IN LARG - Roman de Bedros Horasangian, aparut (dupa indicatia de pe pagina de garda) in 1989 la Editura Albatros din Bucuresti. De fapt, "bunul de tipar" al cartii fusese dat la 15 sept. 1988, intre finalizarea pentru tipar si aparitie (iunie 1989) trecand peste 8 luni, semn ca volumul fusese oprit de cenzura.
Biografic, Bedros Horasangian apartine, in ciuda debutului tarziu, generatiei 70; dimpotriva, sub aspect tipologic, el a prins disolutia formala a generatiei '80, apucand sa abordeze o formula narativa in prelungirea textualismului, a carei principala exigenta era deconventionalizarea epicului, conceperea acestuia ca substitut de realitate.
Cheia artistica a volumului e data de finalul in care se afla o scrisoare (a protagonistului catre sotie) si un dialog: ambele sunt texte spontane, prin nimic contrafacute, neridicate in "sfera inalta a literaturii". "Eu am citit Padurea spanzuratilor - spune un erou -nu ca un roman, ci ca o relatare directa" Scopul procedurii e defictionalizarea: "tot ce-ti scriu aici - ii comunica epistolar protagonistul sotiei - este REALITATE. Qare asa s-a nascut ceea ce numim realism? Din observatie directa?
Doar atat?" in consecinta. In larg nu are, in aparenta, adancime, planuri profunde, simbolice de fictionalizare convergenta, legea romanului fiind asistemicitatea. Prolagonistul-autor chiar face la un moment dat elogiul "legilor hazardului, actionand obscur, dar nu mai putin intens".
In deplin acord cu acest proiect artistic, existenta celui care scrie se subsumeaza si ea legilor aleatorii ale asistemicitatii (conceperea unui asemenea protagonist fiind, dupa toate probabilitatile, conventia ce a deranjat cel mai mult cenzura): autorul-protagonist e un geolog, a carui viata se articuleaza dupa impulsurile primite din partea libertatii de a lucra mereu pe teren, fara loc, fara conexiuni definitive, fara fixatii de durata. Ca o consecinta a acestei itinerante, el nu coaguleaza "sentimente", ci doar reactii la stimulii de moment: nu el construieste realitatea (ca in romanul generic al generatiei 70), ci realitatea este cea care il "selecteaza" pe el, aruncandu-l dintr-un segment efemer, fulgurant, intr-altul. Realitatea e un pretext pentru ca protagonistul sa existe; un pretext necesar insa, fiindca in afara lui nu se articuleaza nici un gest, nici o motivatie personala.
"Un sentiment - mediteaza frugal protagonistul - nu se alcatuieste adunand haotic toate intamplarile vietiiFiecare dintre noi suntem prinsi in paienjenisul faptelor, dar avem datoria - ce vorba mare! - de a spune ce vedem si auzim." Grefier al cotidianului marunt (singurul pe care-l doreste, singurul la care are acces), protagonistul - si uneori dedublarile sale - noteaza ceea ce vad, evitand firesc interpretarile, conotarile intelectuale ale faptelor, glisajele hermeneutice de ocazie. "Pulseaza monoton in mine - scrie un alter ego al scriitorului - , palpaie constant in mine o realitate pe care n-as putea-o numi tragica, ci absurda. Nu-mi gasesc locul. Percep aceasta umanitate marunta din preajma, ii doresc binele, as vrea sa-i fiu de folos si totusi sunt stinghera." Forta romanului - sugerata circumspect la data aparitiei - consta (dincolo de faptul de a fi bine scris) in refuzul de a dialoga subversiv cu Sistemul. Proza deceniului 9 isi facuse o datorie de onoare din a lansa "soparlc", aluzii stravezii, sageti subtiri la adresa Puterii, complicitate adversativa la care In larg nu recurge. Pentru protagonistul itinerant al romanului, Centrul ca atare nu exista; oamenii pe care-i intalneste nu vorbesc despre El, nimeni nu-L denunta, nimeni nu-L contesta. Nu e, cum s-ar crede, apolitism aici, ci, dimpotriva, forma existentiala a protestului celui mai radical: acela de a-ti scoate Puterea opresiva din minte, de a nu-ti lasa creierul blocat de ea.
Coroborat cu programul estetic al realismului marunt, acest refuz ofera cheia romanului si explica, de pilda, lunga descriere a bucuriei simturilor de la inceputul sau, prilejuita de o escapada la mare, in care critica nu a intarziat sa vada accente pronuntat macedonskiene ("Thalassa! Thalassa!'). Romanul debuteaza insa in acest fel si pentru a sugera paradigma sa ascunsa: odiseicul. Ca la Homer, si in in larg avem un Odysseus ratacitor, o Penelopa iubitoare (sotia Irina, mereu acasa, careia ii sunt destinate scrisorile revelatorii) si situatii peste putinta de a le insera altor contexte semnificative, ca de pilda o stranie escapada la Medgidia, unde protagonistul devine victima de moment a unei Calypso si a unei Circe locale ("Vorbim prea mult - spune una dintre acestea. - De aia toti cei care trec pe aici nu mai revinDar pana atunci sunt victimele mele momentaneLe devor"). Prin urmare, sustragandu-se programatic demoniei sistemicului, demoniei devorante a Puterii, a conventiei epice si a verosimilitatii, protagonistul cade candid in demonia mult mai generala a amprentei arhetipale, pentru a demonstra inca o data ca, indiferent ce am face, tot prizonierii culturii din cutele noastre adanci ramanem.
