INGENIOSUL BINE TEMPERAT -
Tetralogie publicata de Mircea Horia Simionescu intre 1969 si . Primul volum, intitulat Dictionar onomastic, apare la Bucuresti in . Ulterior acestuia ii va fi alaturat, cu caracter de supliment, volumul Jumatate plus unu, aparut in .
Al doilea volum al tetralogiei, Bibliografia generala, este publicat in . Dupa o pauza de zece ani Mircea Horia Simionescu. alatura primelor volume un al treilea: Breviarul (Historia calamitatum). Ciclul se incheie prin publicarea in 1983 a ultimului volum: Toxicologia sau dincolo de bine si dincoace de rau. Ingeniosul bine temperat devine o opera atat de importanta in creatia scriitorului (in special prin primele doua volume) incat orice referire critica ulterioara la autor va sfarsi inevitabil prin a o aduce in discutie.
Membru marcant al scolii de la Targoviste (alaturi de Radu Petrescu) Mircea Horia Simionescu. reuseste, prin Ingeniosul bine temperat, o opera de o constructie si conceptie singulare in peisajul literaturii romane.
Trasatura definitorie si in acelasi timp diferentiativa a tetralogiei de fata o reprezinta modul in care intelege literatura. Mizand pe unul dintre atributele pe care mai tarziu postmodernismul si-l va asuma in totalitate (j°cu')> Mircea Horia Simionescu. renunta la ideea traditionala de fictiune, mereu in relatie cu ceva exterior ei (dorind sa pastreze o coerenta aplicabila in realitate sau in relatiile cu aceasta ale psihicului). Autorul muta accentul de pe acest raport inspre actul pur de creatie, de inventie. Literatura devine o posibilitate ingenioasa (iata cuvantul magic!) de a inventa. Ideea conservatoare a constructiei unei lumi, a imaginarii unui univers se pastreaza si aici, doar ca acum c vorba de un teritoriu al cartilor prin excelenta, o fictiune despre fictiune. Mircea Horia Simionescu. inventeaza sensuri care au ca referent alte sensuri, realizand avant la lettre un alt bun castigat al postmodernismului textualist: textul nu mai trimite nicaieri in afara sa, ci se reflecta narcisiac doar pe sine.
Pe de alta parte, autorul tetralogiei incearca sa iasa din chingile unei singure metode, cele patru volume consti-tuindu-se in constructii bine individualizate reusind sa ascunda, la nivelul de suprafata al lecturii, o posibila legatura imediata intre ele.
Titlul intregului ciclu este primul amanunt care indeamna la sesizarea unei conexiuni.
In fapt in acest titlu, ales intr-un paralelism evident cu Bach, se afla un indiciu pe care Mircea Horia Simionescu. doreste sa-l comunice: opera sa se bazeaza pe un joc al ingeniozitatii care nu cade insa intr-o incercare nestavilita si haotica de originalitate, de inventare cu orice pret, de experiment valorizat ca atare. Desi se opune unei intregi traditii, cartea lui Mircea Horia Simionescu. pastreaza dimensiunea clasica a constructiei perfecte, sferice, revenind prin diverse variatiuni asupra unui nucleu, acesta fiind continut, in cazul de fata, in dorinta scriiturii de a se constitui intr-o carte despre carti, o carte a cartilor. Experimentul autorului nu socheaza (cum se va intampla cu ulteriori reprezentanti ai postmodernismului), ci da o dovada de maiestrie si gratie apropiata de creatia compozitorului clasic ce ii inspira sugestiv metoda. Prima variatiune pe tema fictiunii (si a fictionalitatii) isi afla locul in paginile Dictionarului onomastic.
Aici Mircea Horia Simionescu. face primul pas in reconsiderarea literaturii pe care o citeste si o scrie: o necesara repunere in ordine a sensurilor, inceputa cu acele intelesuri care pareau a fi cele mai stabile si in acelasi timp aproape intamplatoare: numele. Scriitorul exploateaza din plin aceasta ambiguitate, explicand stabilitatea acestor sensuri (ele au un referent clar in realitate) printr-o descoperire, ih cazul fiecaruia, a unui nou referent, decelabil de aceasta data printre celelalte sensuri. In virtutea dorintei de a pastra un anumit academism in expunerea sa, autorul concepe acest dictionar dupa toate regulile formale ale unui dictionar prestigios, a carui seriozitate cu greu ar putea fi pusa la indoiala, in acest sens, notele pe care le aseaza in josul paginii, pastrarea unui aer doct in expunere, precum si trimiterile la alte lucrari (inventate si acestea in cea mai mare parte a lor), toate converg inspre originala metoda a autorului: umplerea unor forme vechi, cu prestigiu castigat in peisajul genului, cu un continut nou si opus traditiei.
Inspiratia lui Mircea Horia Simionescu. descopera spatii largi de manifestare: de la jocuri subtile de cuvinte ("ce e Omul? Dar ce e Oma?"), pana la variatiuni intr-un spatiu lingvistic bine determinat (exista o lista cu nume de inspiratie medicala).
In diverse momente ale textului desfasurarea normala a acestuia e modificata de introducerea unor largi paranteze in marginea sau spre dovedirea unei anume afirmatii. O aniversare din calendarul ortodox permite introducerea unui episod narativ legat de ea; de fapt, scriitorul introduce constant si totusi mereu neasteptat linii narative atasate liber de un nume sau altul ("fotografii cu oameni mici") al caror raport cu acestea din urma deseori lipseste. Exista, astfel, o parodiere a relatiilor si asemanarilor: nu pot fi relevate criterii ascunse, simboluri incriptate sau chei miraculoase. Totul se desfasoara, se sugereaza din nou, in unica dimensiune a textului, a sensurilor ce au libertatea de a intra in raporturi ingenioase unul cu altul.
Dictionarului nu-i lipseste o dimensiune autoreferentiala.
Autorul se explica, da indicii, indreapta lectura (trasaturi ce il diferentiaza aici de postmodernism). Mircea Horia Simionescu. simte nevoia sa sugereze ca "un dictionar poate fi citit, in loc de a fi consultat". Cartea sa penduleaza astfel atent intre liniile despartitoare, trasate extrem de subtire, intre genuri si tipuri de discurs. Din momentul existentei documentului scris, creat de o constiinta auctoriala convinsa de nonreferentialitatea acestuia, el devine fictiune si numai fictiune. intr-o discutie imaginara cu criticul, autorul isi apara conceptia: "cartea nu intra in categoria eseului, ca sa aiba o logica a demonstratiei, e o literatura".
In acest mod, numele de larga circulatie sau cele carora li s-ar putea descoperi o explicatie etimologica sunt subtil private de orice relatie cu o explicatie academica. Se accentueaza in cazul lor inexistanta unui raport de tip firesc al explicatiei textuale cu numele.
Tendinta e chiar de eliberare totala a numelui de determinarile sale obisnuite; li se ataseaza in general o povestire ce evadeaza din sistem. intr-un asemenea dictionar in care se insereaza impresii sofistice pe marginea unui meci de fotbal si povestiri in oglinda asezate in pagina in consecinta, anume pe jumatati diferite, nu va mai mira finalul brusc al acestuia, momentul in care personajul din spatele numelui Irimia, iritat de infatisarea pe care o primeste, distruge restul manuscrisului astfel incat autorul e nevoit sa incheie "aceste pagini fara sfarsit". Bibliografia generala beneficiaza, in primele pagini, de un cuvant inainte si el de esenta clasica: volumul e anuntat ca rezultat al unor cercetari intreprinse de autor intr-o biblioteca din Targoviste. Dincolo de aceasta situare spatiala repetand vechea metoda de a da impresia de credibilitate necesara, volumul pastreaza o buna parte din trasaturile Dictionarului, in speta impresia de lucrare academica: adnotarilor si citatelor din diversi critici fictivi li se alatura referiri la critici reali, ce dobandesc totusi, la randul lor, existenta fictiva.
E cazul lui G. Calinescu care ar fi scris o lucrare in cel putin trei volume intitulata "Istoria lucrurilor si a opiniilor", din care se citeaza fraze de un neindoielnic stil calinescian. Majoritatea cartilor sunt inconjurate de un aer ironic obtinut din evidentii contradictie intre seriozitatea mimata si asumata formal si rasul genial din spatele creatiei, bucuria deplina a jocului (un mic exemplu ar fi contributia colosala a doamnei Marioara Sachelarie din Gaesti la dezvoltarea literaturii americane). Bibliografia nu pune accentul pe imitarea unei carti reale de acest tip pana la a inventa carti cat mai credibile, ci isi anunta stralucit, in fiecare pagina, caracterul superior de punere in scena, act mai important asadar decat continutul si pretentia de valoare obiectiva a cartilor reale sau doar inchipuite. Aparitia unor titluri existente si in ceea ce putem numi drept "biblioteca reala" a literaturii (cum ar fi Plumb a Iui G. Bacovia) e atenuata de un comentariu deplasat (se spune despre poet ca analizeaza "informatii interesante despre intoxicatia cu plumb la muncitori" intr-un volum ce poate fi citit "cu usurinta de specialisti, ca si de cei carora le plac chimia, fizica si spectroscopia metalurgica"). Cartile sunt legate intre ele, pomenite si de alti autori, astfel incat universul literar inchipuit prinde viata si include, gurmand, persoana propriului creator, devenit personaj in propria opera (apare, deloc surprinzator, o carte neincheiata inca a autorului, Cartea despre femeia esentiala si lumile anexe). Impresia de la nivelul intregului e ca un grup important de autori si carti posibile incearca o intrare in forta in universul real, univers pe care propriul lor spatiu il accepta si integreaza: totul pare a fi o chestiune de reciprocitate. Pentru a le mari probabil puterea de convingere anumite carti nu sunt interpretate sau analizate; se prefera in schimb prezentarea unui fragment, lasat singur sa se descurce si sa-si impuna autoritatea.
Pornind de aici, se ofera o carte ce sustine reabilitarea bazaconiei, "specie pe nedrept dispretuita".
In acest mod subtil, Mircea Horia Simionescu. isi priveste si admira cartea chiar din interiorul ei, carte ce are, la fel cu bazaconia, "febra de a comunica si de a fermeca, de a plasmui". Mai mult decat sugestiv, in paginile celui de-al treilea volum al tetralogiei (Breviarul) se regaseste o prelungire a acestor consideratii. Unul dintre numeroasele personaje (ce par la inceput sa fie spirite trecute in lumea de dincolo) afirma ca "depozitarea in carti a adevarurilor de tot felul n-are alt scop decat de-a ne stimula sa inventam bazaconii, sminteli si minciuni, fiind de la sine inteles ca fara ele ne-ar fi greu sa recunoastem produsele neobisnuite ale spiritului". Breviarul e construit ca o cronica situta in afara istoriei a unui Anonim, vertebrata de un text complementar si paralel ce apare in interiorul notelor explicative apartinand comentatorului-narator.
O discutie ce apare la un moment dat in interiorul acestor note privind identitatea Anonimului va oferi un indiciu cu privire la persoana comentatorului ce ar putea fi "un coleg de sanatoriu care, dupa moartea Anonimului, s-ar fi crezut indreptatit sa lumineze imprejurari si afirmatii asupra carora cei doi suferinzi discutasera". Va deveni limpede ca in fapt naratiunea e situata in spatiul unui sanatoriu de nebuni, ale caror elucubratii sunt notate cu atentie si umilinta de acest Anonim si comentate cu gravitate de catre narator. Se releva acum si legatura dintre acest volum si precedentele doua: iesirea scriiturii din limitele considerate normale nu poate fi decat creatoare si poate pretinde o lot atat de mare valabilitate cat un text considerat indeobste drept clasic. Metoda si stilul volumelor anterioare pot fi regasite si aici: numeroase linii narative secundare isi fac aparitia, notele pastreaza un caracter voit naiv in care, spre exemplu, Mozart e amintit pentru "cantecele sale patriotice", iar marsul din Aida e explicat ca fiind o "aleasa si simtitoare bucata militara ce aduce la Opera milioane de spectatori nemultumiti de fanfara regimentului din localitatile in care traiesc si spera".
In mod iarasi sugestiv, partea a doua a volumului (intitulata "Si totusi oamenii nu joaca degeaba dambilusca') prezinta o intreaga dizertatie despre adevar si minciuna ("o lume alcatuita in buna masura din iluzii si minciuna are avantajul ca arata mai dinamica'), incercand, la fel ca in primele volume, o subtila si succinta autocaracterizare: "o carte care, daca nu e nici tratat si nici roman, ceva tot trebuie sa fie, din moment ce e alcatuita din cuvinte".
Mircea Horia Simionescu. , constient de actul revolutionar pe care scriitura sa il contine, simte nevoia unor astfel de explicatii. Libertatea discursului sau da credit total si exclusiv fictiunii, reamintind faptul ca aici isi afla locul orice produs al imaginatiei, obiectivitatea si referentialitatea fiind irelevante. Breviarul, o vor dovedi ultimile pagini, e o interpretare fantezista a istoriei: ultima interventie din volum ii apartine directorului spitalului, care pune vina tulburarilor din pavilionul nr. 3 pe seama portarului care a permis accesul gazetelor in spital, pacientii interpretand dupa logica lor stirile citite.
In prelungirea acestei idei, Toxicologia, volumul ce incheie tetralogia, debuteaza cu o interpretare ludica, in spatiul rezervat informatiilor biografice, a unor "date si coincidente".
O notita orgolioasa va aminti aici data aparitiei volumului Fictions al lui Jorge Luis Borges (comparabil cu stilul tetralogiei) in dorinta de a elimina ideea oricarei influente. Toxicologia (titlul complet fiind o trimitere la cartea lui Nietzsche cu care isi masoara importanta de carte a intelesurilor fragmentare) urmeaza forma confesiunii ideatice, punctata pe alocuri cu infatisarea unor fapte sau, din nou si ca dovada ca Mircea Horia Simionescu. e fascinat de posibilitatile povestirii, cu linii narative secundare. Autorul prefera chiar un joc de oglinzi, cu voci diferite (cateva fragmente prin vocea mamei, de asemenea portiuni din insemnarile Cellei) marind impresia de relativitate si in acelasi timp de pluralitate a discursului fictional.
O mica dizertatie pe tema erorii, stare fireasca a posibilului si forma relevanta pentru literatura, din interiorul volumului, continua discutia pe tema minciunii din Breviar si intregeste conceptia ce sta la baza operei. Reintoarcerea la sine din Toxicologie isi justifica prezenta in ciclul Ingeniosului prin sugerarea unui crez auctorial. Fictiunea este taramul libertatii complete a spiritului, lasand in urma realitatea, dar nu si eul. Creatia lui Mircea Horia Simionescu. nu poate fi inteleasa fara individualitatea puternica ce ii da substanta. Ingeniosul bine temperat e lucrarea bine construita si in acelasi timp crezul fata de viata si lume al unui talent de exceptie din literatura romana.
