Poezia S-a publicat in Convorbiri literare, 15 iunie 1871, p. 136.
A fost trimisa la revista impreuna cu Noaptea si cu o scrisoare catre Iacob Negruzzi, datata 16 mai 1871. Viena: "Eu nu va trimet acuma decat niste nimicuri neinsemnate, caci pentru de-a corige si a da o forma mai omeneasca unor opere mai intinse imi trebuie si timp, si dispozitiune. Daca cele ce va alatur de la mine or fi rele, nu va jenati de fel si aruncati-le-n foc Cat despre versurile ce vi le trimit, de se vor primi spre publicare, mi-ar placea daca ar iesi catesitrele piesele intr-un singur numar" (I. E. Toroutiu, Studii si documente literare, I, 1931, p. 322). Mai tarziu Iacob Negruzzi a dat lamurirea ca, desi Eminescu aminteste de trei poezii, in realitate a tnmis numai doua (Scrisori de la M. Eminescu, in Conv. literare, ian. 1899, si la I. E. Toroutiu, op. cit., p. 328, nota 51).
Se cunoaste poezia in prima ei forma, din 1868, asa cum este in manuscrisul romanului Geniu pustiu (ms. 2255, f. 21-84).
Cand sufletu-mi noaptea veghea in extaze.
Vedeam ca in vis pe-al meu inger de paza,
incins intr-o haina de nori si de raze,
Miscand a lui aripi pe capu-mi aprins.
Dar cand ie vazu intr-o palida haina.
Copila coprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochi-ti invins.
Cum marea ce doarme profunda si lina
Refelecla in sanu-i de-amar si lunmina,
Pe soare ce trece in calea-i divina,
Varsand ziua de-aur in umedu-i san:
Astfel tu, copilo, tu vis de iubire.
Din negrele-ti stele o dulce zambire,
Din sufletu-mi noaptea schimba in senin.
Despre izvorul de inspiratie si imprejurarile in care a scris poezia, ne da insusi Eminescu informatii in Geniu pustiu. Este vorba de Poesis, actrita care isi joaca rolul ei in feerie: "Ea juca pe-un inger, intr-o feerie fara de inteles cu dei ex machina, care placea si era frumoasa numai pentru ca persoanele ce jucau in ea placeau si erau frumoase.
isi puse aripile albe; isi gatise complet toaleta si pe cand orchestra incepu uvertura cu rugaciunea din Norma, Poesis cazu pe un scaun intr-o atitudine visatoare, cu capul lasat peste umere si cu mainile unite, astfel incat nu te-ar fi prins mirarea daca, rapita de acel cantec ce suia la cer, ea s-ar fi urcat incet, nemiscata si trista, ca sufletul unui inger murind, la ceruri, purtata ca pe nesimtite de aripile ei albe-argintii. Eu stam si-o contemplam. Voluptatea acelui san de marmura, visatoria acelei fete palide indreptate spre cer, acele mani mici si albe unite ca pentru rugaciune, acele brate rotunde, goale, fragede, lasate in jos ca si cand ar fi denuntat desperanta, acel corp ce sta sa-ngenunche, acele aripi ce stau sa se miste si s-o duca toate astea faceau un singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal - Poesis!" (M. Eminescu, Scrieri literare, Craiova, 1935, p. 175-176 si 181.)
