IN PADUREA COTOSMANEI - Povestire de Gala Galaction. A fost publicata initial in "Viata sociala", anul I, nr. 4, mai 1910, iar apoi inclusa in volumul Bisericuta din razoare (cartea de debut si de reala afirmare a prozatorului), Editura "Vietii romanesti", Iasi, 1914.
In acord cu epica din pragul secolului, cultivata de un Mihail Sadoveanu si Ion Agarbiceanu, in padurea Cotosmanei (1910) reaminteste gustul pentru povestirile spuse parca "la gura sobei", de tinuta legendar-baladesca.
In comparatie cu amintitii sai contemporani, Gala Galaction vadea, insa, o mai distincta inclinatie spre a prelungi senzationalul in directia unui miraculos de coloratura folclorica. Constatarea se invedereaza insa mai deslusit in raport cu mai cunoscuta sa povestire Moara lui Califar.
Daca in compunerea din 1902 tonalitatile fabulosului apareau ab initio, prevenindu-se, precum formulele consacrate ale basmului, asupra naturii intamplarilor, de asta data, evocarea ne fixeaza intr-o ambianta nu numai verosimila, dar si pitoresc vitalista, descinsa, s-ar zice, din plastica maestrilor olandezi sau flamanzi. E vorba de targul anual de la Raureni, (langa Ramnicu-Valcea), aglomerare umana din sanul careia se desprind zece negustori de pe Oltet si Cerna care, multumiti foarte, "voiau sa se mai cinsteasca inca o data [] sub bolta lui Covrig, unde incheiasera targuri bune si bausera adalmasuri napraznice".
Pe fundalul acestei picturi de grup, se desprinde, contrastant, figura flacaului Mantu Miu, abagiu de pe Cerna, lovit - crede el - de semnele de deochi ale unei neadormite dureri de cap. Anuntul viitoarelor desfasurari conflictuale este potentat, de altminteri, de insesi cantecele de petrecere, care vorbesc nu numai de Toma Alimos, ci mai ales de Iancu Jianu, ai carui "copii fara de minte n-au pierit prin paduri si nici naravul nu si l-au schimbat". Primejdia este cu atat mai plauzibila cu cat negustorii cu chimirele doldora de banet urmeaza sa-si petreaca noaptea in temuta padure a Cotosmanei. Povestirea reia, asadar, tema codrului -familiara la Gala Galaction -, si cititorul se pregateste sa fie martorul unor intamplari spectaculoase, de felul celor din La Vulturi sau Langa apa Vodislavei. Dintre "trunchiurile sangeroase si sinistre", agresorul nu intarzie, intr-adevar, sa se iveasca, dar adevarata surpriza n-o constituie atat aparitia cat identitatea sa. Departe de a fi capetenia unei cete de haiduci, acesta e un vrajitor strain, cu o ciudata infatisare, inarmat, in loc de flinta, cu o mana de mort aducatoare de somn, "cusut la ochi cu ata descantata", impuscarea lui de catre suferindul si nelinistitul Mantu Miu nu-i trezeste insa pe camarazii cazuti intr-o atipire necurata. (V. Voiculescu va reveni, de o maniera polemica, asupra ineficientei pustii in asemenea cazuri.).
Abia un alt act magic, reparator - conform unei cunoscute reguli in materie - va reusi "sa desire inapoi, de pe mosorul vrajilor, firul somnului dracesc". Epilogul naratiunii proiecteaza intamplarea pe spirala fabulosului legendar. "Paianjenul iadului" care fuge parasind mormantul insului "de pripas in codrii nostri" fixeaza, - ca in Moara lui Califar si Copca Radvanului, ori in Lostrita lui V. Voiculescu -in tonuri de balada, precum si in matca unei prezumate traditii, intamplarea mai presus de fire.
