IN VREME DE RAZBOI - Nuvela de I. L. Caragiale. Publicata in "Gazeta sateanului", XV (1898-l899); retiparita in voi. Reminiscente, Bucuresti, 1915, si in Opere, I, Bucuresti, 1930.
Nuvela abordeaza consecintele alienante ale obsesiei, imaginate cu finete de psiholog trecut prin scoala naturalista. Obsesia lui Stavrache, hangiul care isi imparte viata intre servirea clientilor si numararea banilor, se declanseaza oarecum pe neasteptate. Fratele sau, Iancu Georgescu, preot, dar si talhar ascuns, posesor al unei averi imense, este nevoit sa dispara pentru a nu fi prins de autoritatile aflate pe urmele lui, Stavrache il ajuta sa-si piarda urma, inrolandu-I "volintir" intr-un contingent care urmeaza sa ia parte la batalia Plevnei.
Suntem in vremea razboiului din 1877, cand moartea pe campul de lupta este un lucru obisnuit. O scrisoare adresata lui Stavrache de un camarad al fostului preot anunta tocmai o astfel de stire funebra: moartea pacatosului de frate.
Din acest moment, hangiul mosteneste averea celui disparut, dar totodata intra si sub stapanirea unei devorante obsesii: daca, eventual, disparutul nu e mort si intr-o imprejurare s-ar putea reintoarce, reclamandu-si drepturile. In acest climat ambiguu, personajul isi consuma existenta intre cosmarurile dominate de figura fratelui, razand sardonic, si starea de veghe macinata de ganduri negre. Caragiale este un maestru in sugerarea unei presimtiri fatale, construita prin alternarea planului oniric cu cel real.
Repetatele scene din vis prepara scena aievea din finalul nuvelei, fratele crezut mort apare in carne si oase la un miez de noapte (scrisoarea trimisa de pe front fusese un fals), cerandu-i o suma uriasa. Nu are noroc insa, pentru ca nervii uzati ai hangiului cedeaza la vederea fratelui si omul innebuneste. Structura narativa a nuvelei este astfel conceputa incat nebunia apare ca element concluziv, catastrofic. Nebunia izbucneste ca dupa umplerea paharului, violent, ea exprimand o ruptura, dincolo de care se intinde dezordinea spiritului. Pentru a folosi un cuvant al lui Volkelt (Estetica tragicului), nebunia in car^ sfarseste Stavrache rezulta dintr-o evolutie de tip apasator: "Un ticalos impinge, cu placere diabolica, la pieire oameni cu caractere nobile", in cazul nostru, hangiul are comportari mai mult sau mai putin normale, nu neaparat nobile. Ticalosul din in vreme de razboi se cheama Iancu Georgescu. De la el pornesc repetatele semne, mai intai anxioase, apoi innebunitoare. Ticalosul simbolizeaza amenintarea concreta si ireversibila, el este intruchiparea insasi a destinului brutal si explicit (programat), caruia Stavrache nu i se poate sustrage. Relativa liniste ii e data omului de faptul ca, desi isi cunoaste conditia de muritor, el nu stie data exacta a mortii sale, traind cu speranta zilei de maine.
Regimul fragil al acestei linisti ii este refuzat hangiului. La avertismentele date de Iancu Georgescu ("Gandeai c-am murit, neica?"), ritmul de viata al amenintatului se precipita, alicnandu-. Frica de moarte ii populeaza somnul cu vedenii ale programatului sau sfarsit, avand, desigur, chipul nedoritului ticalos. Nebunia in care esueaza Stavrache isi afla germenii in el insusi si, o data pusa in miscare, ea se profileaza in forme bulversante, care nu mai pot fi oprite. Stavrache are doua slabiciuni: cultul legaturii de sange si pofta averii. Cea dintai ii impune sa nu-si tradeze fratele, dandu-l pe mana oficialitatilor; cea de a doua ii insinueaza ideea ca ar putea sa piarda averea, mostenita de la bogatul preot bandit. Iar pentru ca prima slabiciune insemneaza o culpa exterioara in preocuparile sale, ramane coplesitoare cea de a doua.
Fraza esentiala a naratiunii, repetata la intervale sistematic distribuite, esle cea pomenita anterior: "Gandeai c-am murit neica?".
In doua randuri, fraza este anuntata de fantomatica aparitie din visurile hangiului, facand din el un "smintit [] de frica mortii" si o mina fizica "tremurand de friguri". Cand fraza este pronuntata, cu o usoara modificare, de insusi amenintatorul fugar, aparui in fata hangiului, Stavrache innebuneste de-a binelea. Vremea in care asupra lui lancu, fugarul, plutea incertitudinea ("o fi mort, n-o fi mort") fusese pentru hangiu una de anxietate oscilanta. Trecuta din gura fantomaticei aparitii din vis in vocea reala a revenitului frate risipitor, amintita fraza interogativ-ironica se abate peste mintea, si asa buimacita, a hangiului, ca o lovitura de maciuca.
In locul eventualului raspuns, Stavrache, pierdut, isi etaleaza, naturalist-simbolizant, variantele rasului de nebun: "hangiul zambi", "hangiul incepu sa rada", dupa o criza de somnolenta, tonalitatea se schimba: intai "un racnet", apoi "un racnet ingrozitor".
Cand simptomele crizei iau o intorsatura de "infioratoare tavaleala", Stavrache "scrasneste si rage". Legat strans, rade "cu hohot", iar la vederea festilei aprinse "canta popeste". isi canta propria-i moarte.
In tot acest timp "viscolul afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran". O cadere a mintii in haos se produce paralel, folosindu-se tehnica intropatiei, cu prabusirea lumii din jur. Hangiul sfarseste "vesel", zambetul, racnetul si cantecul popesc vin gradat de dincolo de sanatoasele hotare ale mintii, acum spulberate, si rasuna ironic, ridiculizand iluzia ca maleficul semn al destinului ar putea fi neadevarat: "Gandeai c-am murit, neica?".
