INGEREASA CU PALARIE VERDE
Roman de Adina Keneres. Apare in 1983 la Editura Albatros din Bucuresti.
Volumul este structurat in trei parti, purtand titluri simulat alegorice (Da'vulpea ia-o de unde nu-i.'; Cat vezi cu ochii, numa' vulpi; si un caine), in care figura animaliera desemneaza
- intr-un registru ironic - mai mult o problema cu mai multe necunoscute, decat o identitate sigura.
Spre exemplu, la sfarsitul primei parti, personajul care, jucand rolul cititorului inclus, citise un roman cu titlul omonim, isi manifesta nedumerirea: "Da bine, frate draga, ce-i cu vulpea? Cat vezi cu ochii, nu e nici o vulpe pe nicaieri!?" Raspunsul autorului nu clarifica, ci, ambiguizand de fapt, avertizeaza provocator ca fondul, substanta adevarata, se afla in alta parte, tocmai in ceea ce nu se vede: "Pai asta zic si eu, rase Vlad, «Da' vulpea - ia-o de unde nu-i!»" Cat priveste tipul de compozitie, acesta poate fi explicat tot prin mijlocirea reflectiilor unui personaj: intrucat viata nu "era ghem rotund, ca un roman clasic", ci "ii atarna un capat pe dinafara, ca unui roman modern", partile - nesupuse principiului cauzalitatii si nici strictei cronologii - isi pastreaza o apreciabila autonomie narativa (fiecare poate trece drept o nuvela de mai mare intindere). Prima si ultima parte cuprinde istoria unor tineri filologi, aflati - in cea dintai secventa - in preajma absolvirii (inaintea licentei si in vacanta de dupa repartitie) si - in partea ultima - la trei ani de la incheierea studiilor.
Vlad Dejan si Andrei Moscalu, protagonistii naratiunii, se afla intr-o foarte stabila relatie de prietenie, alimentata, pe langa afinitatile si preocuparile intelectuale, tocmai de diferentele de personalitate, in masura sa asigure o simbioza prin complementaritate: "Vlad citea femeile, Moscalu facea amor sportiv pana la epuizare, Vlad isi organiza expeditii in munti, Moscalu facea escapade picante, Vlad cheltuia cu oamenii, Moscalu cu situatii interesante s. a. m. d.
In doua cuvinte, Moscalu isi cladea treapta, in timp ce Vlad, cel putin in viziunea ingrijorata a doamnei Dejan, isi sapa groapa". Partea mediana este consacrata Corneliei, prietena lor, supranumita "ingereasa cu palarie verde", a carei istorie se configureaza in doi timpi: mai intai, din propria ei confesiune (probabil epistolara) incredintata lui Vlad si, ulterior, dintr-o lunga scrisoare adresata de Vlad Dejan tatalui Corneliei, la sase luni de la disparitia fiicei, in momentul in care familia se pregatea de o despartire definitiva printr-o inmormantare simbolica.
Confirmand previziunile lui Vlad (neincrezator in scenarii thanatice pentru ca "formula Corneliei e de o vitalitate inspaimantatoare") si dezmintind spaimele paterne, Cornelia reapare - dupa trei ani de absenta - in ultimele pagini ale romanului, fara sa faca dezvaluiri, insa suplimentand, astfel, povestea (ambigua, nehotarata epic pentru mai multe personaje) cu inca o enigma. Deoarece, la fel ca unul dintre personajele sale si asemenea mai tuturor colegilor din generatia sa, Adina Kenereşnu mai crede in modurile pure ("Modurile astea relativ pure nu mai moduleaza pe nimeni"), ea va utiliza in constructia cartii registre diverse imbinand - pana aproape de suprapunere - gravul cu ironicul ("Trebuie sa razi putin. Nu poti rula mereu intr-un gol serios"), perspective narative diferite (cu treceri subtile de voce de la persoana a IlI-a la persoana I) , precum si felurite tehnici de relatare (confesiunea, schimbul epistolar, dialogul, introspectia etc). Or, intreaga aceasta varietate procedurala nu este afisata cu ostentatie, si nici macar pentru a demonstra inzestrarea tehnica sau stiinta scriiturii (de altfel evidente in cazul unei autoare ce dovedeste chiar inventivitate tehnica), ci pentru a sluji palpitul viu, pregnanta si ritmul - pastrat mereu proaspat, neatins de oboseala si, prin aceasta, de mare dinamism - al naratiunii.
Avand, la fel ca majoritatea scriitorilor din generatia '80, instructia teoretica necesara, cat si interesul pentru aspecte legate de facerea textului (prima parte a cartii putand fi citita, de altfel, ca romanul unui roman), lesne exprimat prin personajele care, mai toate, au preocupari literare, autoarea face, in unul din fragmentele de poetica implicita, o afirmatie in masura sa dea seama de diferenta specifica, de locul propriu pe harta generationista: "Jinduiesc, ii spuneam, la cel care nu se va teme sa isi abandoneze interesul, atat de gesticulat in ultimul timp, pentru artefactura propriei carti si va risca - ceea ce un film nu-si poate permite -sa-si deconspire etica si estetica". Romanul se recomanda, asadar, si prin asumarea acestei functii etice, ca un mijloc daca nu de resuscitare, atunci de acuta problematizare tocmai a traitului (in detrimentul dimensiunii livresti, autoreflexive a textului): "Pe mine ma preocupa totusi chestia cu traitul care se usuca vazand cu ochii, fie in viata, fie in carte. Sau cauza - efect: in carte, dupa cum in viata".
Daca, asa cum am aratat, in carte traitul poate fi reabilitat prin mijloace tehnice in masura sa intretina dinamismul (din acest punct de vedere, ingereasa este una dintre cele mai vii carti ale ultimelor decenii si, in general, ale literaturii romane care nu mizeaza pe infatigabilitatea ritmului), in viata problema creeaza situatii de mare complexitate pe care aceeasi carte incearca - pastrandu-si functia estetica - nu atat sa le dea solutii, cat sa le semnaleze existenta, punandu-le in pagina. In acest sens, tema fundamentala a scrierii este inadaptarea. Or, la acest nivel, Ingereasa e in masura sa probeze o variatiune (mutatie) semnificativa in istoria temei si sa consemneze, deopotriva, aparitia unei noi clase de inadaptati. Aceasta noua clasa, care cuprinde mai toate personajele de varsta tanara ale cartii, inclusiv pe cele de plan secund (Mircea) sau episodice (chelnerul - orientalist), se indeparteaza de tipul standard (prezent in literatura anilor '60- '70), descins, cel mai adesea, din tratatele filosofici existentialiste, prin faptul ca noului inadaptat ii lipseste motivatia metafizica si, in general, raportarea la esente ("sunt toxice"), ii raman straine apatia, retractilitatea, izolarea si, desi trece prin momente de sila si anxietate, nu se complace nici in tematica ratarii, nici in analitica esecului.
In schimb, dezadaptatii de la 1980 ("anul de gratie o mie noua sute optzeci fix") au de partea lor constiinta propriei valori, o mare fermitate a optiunilor si a atitudinilor, greu de dizolvat si, defel in ultimul rand, scutul aparator al ironiei (si autoironiei) care ii fereste de statutul de victima intr-o drama a noncomunicarii.
Chiar daca, explica ingereasa, "nu vad nici un sens pe nicaieri" si tot ea crede ca "suntem arhetipul omului bun de prisos", iar Vlad (care "era lipsit de milililrii vitali de ambitie si angajare") scrie "un roman despre omul bun si ineficient", personajele vor continua sa postuleze - oricat ar parea de paradoxal - crezuri de factura afirmativa. Drama lor sta mai degraba in faptul ca atat vointa, cat si puterea lor de a face sunt refuzate de o comunitate blocata in inertii: "Iluzia asta nenorocita - ii marturiseste Vlad lui Andrei -ca pot schimba, face, propune ceva cand toate caile sunt deja batute bine ma omoara. Ma simt un formidabil inventar o lista de balci am de toate pricepi ca nu pot sa pun in miscare nimic?" Discutia ingeresei cu psihiatrul (care nu mai este figura omnipotenta si eficienta din viata si cartile generatiei anterioare, deoarece inteligenta sa pacienta ii dejoaca, cunoscandu-i-le, toate trucurile) demonstreaza aceeasi spaima de inactivitate: "Uite, eu sunt gresita: nu ma zbat intai sa supravietuiesc si dupa aia sa fac nu stiu ce. Ma simt ca o gasca indopata cu sila, daca nu pot sa fac ceva".
Mizand, din nou, pe principiul "modurilor impure" si pe complexitatea, ireductibila la o singura fata, a eroilor, Adina Kenereşisi urmareste personajele nu doar in situatiile problematice, ci le angreneaza, pentru a le putea vedea mai bine, si in - uneori de mare tandrete -scenarii amoroase, prilej - in plus - de a construi doua figuri feminine remarcabile, Lia si Cristina. Apar, astfel, unele dintre cele mai frumoase pagini consacrate intalnirii erotice la varsta tineretii, la a caror reusita concureaza magia replicilor (in a caror iuteala si inteligenta se masoara intensitatea sau prospetimea emotiilor), o difuza dar plina senzualitate, o nerabdare a apropierii consumata in acclasHimp cu strategia protectoare a amanarilor.
In totul, ingereasa cu palarie verde este una dintre cartile in care poate fi citita cu mare transparenta noua optiune existentiala a generatiei '80, schimbarea de viziune asupra lumii si adoptarea unui alt program literar, calitati prin care - mai adaugand excelenta in a lucra cu registre diferite ale limbajului, buna supraveghere a constructiei, vivacitatea intregului, dar si acea inefabila semnalata de mai toti comentatorii, anume remarcabilul talent al autoarei - romanul Adina Kenereşse inscrie intre realizarile memorabile ale genului.
