INEL CU ENIGMA - Antologie din versurile lui Mihai Ursachi, aparuta in 1981, la Editura Cartea Romaneasca, cu o nota biobibliografica si o postfata de Laurentiu Ulici. Cuprinde, pe langa poezii din volumele Inel cu enigma (1970), Mlssa Solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpura si alte poeme (1974), Diotima (1975), Marea infatisare (1977), Arca (1979), doua cicluri inedite, intitulate Vila Rosenkranz (cu cinci poeme) si Trei poezii in favoarea furnicilor (cu treisprezece poeme dintre care ultimul, Navigatorul, sau Balada literaturii, renunta la formula versului in favoarea prozei, avand o nota distincta, de insolita teorie a literaturii).
Descoperii la momentul debutului, de un Stefan Augustin Doinas, ca fiind "dotat pentru poezia speculativa", Mihai Ursachi devine ulterior, pentru acelasi critic, "un vanator al realului, sacerdot al lui Hermes". Cliseul exegetic care insoteste lirica lui Mihai Ursachi priveste insa afinitatea deosebita a poetului pentru livresc (la Daniel Dumitriu, el devine un "poet al afinitatilor multiple"), frecventa elementelor imprumutate frizand adeseori ostentatia, "nefiind rare cazurile in care se ajunge, spune Mircea Iorgulescu, la pastisa". Totusi, aceeasi critica ajunge la concluzia ca, in poezia lui Mihai Ursachi ne intampina o originalitate "de netagaduit, constand intr-o profunda traire a con-ventionalitatii poetice".
Caracterul special al liricii lui Ursachi este dat, intr-adevar, de o tesatura foarte deasa de referinte livresti. O astfel de formula, perdanta in majoritatea cazurilor, devine aici tocmai garantia originalitatii, dupa o logica in care materia poeziei o constituie poezia insasi (chiar daca poezia altora), iar instrumentele citarii nu tin de registrul ludic al revendicarilor postmoderne (desi, intr-o A doua scrisoare, autorul se joaca aproape postmodern cu albul paginii si tacerea "limbii melancolice"), ci tocmai de gravitatea propriei afirmari.
Poemul ramane, intr-o acceptie aproape clasica, un act de persuasiune, ca de pilda in Ad lectorem: "intaia oara vei vedea/ si vei pleca si vei uita;/ ci inc-o data daca vii, vei auzi si vei trai./ A treia oara-ai sa ramai." Ceea ce, in alte scenarii ironice, presupune detasare zeflemitoare, ajunge, la autorul Inelului cu enigma, valenta participativa, pusa in evidenta prin beatitudinea cu care poetul se adanceste in ceea ce un critic numea "universuri ale profunditatii" (M. Iorgulescu). Lirica lui Ursachi ajunge sa ofere, de aceea, o noua definitie ironiei, care nu mai este decat aparent o modalitate de a potenta orgoliul poetului modern si devine cel mult un mijloc de aparare impotriva sentimentalismelor paguboase, indiferent care ar fi riscurile subsecvente. Pentru ca poetul nu se lasa inspaimantat nici de posibila amenintare a bagatelizarii zeflemitoare, dar nici de postura usor prea scrobita si rigida in care il aseaza rostirea devenita astfel "sacerdotala". Idealul poetului este, daca ii dam crezare lui Mircea Iorgulescu, "armonizarea deplina a moralei cu arta", intr-un unic organism, in care se conjuga motivatia etica si gratuitatea poeziei.
In consecinta, lectura versurilor lui Mihai Ursachi este nu de putine ori una contrarianta, greu de acceptat ca atare, ea parand sa aduca la lumina o "sfidare intelectualista", si nicidecum "o cale de a reconstitui unitatea primordiala a lumii" (D. Dimitriu). De fapt, poeziile din Inel cu enigma vizeaza instituirea unei alte sacralitati (v. si obsesia pentru termenii unei religii primordiale, in Pythagora si sclavul sau divin, Zamolxis), a unei sacralitati cu coordonate expresive: reinventarea treimii, in poezia care da titlul culegerii, se concentreaza in jurul instantei sensului:
| "Un intreit mister troneaza: juvaer cu sensuri trei si totusi unul singur, povara fabuloasa de chinuri si placeri, pe care-o tin la deget ducandu-ma-n adancuri ". |
