IN PREAJMA REVOLUTIEI - Roman de Constantin Stere. Scriitorul basarabean a elaborat acest roman-fluviu, de inspiratie autobiografica, intr-o maniera oarecum inedita in epoca, nu asezat la masa de scris, ci dictandu-l cu fervoare unor colaboratori si prieteni (cel mai important este L. Leoneanu). Scris la finalul vietii, ca o incununare si o meditatie asupra propriului destin, romanul nu a putut fi dus pana la capat din cauza bolii. Din cele 9 volume planuite, au fost incheiate 8, care au aparut la editura "Adevarul" astfel: I. "Prolog: Smaragda Theodorovna", 1931 (cu trei reeditari revazute de autor); II. "Copilaria si adolescenta lui Vania Rautu", 1931 (cu trei reeditari revazute); III. "Lutul", 1932 (cu trei reeditari revazute); IV. "Hotarul", 1933 (cu doua reeditari revazute si una obisnuita); V. "Nostalgii", 1934 (cu o reeditare); VI. "Ciubarestii", 1935; VII. "in ajun", 1935; VIII. "Uraganul", . Din ultimul volum proiectat nu au mai fost scrise decat cateva pagini, infatisand asasinarea protagonistului.
Folosind drept material epic masa de amintiri a autorului, In preajma revolufiei ridica o problema de teorie a genurilor. Optiunea lui Constantin Stere pentru formula romanului in locul memoriilor a surprins pe majoritatea comentatorilor din epoca, care au sanctionat prompt amestecul de specii. Cunoscutul politician si ideolog isi motiveaza alegerea prin aceea ca "memoriile cer o imperioasa conditie, aceea de a fi publicate dupa cel putin douazeci de ani de la disparitia autorului lor. Or, eu gasesc ca e necesar sa informez lumea romaneasca chiar de pe acum asupra starii sociale si moravurilor din Basarabia, din ultimele sase decenii, mai ales pentru edificarea romanilor din celelalte provincii, unde fondul real al traiului romanilor de peste Prut e cu desavarsire necunoscut. Mi-am schimbat deci planul de lucru si vreau sa-mi redau amintirile sub forma literara de roman." Formula contravenea canonului romanesc dominant, impus de teoria maioresciana a autonomiei esteticului, pe de o parte, si de cea lovinesciana a romanului obiectiv, de cealalta.
Reprosurile care i s-au adus deriva, in buna masura, din inadaptarea la modelul romanului de tip realist. intai, i s-a imputat hibridizarea fictiunii cu realitatea, "transpunerea aproape directa din viata in roman a contemporanilor" (S. Cioculescu), "chipul in care fictiunea se amesteca uneori mai mult, alteori mai putin, dar continuu, cu adevarul istoric sau detaliul biografic" (O. Botez).
Apoi, i s-a reprosat amestecul de discursuri, "excesul discursiv filoso-fico-ideologic ca si messianismul politico-so-cial, balast uneori didactic, alteori tendentios" (O. Botez).
In al treilea rand, a fost acuzata implicarea auctoriala, care il duce pe Constantin Stere la complezenta fata de protagonist si la parti-pris-uri si izbucniri pamfletare ce risca sa decada in simpla barfa si razbunare personala: "Scriitorul se umfla de un aer de suficienta si critica cu superioritate civilizatia romana, a carei fineta n-o intelege. Ochiul lui e superficial, vulgar etic, si de sub pana lui toate personalitatile ies niste goale papusi" (G. Calinescu). "Viziunii mizantropice si pesimiste" a acestui "militant care nu s-a obiectivat ca un istoric impartial al trecutului", ii este opusa "seninatatea memorialistului obiectiv", detasat, egal cu sine si cu personajele sale (S. Cioculescu). Al patrulea mare neajuns provocat de "greseala capitala" de optiune sta in introducerea in roman a unui principiu structural impropriu, cel al istoriei traite: "Falsitatea punctului de plecare este aceeasi ca la orice biografie romantata. Romanul isi are limitele lui, impuse de logica fictiunii, in vreme ce viata adevarata sparge toate cadrele" (G. Calinescu). Opusa structurii geometrice a romanului, "lava epica" a amintirilor reprezinta o "evocare dupa preferinte intime, dupa afinitati, dupa criterii [] care nu coincid decat rar si intamplator cu cerintele unei simetrii obiective si solid incheiate" (Ion Chinezu).
In sfarsit, a fost asezat sub lupa si stilul oral, aluvionar, fara preocupari de frazare si gramaticalitate, care da un aer de "traducere nerevizuita" (in acord de altfel cu celebra lipsa de stil a marilor romancieri rusi) intregului ciclu al lui Constantin Stere, "fata de care d-l Liviu Rebreanu trebuieste socotit, nici mai mult nici mai putin, un Flaubert" (Perpessicius). Sistematizand si completand cu noi argumente toate aceste reprosuri, Mihai Zamfir a demonstrat ca in preajma revolufiei contrazice aproape toti indicii romanului (in sens traditional), fiind o autobiografie travestita. Privite din perspectiva istoriei literare, obiectiile releva faptul ca opera lui Constantin Stere a reprezentat in epoca interbelica o aparitie necanonica, din toate punctele de vedere: genologic, naratologic si stilistic, ceea ce a atras previzibila ei marginalizare. Astazi, conflictul dintre roman si memorii pare o disputa oarecum futila de incadrare tipologica, ce reflecta obsesia modernista pentru categorisire. Ideile de impuritate a registrelor, de "tulburare a seninatatii" auctoriale, de "graba narativa" opusa "rabdarii epice" si-au pierdut relevanta o data cu impunerea canonului post-modern. A cazut in primul rand criteriul care opera pe seama distinctiei dintre realitate si fictiune, condamnand amestecul lor.
In lipsa instrumentelor care sa-i permita sa teoretizeze statutul literaturii non-fictionale, Constantin Stere se apara invocand teoria (derivand dintr-o psihologie pozitivista) artei ca generalizare si tipizare a realitatii (invocata si de un Rebreanu): "Acest roman nu este o autobiografie si nici macar biografia unui alter ego. Vania Rautu nu sunt eu, iar viata lui intima nu are nimic comun cu a mea.
Este adevarat ca am utilizat amintirile mele, cum ar face orice scriitor. Dar experientele mele personale au fost selectionate, condensate, grupate si stilizate in jurul personajului principal numai in scop de a da o icoana a realitatii si fara nici un alt raport cu persoana mea. [] Totul e fictiune si totul e realitate. Inventia artistica este si ea in stransa legatura cu experienta artistului. Fictiune pura nu cred sa existe. Totdeauna fictiunea isi are radacini in realitate si porneste de la datele reale, amplificandu-le si depasindu-le. [] Iar intre actiunea personajului si epoca si mediul infatisat va exista totdeauna o relatie de reciproca explicare, pentru ca fictiunea sa se transforme in realitate. Sau, mai precis: pentru ca realitatea sa existe in fictiune'. Pe alocuri contradictorie, autoapararea nu i-a convins pe critici, pentru ca ramanea in interiorul sistemului. Astazi stim ca eul parator este prin modul intim de organizare a viziunii o personalitate distincta de eul social si ca unicul criteriu valid este cel al coerentei interne a discursului, determinata de functia ce i se atribuie. Cum Constantin Stere insusi nu si-a gandit manuscrisul in termenii unei depozitii isto-rico-juridice, ci in cei ai unei marturisiri literare, are mai putina importanta pentru literaritatea textului conditia lui de fiction sau de non-fiction. Chiar daca pe contemporani alegoria cu cheie stravezie ii putea deruta, omologia lumii romanesti cu realitatea nu are nici o relevanta, atata vreme cat prima devine o istorisire a celei de-a doua. Este greu si in fond inutil (intr-o lectura fenomenologica) de demonstrat daca epicul deseneaza o constructie imaginara sau calchiaza experienta reala, pentru ca in ambele cazuri functioneaza oricum un principiu restructurant impus de viziunea interna a autorului, principiu care face ca nici macar memoriile declarate ca atare sa nu se confunde cu un document istoric. De "un fel de lichidare a chestiunilor personale, de la nivelul scazut al luptelor politice" (S. Cioculescu) a fost acuzat cu mult inainte chiar Dante, care isi introducea si el in "Infern" dusmanii politici.
Trecerea timpului si disparitia referentului, cum s-a intamplat deja cu lumea lui Constantin Stere, dezim-plicarea cititorului ca persoana istorica din textul citit rezolva confuzia de planuri; acelasi lucru este valabil si pentru scrierile altui basarabean care, pe moment, este si el acuzat de a abuza de granita dintre realitate si literatura: Paul Goma.
In preajma revolutiei este un (pseudo) roman-fresca, ce acopera o perioada de o jumatate de veac, din a doua parte a secolului trecut pana la inceputul acestui secol. El intra in categoria romanelor ciclice de inspiratie sociala, care pleaca din Viata la tara pana la Cronica de familie. Dintre toate acestea, el acopera insa suprafata geografica si sociala cea mai intinsa, oglindind nu doar civilizatia romaneasca de la inceputul de secol, ci si pe cea basarabeana de la sfarsitul veacului al XlX-lea si pe cea din Imperiul tarist de dinaintea revolutiei. intr-o curgere furtunoasa, care reflecta insusi ritmul exuberant si ultimativ al scrierii (dictarii), cartea navigheaza pe spatii uriase si insiruie o serie interminabila de figuri si portrete. Pentru a putea tine sub control acest autohton "registru al starii civile" ar fi necesar, cum s-a facut pentru Doctor Jivago al lui Pasternack, un indice de nume si o mica biografie a personajelor. "Graba narativa", ce duce inevitabil la schematism, a fost explicata de M. Zamfir prin supunerea autorului la principiul memorialistic al exhaustivitatii relatarii, ce impiedica sublimarea faptelor, chipurilor si locurilor in evenimente, tipuri si spatii emblematice, specifice romanului.
Acceptand insa conventia de scriere vulcanica, cu trepidatie uneori de cronica jurnalistica facuta la fata locului, este uimitoare puterea lui Constantin Stere de a schita din cateva tuse sigure personaje inconfundabile. Daca nu este o galerie de portrete, in stilul romanelor balzaciene, in preajma revolutiei este in orice caz o mapa de schite in carbune aruncate pe hartie de o mana sigura. Grefata placentar pe biografia autorului, scrierea se organizeaza ca un Bildungsroman ce urmareste formatia, educatia si evolutia lui Ion (Vanea) Rautu. Constantin Stere a fost mereu acuzat de lipsa de obiectivitate, de participarea complezenta la idealurile protagonistului si de executii sumare ale oponentilor sai, fara sa se observe insa ca implicarea scriitorului vizeaza doar personalitatea socio-politica a personajului sau, nu si dimensiunea lui umana, care este (auto)analizata cu o luciditate uneori monstruos de detasata. Asupra lui Vanea, a parintilor si a fratilor sai, Constantin Stere apleaca o privire de entomolog, care cutremura prin acuitate si duritate (in ipoteza in care personajul este intr-adevar un alter ego al autorului). Desi ii lipsesc timpul si, poate, mijloacele sa desfasoare narativ psihologia personajelor, Constantin Stere are insight-uri si chiar un timid limbaj psihanalitic, care arunca flashuri revelatoare in inconstientul eroilor. Primul roman din ciclu este, dupa cum o anunta chiar titlul, un Prolog in care este expusa ecuatia familiala ce va determina caracterul lui Vanea. Tatal, Iorgu Rautu, este un boier basarabean traind inchis la mosia sa, fara orizont sau dorinta de iesire, cu suflet bun dar lipsit de maniere, un adevarat "urs" sau "zmau", care, bine inaintat in varsta, se casatoreste cu Smaragda Theodorovna, fiica de boiernas cu douazeci de ani mai tanara decat el. Crescuta la pension in Chisinau, Smarandita are o restransa cultura cosmopolita, cu aspiratii romantice, pe care insa viata scufundata a boierimii de tara o reduce rapid la o forma de bovarism. Spre deosebire insa de eroina lui Flaubert, Smaragda este mult mai puternic controlata de morala traditionala, incat isi reprima violent inceputul de idila cu un ofiter polonez, tanar, galant si seducator, personificand nevoia ei de evaziune, si intra dupa acest episod in ipostaza de matroana dominatoare si rece, frustrata si bigota. Daca primii doi copii, Sonia si Tosea, reprezinta pentru ea doar o forma de acceptare a conditiei de sotie, Vanea, conceput in perioada de tulburare erotica, ajunge sa personifice dorinta refulata de sentimentul de vinovatie. Nascut impotriva asteptarilor mamei, investit cu semnificatia erosului culpabili/al, Vanea se construieste ca personalitate pe un complex al copilului nedorit.
Imaginea unei mame teribile, care nu il doreste, il face pe copil sa conceapa lumea in termenii adversitatii si respingerii; viata va fi pentru el o "lupta pornita chiar de la pragul existentei", in care prima victorie este esuarea tentativelor de avort ale mamei. Moartea Soniei, interpretata de Smaragda ca o pedeapsa, amplifica procesul de proiectie a vinovatiei mamei in persoana copilului, astfel incat "Simpla lui vedere reinvia amintirea vremurilor de ispita si pacat". Alaptat si crescut de o doica, Irina, aflata in postura de mama buna, Vanea sufera de o neincredere acuta in propria fiinta biologica, manifestata prin sensibilitate la boli si lipsa de raspuns si reactii. Aceasta forma de neadaptare, medical numita hospitalism. este combatuta de doica prin ritualul de sorginte samanica al "vinderii" copilului si schimbarii numelui, pentru ca moartea sa nu-l gaseasca. Din acest moment, surprins de Constantin Stere printr-o inteligenta interfata intre psihanaliza si superstitia populara, Vanea ramane fixat in pozitia celuilalt, al celui din afara sistemului. La conac, el isi gaseste tovarasi de joaca in tiganusii din sat si devine un aparator al satenilor saraci si prigoniti, identifi-candu-se conditiei marginalului. Fata de Tosia, fratele mai mare, fratele acceptat, Vanea se afla in postura fratelui prigonit, care trebuie sa iasa la suprafata, traind la inecul accidental al acestuia sentimentul lui Cain. Relatiile sale cu femeile se vor resimti si ele de complexul copilului nedorit, care, in lipsa acelei loving care materne, si-a refulat imaginea trupului si senzualitatea.
De o pudoare frustranta, el construieste femeile ce il atrag ca imagini idealizate, abstracte, lipsite de feminitate organica si investite excesiv moral, cum sunt "tovarasa Undina", Fany Perlov sau Yvonne.
De cealalta parte, el trezeste femeilor care se indragostesc de el, cum sunt Tania sau Elisa, o iubire camaradereasca, in care devotamentul este dus pana la sacrificiu. Fara sa fie nici o clipa incorect sau lasciv, Vanea se comporta ca un Don Juan involuntar, fata de care femeile au un sentiment de tandrete admirativa.
In fapt, eroul a ramas in pozitia copilului ce are nevoie de incurajarea mamei pentru a capata increderea existentiala in sine. El induce partenerelor sale dorinta de protectie materna si o "iubire dezinteresata ("Sunt fericita ca existi", ii scrie Tania) capabila sa-l motiveze in destin. De aici si fidelitatea lui pentru cei care si-au manifestat increderea neconditionata in el, in cei care i-au "incredintat o misiune" in viata. A-i trada in asteptari pe Vasile Giurila, pe Undine, pe Yvonne, ar presupune o prabusire a axului interior al personalitatii lui Vanea. La maturitate, complexul infantil al protagonistului este elaborat intr-o filosofie de viata si o imagine a lumii, ceea ce face ca firul genuin al naratiunii sa fie dublat de un discurs teoretic, care orienteaza intamplarile spre o finalitate demonstrativa. Ecuatia temperamentala personala (exclusul care se reintoarce) este proiectata intr-o atitudine de ideologie sociala (narodnicismul, poporanismul). Destinul lui Vanea sta sub semnul unei urgente interioare, cel al revenirii din postura de marginal, care isi gaseste un corelativ obiectiv in evenimentele politice din Basarabia, Rusia si Romania toate desfasurate "in preajma revolutiei". Tanar licean la Chisinau, el se inscrie intr-un cerc de lecturi revolutionare, care simpatiza cu miscarea antitarista politico-terorista Narodnaia Volia din anii '80 ai secolului trecut.
In nihilismul si narodnicismul rus se afla sursele teoretice ale poporanismului lui Constantin Stere, o forma de socialism orientat spre emanciparea taranimii, alternativa la socialismul marxist adresat muncitorimii. Postura de exclus afectiv care se revolta impotriva mamei persecutoare se regaseste astfel in atitudinea de revolutionar care se ridica impotriva Mamei Rusia, a "nobilului pocait" care lupta pentru luminarea celor "umiliti si obiditi".
Astfel, erotismul inhibat al lui Vanea se prelungeste in mod natural in "inumanitatea specifica apostolatului revolutionar" (P. Constanlinescu). Iar iubirea fata de doica, mama cea buna, manifestata din prima copilarie de catre protagonistul aflat in cautarea unor alte, dar mai adevarate, mai profunde radacini personale, isi gaseste un reflex in atasamentul sau fata de Romania, in propaganda ferventa pentru unirea Basarabiei cu Regatul. Povestit cu pasiune din interior, destinul lui Ion Rautu (fie el alter-ego sau nu al lui Constantin Stere) se constituie intr-o naratiune ingenua si atasanta, care, citita cu seninatate, are puterea de a nuanta cateva din retinerile si prejudecatile apriorice, prea rapid expediate, ce ar putea insoti, astazi, optiunile autorului. intai, este vorba de rolul sau de militant socialist, coleg de inchisoare, deportare si clandestinitate cu Lenin insusi (care apare sub numele de Minin), intr-o miscare ce va sfarsi cu Revolutia din octombrie. Oricat de criminal s-a dovedit ulterior regimul comunist, romanul interzice o retroproiectie in timp asupra radacinilor revolutiei, a dezaprobarii si repulsiei noastre.
In figura de revolutionar umanist a lui Ion Rautu si cel putin a unora dintre tovarasii sai, Constantin Stere lasa sa se intrezareasca arhetipul tara varsta al cavalerului ratacitor, care se ridica in apararea celor slabi, impotriva sistemului tarist si a politiei sale politice, Ohrana, aproape la fel de bestiale ca si cel al dictaturii proletare si al NKVD-ului ce i-a urmat.
De altfel, Constantin Stere insusi are grija sa-si delimiteze eroul de pozitiile fanatice ale revolutionarilor ce vor deveni ulterior ideologii si capii Uniunii Sovietice, incepand cu Lenin. impiedicand retroanaliza acuzatoare a unei miscari revolutionare cu consecinte ulterior funeste, romanul lui Constantin Stere are puterea de a ne implica empatetic in idealurile lui Ion Rautu, care le traieste cu naivitate si curatenie si, mai ales, marturiseste pentru ele. Arestat in campania de reprimare a narodnicismului, Vanea este anchetat, inchis in diverse penitenciare si apoi deportat in Siberia pentru aproape zece ani de viata. Daca primele doua volume ale ciclului, desfasurate in Basarabia, au atmosfera unui "roman rusesc", urmatoarele trei, petrecute in spatiile claustrofobice ale celulelor sau in pustietatile tundrei si taigalei siberiene anunta stralucirea tenebroasa a scrierilor lui Soljenitan si Salamov. Geologia selenara, flora preistorica, umanitatea de caverna a Siberiei constituie cealalta lume fata de Rusia europeana de unde vine protagonistul. Supravietuind unei furtuni cu barca pe Obi, printre populatii primitive subpolare precum osteacii, Vanea pare un alt Ulise calatorind in tinuturile scufundate ale cimerienilor. Aruncat in lumea mortilor vii, eroul atinge aici nadirul periplului sau existential. Este ca si cum, in Siberia, Vanea ar ajunge la soarele negru care mocneste in el insusi, la polul lutului din care este facut omul, la sursa pulsiunii distructive care i-a condus viata.
Rezervele de frustrare si ura care, subliminal, ii alimentau destinul, se epuizeaza si, intrat in catalepsie, eroul asista la moartea sperantelor si a prietenilor, inclusiv a Taniei, replica a Soniei Marmeladova urmandu-l pe Raskolnikov. Dar tocmai aceasta catabaza ii permite lui Vanea sa faca doliul dorintelor frustrate si sa-si afirme de acum inainte pulsiunile constructive. intors din deportare, Ion Rautu se stramuta in Romania, tara-mama regasita, unde incepe sa militeze pentru unire, dar si pentru emanciparea taranimii, intr-o cariera politica ascendenta. Secventa romaneasca a romanului, ce acopera ultimele trei volume, nuanteaza la randul ei un alt sistem de prejudecati, ce insotesc de asta data imaginea Basarabiei in ochii romanilor. Inteligent si sensibil, cu o cultura solida, Constantin Stere ne ofera o perspectiva inversa, din afara inauntru, asupra fenomenului romanesc.
Si imaginea nu este deloc flatanta, cu atat mai mult cu cat ascunde o dezamagire si o durere reala din partea perso-najului-raisonneur. Daca Siberia era "un fel de infern dantesc dispus nu circular, ci pe intinderea imensa a tundrei" (G. Calinescu), Vechiul Regat este vazut ca o distopie a deriziunii si grotescului de sorginte balcanica. Sarja pamfletara se indreapta asupra politicianismului iresponsabil, corupt si superficial, a ceea ce Maiorescu numea forme iara fond. Spatiul emblematic, sinteza imaginara intre Iasi, Bucuresti, Roman si alte orase, este Ciubarestii, cetate a lui Ciubar-Voda, antiproto-tip opus mirului autoflatant al voievodului legendar. Recunoscandu-se in chipurile straveziu alegorice ale romanului (cel mai monstruos-hilar este al lui Nicolae Iorga, anamorfozat in figura semidocta, patriotard antisemita a profesorului Cristophor Arghir), contemporanii lui Constantin Stere au fost desigur atinsi in amorul propriu si in sentimentul national (prost inteles).
Implicarea sarcastica si, in liniile ei exagerate, nedreapta, a autorului este la randul ei evidenta, Stere Cioculescu avand dreptate sa diagnosticheze la Ion Rautu, venit din Imperiul tarist in Romania, trecerea "de Ia o inadaptare la alta". Dar vehementa lui Constantin Stere nu este simplu antiromanism, ea vine, dimpotriva, dintr-o iubire frustrata, din asteptari neimplinite. Politicianismul iresponsabil, inapoierea economica si sociala, lipsa reformelor, confirmate prin rascoala din 1907 (pe care scriitorul o analizeaza ca pe un reflex al miscarilor revolutionare din 1905 din Rusia tarista) sunt, pentru Ion Rautu, tot atatea piedici in calea idealului unionist. Romania feudalismului iobagesc, a civilizatiei de poleiala si a deprinderilor fanariote in administratie era departe de a oferi un model si de a constitui o atractie pentru romanii din Basarabia si din Ardeal.
In preajma revolutiei invita astfel la o reflectie de ima-gologie comparata asupra realitatilor concrete pe care au fost construite miturile noastre nationale.
