14 iunie 1912
Ciudata mi s-a parut intotdeauna pretentia generatiilor noi critico-literare, de a intra in viata intima a scriitorilor din generatiile trecute, de a-i trage la raspundere, inaintea postertatii, pentru fapte, altele decat cele literare, artistice, de a-i caina pentru amoruri nenorocite sau a-i dojeni pentru diferitele atitudini, particulare, ce ei au gasit cu cale a pastra fata de contimporanii lor
Asemenea lucruri, se zice, contribuie la cunoasterea mai adanca a operei scriitorilor Din parte-mi marturisesc ca n-am fost niciodata in stare sa gasesc, pentru a intelege mai bine opera unui scriitor, ajutoare sau lumini noi, in diferitele istorioare ce am citit si eu povestindu-se despre viata lor A! ca un scriitor sa vie el insusi sa ne povesteasca din amintirile sale, - asa ceva da, poate sa aiba o inalta valoare artistica; - dar ca orice scotocitor de hartioare ratacite sa vie sa ne reconstituiasca din ele tot felul de mtimitati, spre a gasi vietii scriitorilor ceea ce cu oarecare buna - si mai des rea - inta, se poate gasi vietii oricarui muritor de pe acest glob de tina: "rautati si mici scandale" - asta nu. Sa guste asemenea "istorioara literara" cine vrea si cine poate. O "istorie literara" eu cred ca are sa se preocupe de altfel de probleme si de altfel de izare.
Iata un proces care se face, de catre unii tineri scriitori, lui Vasile Alecsandri: - Ca de ce acest poet-boier, desi contimporan in o parte a vietii sale cu Eminescu, nu a venit in ajutorul acestui poet-proletar. Sa bagati de seama ca nu e rba atata despre o pretuire literara, - macar ca nici in aceasta privinta nu stim cu ce drept urmasii ar putea sa vina sa faca procese inaintasilor, - dar este rba mai ales despre o ajutorare baneasca, cu care, dupa tanarul poet Trei-stele, poetul mai vechi si mai bogat ar fi fost dator urmasului sau mai putin inzestrat materialiceste
Asa ceva se cheama "sincera relta sufleteasca" a poetului Trei-stele al secolului al douazecilea. Aceasta "sincera relta" il face sa ironizeze pana si activitatea literara a "marelui" Alecsandri, fara a mai rbi de personalitatea lui, care "ramane mult intunecata" prin faptul ca "desi cunostea pe Eminescu si-i stia nenorocirile vietii, n-a gasit in sufletul sau de poet nici un indemn de a intinde mana de ajutor nenorocitului sau confrate, desi starea sociala si materiala a lui Alecsandri i-ar fi ingaduit lesne s-o faca, si poate chiar fara mult sacrificiu" - "Daca nobleta sufletului «marelui» Alecsandri ar fi fost la inaltimea operei sale", -incheie poetul sincer reltat sufleteste "trebuia s-o faca aceasta, daca nu din indemnul nobletei sale sufletesti, cel putin ca sa inlature imputarile, pe care ar fi trebuit sa presitnta ca i le va aduce posteritatea"
Ce stil, - dar mai ales ce cugetare! Alecsandri, vedeti dumneaastra, daca n-a gasit in sufletul sau indemnul de a ajuta cu ceva parale pe Eminescu, trebuia sa faca aceasta macar in prevederea ca va veni odata poetul Trei-stele al secolului al douazecilea si-i va aduce imputarea, "in numele posteritatii!" Nici nobil sufleteste, nici macar practic si prevazator, - iata ce junele nostru poet modern crede ca poate sa impute unui Alecsandri, al carui nume isi permite sa-l insoteasca cu reflexiuni amare si calificative ironice.
