IN CURTE LA DIONIS - Nuvele si povestiri de Mircea Eliade.
Prima culegere de proza scurta {Nuvele, Madrid, 1966) include povestirea cea mai veche, datata 1945 (Un om mare) precum si antologica La tiganci (1959), publicata si in "Secolul XX", 1967, nr. . Volumul La tiganci si alte povestiri (Bucuresti, 1969) adauga la sumarul primului povestirile Adio !, Podul si mai vechile Domnisoara Christina, Sarpele, Secretul Doctorului Honigberger si Nopti la Serampore. Ultima culegere. In curte la Dionis (Bucuresti, 1981) antologheaza numai creatii din epoca postbelica, ordonate in trei sectiuni. Prima (Nuvele) cuprinde La tiganci, O fotografie veche de 14 ani. Ghicitor in pietre. Un om mare, Fata Capitanului, Douasprezece mii de capete de vita. Adio ! si Podul.
A doua sectiune reproduce Pe strada Mantuleasa (1968) aparuta, initial, in versiune franceza. Ultima parte (In curte la Dionis) include Les trois graces. Santurile, Ivan, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, In curte la Dionis si Tinerete fara batranete. Masiva, acoperind o perioada fertila si pentru istoricul religiilor comparate (1945-l976), antologia de fata aduna partea cea mai rezistenta a literaturii lui Mircea Eliade - proza fantastica. Conceptia scriitorului despre literatura fantastica e - cum noteaza in Cuvant inainte - "solidara de conceptia mea despre gandirea mistica si universurile imaginare pe care le fundeaza, universuri paralele lumii de toate zilele si care se disting in primul rand printr-o alta experienta a timpului si spatiului. Ceea ce nu inseamna, evident, ca prozele fantastice pe care le scriu sunt inspirate din cercetarile mele de istorie comparata a religiilor, nici ca n-ar putea fi intelese decat de cititorii familiarizati cu asemenea studii". Dincolo de fondul doctrinar, lizibil totusi in filigranul textelor de fictiune, scrierile adunate in acest volum fac din Mircea Eliade cel mai insemnat scriitor fantastic din literatura noastra moderna.
Mircea Eliade ilustreaza, pentru a doua oara in cultura romana moderna, tipul omului de stiinta dublat de un excelent creator. Binomului poezie-filo-sofie, constitutiv operei lui Lucian Blaga, i se adauga acum un altul (istoria comparata a religiilor - proza fantastica), ce defineste o personalitate in ultima instanta enciclopedica. Legaturile dintre cele doua domenii de manifestare ale spiritului sunt organice, placentare am spune: daca acest hermeneut al secolului XX demonstra - prin minutioase examene comparative - permanenta tiparelor simbolice de-a lungul vremurilor si civilizatiilor, literatura pe care o scria in paralel confirma, la randul sau, prezenta nestiuta, surprinzatoare a sacrului in existenta cotidiana. Marturisirile facute de exemplu lui Claude-Henri Roquet in L'epreuve du Labyrinthe (1978) alcatuiesc, in acest sens, o veritabila arta poetica. "Se stie ca literatura orala sau scrisa este fiica mitologiei si ca ii mosteneste functiile: a povesti aventuri, a povesti ceea ce a fost semnificativ in lume Cred ca orice povestire, chiar aceea a unui fapt foarte obisnuit, prelungeste marile istorii narate de miturile care explica modul in care s-a nascut lumea aceasta si felul in care s-a constituit conditia noastra, asa cum o cunoastem azi" (subl. aut.).
Paragrafe din Fragments d'un journal (191'3) sau din Amintirile publicate fragmentar trimit la geneza unor povestiri si reitereaza reflexiile prozatorului. Astfel, citim in Amintiri, "camuflarea sau chiar ocultarea sacrului si, in general, a semnificatiilor spirituale, caracterizeaza toate epocile crepusculare. Este vorba de supravietuirea larvara a sensului originar, care devine astfel irecognoscibil. De aici importanta pe care o acordam imaginilor, simbolurilor si naratiunilor epice". Un personaj dintr-o povestire cu titlu emblematic, Podul, exprima aceeasi idee de baza pentru filosof si mitolog: "Pentru mintea noastra, realitatea ultima, fiinta este un mister, si eu definesc misterul ceea ce nu putem recunoaste, ceea ce este irecognoscibil. Asta, insa, poate insenina doua lucruri: ori ca nu putem cunoaste niciodata realitatea ultima, ori ca o putem cunoaste oricand, cu conditia sa invatam s-o recunoastem sub infinitele ei camuflari in aparente, in ceea ce numim realitatea imediata, in ceea ce indienii numesc maya, termen pe care l-as putea traduce prin irealitatea imediata" (subl. aut.).
Savantul Mircea Eliade rastoarna, cum se stie, optica institutio-nalizata de romantism, considerand mitul nu o "minciuna" (fictiune) ci un "model exemplar". El este retrait efectiv, insa nu oricum, ci printr-un proces bipolar, de revelare si ocultare in acelasi timp a sensurilor si simbolurilor fundamentale. Raportul acesta incert dintre Sacru si Profan literatura il traduce in relatia, la fel de ambigua, dintre Ireal si Real, indiferent ca asistam la confuzia planurilor temporale (si exemplul memorabil ramane La tiganci), sau ca urmarim decalarea, asa cum se intampla in Uniforme de general si mai ales Pe strada Mantuleasa. Istorisirea si, prin extrapolare, literatura prelungeste pe de o parte mitul (sacrul) ascuns in seriile profane, perisabile; pe de alta parte, ea apara individul de "teroarea istoriei", mai exact, de raul existential provocat de absenta experientei religioase (sacre), securizante. S-a remarcat ca, la Eliade, "a povesti inseamna, intr-un anumit sens, a supravietui. Dar, se intreba acelasi critic, a povesti nu este oare si o tentativa de a umple golul lasat de amnezia istorica a omului?' (E. Simion).
In ambele ipostaze, a povesti are Ia Eliade o finalitate recuperatoare si, in plus, constientizata, de unde posibilitatea interpretarii unor fictiuni ca "fabula a fabulei", deci ca veritabile metafore despre nasterea naratiunii (E. Simion). Recuperarea implica insa si la nivel fictional o hermeneutica sui-generis, ceea ce motiveaza - literar vorbind - alegerea si precizarea de catre scriitor a unui spatiu anume, propice revelarilor si, concomitent, ocultarilor mitice. Pentru Eliade Bucurestiul devine "o geografie sacra", cu mentiunea ca "pentru cei care l-au parasit, orasul copilariei si adolescentei devine, totdeauna, un oras mitic. Bucurestiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile. Numai strabatand aceasta mitologie am ajuns sa cunosc adevarata lui istorie. Si, poate, propria mea istorie"
(L'epreuve du Labyrinthe). Or, un asemenea loc
I geometric perpetueaza tipologia caragialiana cu ticurile, comportamentele si atmosfera specifica. Si la Eliade il intalnim pe "neobositul Monsieur Mitica" (Paul Zarifopol) in deambu-larile accentuate de verile toride si, evident, fara sa aiba sentimentul sacrului. Tocmai aici, in miezul unor existente de fapt amnezice insa manifestandu-se de cele mai multe ori logoreic, apare, se insinueaza evenimentul insolit, provocand ruptura in tesatura narativa si decon-certarea cititorului. El este acompaniat de obicei de iesirea din timpul istoric, pentru a intra in altul, fabulos. Rasturnarea cronologiei, in Douasprezece mii de capete de vita bunaoara, si, implicit, retrairea simultana in lumi diferite (insa reductibile la dichotomia real/simbolic) confera nuvelisticii lui Eliade o structura bipolara. intre cele doua posibilitati de a exista - in mitologic si istoric - frontierele sunt permeabile; de aici, desigur, raporturile tensionate si mai ales incerte dintre termenii cuplului, ce coaguleaza aproape fiecare proza: batranul institutor Farama - ofiterul Dumi-Irescu (Pe strada Mantuleasa); Fi lip Zalomit -inspectorul Albini (Les trois graces); Adrian -Orlando (In curte la Dionis) etc. Dialectica aceasta fina ocultare/ decamufiare a semnelor mitice Eliade o "toarna" adesea in tipare consacrate, dar asumandu-le, topindu-le adica in pasta unui fantastic ce conjuga, la randul sau, culoarea lui Caragiale (din La hanul lui Manjoala) cu proiectia metafizica de factura eminesciana (Sarmanul Dionis).
Mitul lui Orfeu si Euridice va fi preluat, cu schimbare de semn, in In curte la Dionis: cantareata Leana imprumuta harul poetului Adrian, devenit amnezic. Mesagera a Orfeului bucurestean, Leana sfarseste prin a-l regasi pe Adrian, care suferise un accident de masina. Mitul Persephonei este un alt tipar pe care il recunoastem in fundalul tramei din Les trois graces. Aici insa tema regenerarii - ce revine obsesiv la Mircea Eliade - isi asociaza inca un model, autohton de asta data si pe care exegeza nu l-a prins inca intr-o formula definitiva. E vorba de motivul (si, poate, in egala masura de mitul) "tinerete fara batranete si viata iara de moarte", ce singularizeaza cunoscutul si straniul basm romanesc. Les trois graces fructifica, mai precis transcrie mitul autohton (impletindu-l cu cel I al Persephonei, intruchipata de Frusinel), asa cum face - din cu totul alta perspectiva - in ampla nuvela Tinerete fara batranete.
Ambele creatii depasesc statutul de simple variatii pe o tema data, cum s-ar putea crede. Pledoaria pentru melodia sau cuvantul care "ne mai poate mantui, mai poate schimba omul" (in curte la Dionis), intelegerea si interpretarea existentei noastre ca o recuperare, mereu posibila, a sensurilor originare, problematizarea regenerarii biologice a individului (Tinerete fara batranete si viata fara moarte), in sfarsit, frisonul tragic desprins din procesul de subsumare a fiintei u-mane de catre arhetipuri si in "epoci crepusculare" ridica nuvelele si povestirile la rangul de meditatie filosofica. Asemenea constante -intalnite de altfel si in gandirea istoricului si a filosofului culturii - grupeaza, unifica, intentional cel putin, o parte din prozele volumului in "cicluri . Semnele premonitorii dar si personajele migreaza dintr-o istorisire intr-alta, le-gandu-le: Leana, vehiculand sensuri mitice, este prezenta in istorisirile dezlanate ale lui Farama (Pe strada Mantuleasa), ca sa ocupe apoi un Ioc de prim plan (In curte la Dionis) in spatiul, mitologizat si el, al Bucurestiului; Marina Darvari traverseaza, la fel, amintirile lui Farama din nuvela amintita, ca s-o intalnim iarasi, tot enigmatica, in Incognito la Buchenwald. Cateodata, nume diferite incarneaza acelasi tip sau, mai exact, trimit la acelasi arhetip: intre uriasul Cuconas din Un om mare si telurica Oana (Pe strada Mantuleasa) exista o relatie izomorfa, amandoi ilustreaza supravietuirea, pe o anumita dimensiune, a mitului. Lucrul este firesc in orizontul acestei proze datorita, cum se mentiona mai sus, permutarilor temporale.
Alunecarea prezentului in imemorial (o data, sa zicem, cu Mariana Darvari in biografia de 200 de ani s. a.) si, alternativ, intruziunea miticului intr-o perioada exact circumscrisa (Ivan, Santurile) constituie nu numai scenariul ci si - fapt mai important! -insasi substanta modelatoare a fiintei, fluidizata astfel si urmarita adesea in aventura integrarii cosmocentrice. in acest sens, La Tiganci semnifica "unul din evenimentele fantastice cele mai ermetice din intreaga noastra literatura" (Sorin Alexandrescu). Daca modelul epic trebuie cautat in vechile texte indiene (episodul despre Narada iluzionat de Visnu, utilizat si in romanul Noaptea de Sanziene 1970 si amintit de Malraux in Antimemorii), daca apoi ideea esentiala - echivalarea timpului cu iluzia - e localizabila in acelasi perimetru spiritual, prozatorul se dovedeste profund original in modul cum stie sa le "traduca" si sa le conoteze in ritmurile si aromele imaginarului autohton. Mai mult, creand doua lumi paralele si totusi convergente si imaginand - in acest context mitico-magic - intoarcerea bucurestea-nului Gavrilescu "la tiganci" Mircea Eliade ne propune o tulburatoare "alegorie a mortii" (S. Alexan-drescu), in care "cele trei", respectiv tiganca, grecoaica si evreica, pot fi Ursitoarele.
Baba de la poarta e o ipostaza a lui Charon iar locul insusi poate semnifica un Eden al artisticului si frumusetii. Itinerariul parcurs de pasnicul, normalul Gavrilescu (Real - Ireal - Real - Ireal) e unul spiritual, e in fond pendularea intre "lumea de aici" si "lumea de dincolo" (S. Alexandrescu). impreuna cu fosta logodnica - si acum fantomatica - Hildegard, protagonistul se va urca in trasura simbolica a "birjarului /care/ ii astepta motaind", pentru o ultima calatorie spre o ipotetica padure, de fapt spre nefiinta. Miscarea narativa are, cum s-a observat, o structura muzicala (Sergiu Pavel Dan), iterativa: uruitul tramvaiului, caldura sufocanta, impresia de spatiu labirintic, apelul frecvent la "cartea colonelului" Lawrence etc. ritmeaza "trecerea" lui Gavrilescu, intrarea acestuia in cercul magic, inchipuit aici drept "oaza de umbra" in canicula Bucurestiului. Evaziunea profesorului din La tiganci se reitereaza, cu amplificari de planuri narative, in rememorarile lui Zaharia Farama din Pe strada Mantuleasa. Solicitand mai multe niveluri de lectura si angrenand prin urmare tot atatea coduri, nuvela, cu o constructie complicata, alcatuieste un adevarat breviar de gandire estetica, mitologica si fantastica. Batranul institutor triumfi, pentru moment, asupra anchetatorilor prin harul de a povesti, de unde asocierea nuvelei cu mitul Seherezadei. Mitologia restituita cu intermitente se opune lumii desacralizate, reprezentata de Anca Vogel sau Dumitrescu. Relatarile lui Farama se tes intr-o subtila retea de semne cu functionalitate simbolica si in care anchetatorii vor fi absorbiti prin insasi audierea "martorului", ce reactioneaza adesea la nerabdarea ascultatorilor (a cititorilor) de a ajunge in prezentul controlabil.
"Cum sa va povestesc urmarea fara sa ma intorc inapoi?', se lamenteaza periodic Farama indicand, in acelasi timp, sensul general al miscarii in proza lui Eliade. Regenerarile, chemarea inceputurilor sunt, in ultima analiza anamnetice, tot atatea intoarceri spre un spatiu si o varsta privilegiate. Si eroul din La hanul lui Manjoala (I.L. Caragiale) ori "hagialakurile" mateine parcurg un drum cu acelasi sens, centripetal adica, el particularizand fantasticul nu numai la Eliade ci si in imaginarul oriental si sud-est european. Or, acest sens (deosebit de cel centrifugal, sa spunem, generat de spaimele cuibarite in padurile Occidentului european) ia conturul cercului manifestandu-se si in structura propriu-zisa a prozelor. Toate atributele enuntate sunt recog-noscibile in opera literara a lui Mircea Eliade , plasand-o la cota cea mai inalta, valoric vorbind, atinsa de literatura fantastica romaneasca (si europeana) a ultimelor decenii.
