Convorbirile literare au publicat un sir de cercetari critice asupra lucrarilor mai insemnate prin care s-a caracterizat cultura romana in timpul din urma, asupra poeziei de salon si poeziei populare, asupra etimologismului d-lui Cipariu si Lepturarului d-lui Pumnul, asupra dreptului public al romanilor dupa scoala Barnutiu si asupra limbei romane in jurnalele din Austria.
Aceste critice nu au ramas fara raspuns : insa toate raspunsurile, dupa obiceiul introdus la noi, erau pline de personalitati, asa incit, din respect pentru publicitate, au trebuit sa fie trecute sub tacere. Caci ce are a face in asemenea discutii persoana scriitorului !
O exceptie se poate admite numai in privinta ultimului raspuns al Transilniei, fiindca unele obserri din el dau ocazie de a caracteriza intreaga cultura romana din ziua de astazi si, prin urmare, merita sa fie relete. Afara de aceasta. Transilnia este organul public al Asociatiunii pentru cultura si literatura poporului roman, redactat de unul din cei mai cunoscuti barbati ai nostri, de d. Barit, si, intrucit reprezinta astfel floarea dezvoltarii intelectuale din Ardeal, are drept sa ceara a nu fi ignorata.
Transilnia, raspunzind la articolele noastre despre limba romana in jurnalele austriace, retiparite in volumul de fata, incepe prin a reproduce anticritica Familiei din Pesta, care este de opinie ca erorile limbistice criticate de noi sint numai niste "bagatele". Transilnia insasi recunoaste ca jurnalele austriace scriu rau romaneste, se mira insa pentru ce si cele din Iasi scriu rau si citeaza ca exemplu niste pasaje pline de erori din Saptamina. in celelalte obserri ale sale pare a se uni cu opinia Familiei despre "bagatelele" criticate de noi, si zice :
"in marele numar de proverbia romanesti este si unul care zice : satul arde, baba se piaptana. Acum uita-te, acuma la anjul 1868, si afla d. T. Maiorescu timpul de a cere de la publicistii de dincoace stil neted, gramatica, ortografie."
Cine ne face aceste intimpinari ? Am intelege cind ele ne-ar veni de la Albina, Federatiunea, Telegraful, fiindca acestea sunt foi mai ales politice, care, in sprijinirea importantelor interese constitutionale carora sunt consacrate, se pot putin scuza, daca nu au avut destula luare-aminte pentru limba in care scriu. Dar ca tocmai cele doua foi literare, Transilnia si Familia, sa aiba drept a ni le face, aceasta nu o putem primi. Este, din contra, caracteristic pentru starea in care a ajuns cultura noastra intelectuala daca organul oficial al asociatiunii transilnene pentru literatura romana si cultura poporului roman - are - cum sa o numim cu un termin parlamentar ? - are inspiratiunea de a ne raspunde ca este o "pieptanare de baba", daca in anul 1868 ii cerem gramatica, stil si ortografie !
Nu stim ce vor fi gindit membrii acelei asociatiuni la cetirea unui astfel de raspuns de partea reprezentantului d-lor. Noi insa ne-am pus urmatoarea intrebare : Daca o foaie literara nu este in stare sa scrie dupa gramatica, daca se declara incapabila de a avea ortografie si stil bun, atunci de unde a luat curajul de a se mai prezenta pe arena publicitatii ? Si ce folos isi inchipuieste ca putea produce prin lucrarea ei literara ?
Raspunsul neaparat la aceste neaparate intrebari arunca o lumina asa de trista asupra organului asociatiunii transilne, pentru a nu mai vorbi de Familia, incit ne simtim provocati a cauta insine imprejurarile usuratoare, care i-ar putea explica purtarea intr-un mod mai putin defavorabil si care i-ar lua o parte din raspunderea ce si-a atras-o. Asemenea imprejurari usuratoare exista, si datoria noastra este acum de le pune in vederea cititorilor.
Foaia Transilnia si atitea alte foi literare si politice ale romanilor sunt asa de slab redactate, asa de stricacioase prin forma si cuprinsul lor, fiindca traiesc intr-o atmosfera stricata si se inspira de ideile si de simtimintele ce caracterizeaza marea majoritate a "inteligentelor si anteluptatorilor" romani. Vitiul radical in ele, si prin urmare in toata directia de astazi a culturei noastre, este tieaderul, pentru a nu intrebuinta un cuvint mai colorat, neader in aspirari, neader in politica, neader in poezie, neader pina in gramatica, neader in toate formele de manifestare a spiritului public. Cufundata pina la inceputul secolului XIX in barbaria orientala, societatea romana, pe la 1820, incepu a se trezi din letargia ei, apucata poate de-abia atunci de miscarea contagioasa, prin care ideile Revolutiunii franceze au strabatut pana in extremitatile geografice ale Europei. Atrasa de lumina, junimea noastra intreprinse acea emigrare extraordinara spre fintinele stiintei din Franta si Germania, care pana astazi a mers tot crescind si care a dat mai ales Romaniei libere o parte din lustrul societatii straine. Din nenorocire, numai lucrul din afara ! Caci nepregatiti precum erau si sunt tinerii nostri, uimiti de fenomenele marete ale culturei moderne, ei se patrunsera numai de efecte, dar nu patrunsera pana la cauze, zura numai fonnele de deasupra ale civili-zatiunii, dar nu intrezura fundamentele istorice mai adinci, care au produs cu necesitate acele forme si fara a caror preexistenta ele nici nu ar fi putut exista. Si astfel, marginiti intr-o superficialitate fatala, cu mintea si cu inima aprinse de un foc prea usor, tinerii romani se intorceau si se intorc in patria lor cu hotarirea de a imita si a reproduce aparentele culturei apusene, cu increderea ca in modul cel mai grabit vor si realiza indata literatura, stiinta, arta frumoasa si, mai intii de toate, libertatea intr-un stat modern. Si asa de des s-au repetit aceste iluzii juvenile, incit au produs acum o aderata atmosfera intelectuala in societatea romana, o directie puternica, ce apuca cu tarie egala pe cei tineri si pe cei ba-trini, pe cei cari se duc spre a inta si pe cei cari s-au intors spre a aplica intatura lor. in deosebire de poetul antic, care, admirind greutatile enorme ce le-a invins statul roman pina la constituirea sa, exclama faimoasa fraza tantae molis erat romanam condere gentem *, coboritorii acestor romani isi cred usoara sarcina de a aseza gintea romana pe bazele civili-zatiunii, si multi din ei sint chiar incredintati ca astazi aceasta asezare este aproape de a li terminata. Avem de toate cu imbelsugare - isi inchipuiesc ei - si, cind ii intrebi de literatura, iti citeaza cifra coloanelor innegrite pe fiecare an cu litere romane si numarul tipografiilor din Bucuresti, si cind le vorbesti de stiinta, iti arata societatile mai mult sau mai putin academice si programele discursurilor tinute asupra problemelor celor mai grele ale inteligentei omenesti ; daca te interesezi de arta frumoasa, te duc in muzee, in pinacoteci si gliptoteci, iti arata expozitia artistilor in viata si se lauda cu numarul pinzelor spinzurate de parete ; si daca, in fine, te indoiesti de libertate iti prezinta hirtia pe care e tiparita Constitutiunea romana si iti citesc discursiunile si circularile ultimului ministru care s-a intimplat sa fie la putere.
Fata cu aceasta directie a publicului roman, noi nu putem crede ca aderatul mobil care l-a indemnat spre cultura occidentala sa fi fost o pretuire inteligenta a acestei culturi. Mobilul propriu nu a putut fi decit nitatea descendentilor lui Traian, nitatea de a arata popoarelor straine cu orice pret, chiar cu dispretul aderului, ca le suntem egali in nivelul civilizatiunii.
Numai asa se explica vitiul de care este molipsita viata noastra publica, adica lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafara ce le tot primim.
Si primejdioasa in aceasta privinta nu e atit lipsa de fundament in sine, rit este lipsa de orice simtire a necesitatii acestui fundament in public, este suficienta cu care oamenii nostri cred ca sunt crezuti ca au facut o fapta, atunci cind au produs sau tradus numai o forma goala a strainilor. Aceasta ratacire totala a judecatei este fenomenul cel mai insemnat in situatiunea noastra intelectuala, un fenomen asa de grav, incit ne pare ca este datoria fiecarei inteligente oneste de a-l studia, de a-l urmari de la prima sa aratare in cultura romana si de a-l denunta pretutindeni spiritelor mai june, pentru ca acestea sa inteleaga si sa primeasca sarcina de a-l combate si nimici fara nici o crutare, daca nu vor sa fie insisi nimiciti sub greutatea lui.
La 1812, Petru Maior - pentru a nu pomeni compilarea de citate facuta de Sincai fara nici o critica - scrie istoria sa despre inceputul romanilor in Dacia. in tendenta ce are de a dovedi ca noi suntem descendentii necorupti ai romanilor, Maior sustine in paragraful al patrulea ca dacii au fost cu totii exterminati de romani, asa incit nu s-a intimplat nici o amestecare intre aceste doua popoare. Pentru a proba o hipoteza asa de nefireasca, istoricul nostru se intemeiaza pe un pasaj indoios din Eutrop si pe un pasaj din Julian, carora le da o interpretare imposibila de admis cu mintea sanatoasa, si astfel incepe demonstrarea istorica a romanitatii noastre, cu o falsificare a istoriei.
La 1825 apare Lexiconul de la Buda, "romanesc-latinesc-unguresc-nemtesc", care se incearca sa sileasca prin deriri de cuvinte ca limba noastra este cea mai pura romana si foarte putin amestecata cu cuvinte slavone. Cite exemple vor arata loarea acestor deriri :
"Verbul nostru gasesc se deri de la latinescul consecuor, substantivul boier, de la voglia, i.e. voluntas, substantivul ceas de la caedo, caesum, caesura, quia dies in 24 parles quasi caesuras est devisa".
Cu asemenea procedare incepe stiinta noastra despre latinitatea cuvintelor romane, si primul pas se face prin o falsificare a etimologiei.