redus la existenta biologica si, cel mult (in cazul "chiaburilor"), la cea sociala. "Fata de inecat" reprezinta insa a alta marca a imaginarului romanesc, si anume "masca" teatrala a fiintei, semn al unei lumi (si fiintari) ca joc adesea grotesc, dramatic si ingenuu, tratat "a la ldgere" prin prisma unui filtru balcanic ce transforma lumea ca teatru, de esenta clasica, intr-o "lume de balci". Mitul Golemului (tratat in cheie dramatica de un Agarbiceanu) coboara aici la statutul de "ciudatenie" aproape indiferenta. Spiritul acestei lumi (spatiu faulkncrian in disolutic, din care dimensiunea mistica se scurge infinitezimal prin capilarele existentelor individuale confruntate cu un prezent din ce in ce mai agresiv, marcand caderea lumii mitice, arhaice, in istorie) este definit printr-o interventie aucto-riala care-i desemneaza foarte exact coordonatele: "Prinderea si aducerea porcilor din balta se desfasoara conform unui amestec de date pagane si religioase peste care, de-a lungul vremii, s-au suprapus obiceiuri noi".
Daca trambitele ingerilor (cele trei strigari) vestesc nasterea - e de crezut, aici, ca este vorba despre nasterea unei lumi noi -, ipostaza magilor aducatori de daruri si inchinare din ingerul a strigai repune in discutie modelul parodic propus de scriitor. Caci magii, aici "omul cu fata de inecat" (Ion Mohreanu), directorul fermei agricole (Amuzian) si femeia usoara (Oii), desemneaza degradarea scenariului biblic, desemantizarea sa, in timp ce insesi personajele piesei pastreaza din "eroismul solar" doar gesturile, doar exterioarele, doar voluptatea incalcarii normelor, in febra unui carnaval de proportii (C. Ungureanu). Asfintitul unei lumi se conjuga cu datele unui prezent din ce in ce mai acut, desemnand un topos specific, combinatie de istorie moderna si arhaicitate (o arhaicitatc, insa, inaderenta Ia misticismul habotnic), cu tuse ale demonicului, in fragmente integrabile fantasticului, precum si cu certe nuante naturaliste.
