Prezentarea textului*
GENEZA SCRIERII SI SEMNIFICATIA TITLULUI |
Impreuna cu alte doua articole, Ironie si Doua note, In Nirvana formeaza un triptic publicistic avand in atentie imaginea lui Mihai Eminescu, profilul spiritual si moralal acestuia, personalitatea lui, receptarea acesteia in posteritate. In Nirvana, subdatat "1889, iunie 18" si aparut in ziarul "Constitutionalul" in 20 iunie acelasi an, este deci un articol realizat "la cald", prilejuit de foarte recenta trecere in nefiinta a poetului, dupa o perioada indelunga si grea de zbuciumari istovitoare. Titlul articolului imbraca - lucru mai rar intalnit in publicistica marelui dramaturg - o haina alegorica. Drumul catre Nirvana este, intr-un fel, drumul izbavirii, al atingerii Absolutului. Pentru inlesnirea unor alte interpretari, sa notam definirea Nirvanei dupa cunoscutul Dictionar al religiilor al lui Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu: "Cuvant sanscrit a carui etimologie este nesigura; in budism, termenul desemneaza conditia inefabila a Spiritului Treaz si este opus lui Samsara (subl. in text), ciclul reintruparilor. in acest sens, Nirvana (subl. in text) este abolirea a tot ce are legatura cu lumea fenomenala si nu poate avea o descriere pozitiva".
Retinand ca textul articolului este, intr-un fel, provocat de evenimente tragice recente, ne explicam si resorturile implicite care au determinat si structura acestuia: dorinta lui Caragiale este aceea de a evoca imaginea marelui sau prieten. Imaginea celui trecut in eternitate domina cele trei parti mari ale textului.
Prima parte sta sub semnul rememorarii, enuntata inca din propozitia incipit: "Sunt peste douazeci de ani de-atunci". Pusa, ca intregul text, sub semnul unei viziuni normal subiective, rememorarea beneficiaza de o mare prospetime a imaginii.
Dupa fixarea in rama povestirii, primele elemente ale portretului celui care va domina rememorarea sunt oferite de o alta persoana, un actor, vara director de teatru in provincie. Imaginea tanarului Mihai Eminescu se intrupeaza treptat: "este foarte invatat, stie nemteste si are mare talent: face poezii'". Celelalte ipostaze care se adauga sunt graitoare: slujea, intr-un hotel din Giurgiu, "in curte si la grajd", a fost gasit "culcat in fan si citind in gura mare pe Schiller" si avea in ieslele grajdului "un geamantan - biblioteca baiatului - plin cu carti nemtestr.
Ca un artificiu al artei compozitiei, sa notam ca o imagine construita a priori in mintea memorialistului preceda intalnirea celor doi tineri. Caragiale si-l inchipuie ,jje tanarul aventurar ca pe o fiinta extraordinara, un erou, un viitor om mare, scos dintr-un tipar de lux", caci "un om mare trebuie sa fie in toate ca neoamenii"'. Se realizeaza astfel un preambul al fixarii covarsitoarei personalitati a poetului in constiinta publica.
Portretul tanarului Mihai Eminescu este o pagina antologica ades folosita in lucrarile encomiastice:
"Era o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre; o frunte inalta si senina; niste ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare."
|
Notatia vizeaza aspectul fizic, dar mai ales pe cel moral. Trasaturile morale ale portretului se vor adauga mereu in text, definitivand intr-o progresie permanenta personalitatea marelui romantic: foarte tanarul Mihai Eminescu este incantat de literatura germana, deapana filosofie cu prietenul sau, scrie poezie (detaliile vizeaza Amorul unei marmure), apoi - noteaza autorul - "mi-a vorbit despre India antica, despre daci, despre Stefan cel Mare, si mi-a cantat doina". Notatiile rapide nu ne impiedica sa intuim vastitatea zonelor culturale cuprinse de poet inca de la o asemenea frageda varsta.
O PERSONALITATE CONTRADICTORIE |
Cea de a doua parte a textului, care marcheaza revenirea din planul rememorarii in cel al unei realitati generalizante, fixeaza imaginea personalitatii marelui ipotestean in posteritate sub semnul destinului ("un om mare trebuie in toate sa fie ca neoamenii""), ca o permanenta inlocuire si confruntare a contrariilor:
"Asa l-am cunoscut atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune; vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimica si nemultumit totdeauna de toate; aci de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! -fericita pentru un artist, nenorocita pentru om."
Merita poate sa amintim, spre comparare, ca, in articolul Eminescu-omul, celalalt mare prieten, Ioan Slavici, ne ofera pagini revelatoare privitoare la personalitatea lui Mihai Eminescu din perioada studiilor vieneze. Slavici si-l aminteste drept "un tanar oaches, cu
fata curata si rasa peste tot, cu un lung «clabat» (caciula mare purtata in Banat, n.n.) banatanesc peste pletele negre, cu ochi marunti si visatori si totdeauna cu un zambet oarecum batjocoritor pe buze". Cultura tanarului Eminescu este impresionanta: "cunostea la varsta de douazeci de ani nu numai invataturile cuprinse in evanghelii, ci si pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru si Buddha, si punea religiozitatea, orisicare ar fi ea, mai presus de toate. () El lucra pe timpul acela la traducerea operei lui Kant asupra ratiunii pure, era plin de Spinoza, pe care-l citise de curand, si citea pe Fichte". Despre caracterul "inteligibil" si cel "empiric" al lui Mihai Eminescu, prietenul sau ardelean consemneaza: "Era un om cu trebuinte putine, dar cu apucaturi boieresti, care stia sa sufere si sa rabde fara ca sa se planga si respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se parea vulgar; mijloacele pe care tatal sau i le punea la dispozitie erau indestulatoare pentru traiul pe care si-l dorea (). Pornirile lui insa erau atat de vii incat ii covarseau puterea stapanirii de sine".
Partea a treia a articolului justifica titlul acestuia. Caragiale face incercarea de a intelege sfarsitul lui Eminescu drept un drum catre Nirvana. Imaginile de mai jos surprind personalitatea complexa a poetului:
"Era, in adevar, un om dezordonat, dar nicidecum vitios. In lumea asta, multimea celor de rand crede ca placerile materiale ale vietii sunt privilejul lor exclusiv si ca oamenii rari nu au voie sa aiba si ei defecte.
Avea un temperament de o excesiva neegalitate, si cand o pasiune il apuca era o tortura nepomenita. Am fost de multe ori confidentul lui.
Cu desavarsire lipsit de manierele comune, succesul ii scapa foarte adesea Atunci era o zbuciumare teribila, o incordare a simtirii, un acces de gelozie, cari lasau sa se intrevaza destul de clar felul cum acest om superior trebuia sa sfarseasca.
Cand ostenea bine de acel cutremur, se inchidea in odaia lui, dormea dus si peste doua-trei zile se arata iar linistit, ca «Luceafarul lui - nemuritor si rece».
Acum incepea cu verva lui stralucita sa-mi predice budismul si sa-mi cante Nirvana, tinta suprema a lui Buda-Cakiamuni.
O asa incordare, un asa acces a avut in ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfarsitului. Dupa cutremur, el nu s-a mai inchis in odaie sa se culce si sa mai faca ce facea mai-nainte Luceafarul. A pornit inainte, tot inainte, pana ce a cazut sub loviturile vrajmasului pe care-l purta in sanu-i inca din sanul maicii sale. Copil al unei rase nobile si batrane, in el se petrecea lupta decisiva intre flacara celei mai inalte vieti si germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia.
Lupta a fost groaznica. incercarea, drumul catre Nirvana, a fost tot asa de dureroasa cat si de stralucita.
In capul cel mai bolnav, cea mai luminoasa inteligenta; cel mai mahnit suflet, in trupul cel mai trudit! Si daca am plans cand l-au asezat prietenii si vrajmasii, admiratorii si invidiosii sub «teiul sfant», n-am plans de moartea lui; am plans de truda vietii, de cate suferise aceasta iritabila natura de la imprejurari, de la oameni, de la ea insasi.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a incovoiat niciodata; era un om dintr-o bucata, si nu dintr-una care se gaseste pe toate cararile."
|
Atingerea Nirvanei devine sinonima cu atingerea absolutului.
In vastul esafodaj literar (de la poncife la cumpanite pagini exegetice), muzical, plastic, cinematografic etc, menit sa surprinda personalitatea poetului nostru national, articolele lui Caragiale, in mod deosebit In Nirvana, alcatuiesc, mai presus de toate, pagini de adanca vibratie sufleteasca.
BIBLIOGRAFIE:
I.L. Caragiale interpretat de, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1974; Calinescu, Al. - Caragiale sau varsta moderna a literaturii, Ed. Albatros, Bucuresti, 1976; Manolescu, Florin - Caragiale si Caragiale, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1983.
