IN CETATEA IDEALULUI - Roman de Dem. Theodorescu, aparut in 1920 la Editura Gutenberg din Bucuresti.
Cartea s-a bucurat de un real succes de librarie, fiind alaturata de presa vremii lui Ion de Rebreanu, ceea ce a si inlesnit aparitia celei de a doua editii in . I. Valerian il include, drept urmare, in chip firesc (tinand seama si de Sub flamura rosie din 1926), printre interlocutorii convorbirilor din "Viata literara", iar apoi din Cu scriitorii prin veac. Ca si in cazul multor altor autori remarcabili dintre cele doua razboaie, marginali/arca ulterioara i se datoreaza modului minimalizator in care intelege sa-i comenteze scrierile extrem de influentul G. Calinescu in Istoria sa.
Cunoscut ca incisiv si temut jurnalist (virulentei atacurilor sale datorandu-si probabil porecla de "sacalul"), Dem. Theodorescu a semnat trei romane nelipsite de rasunet la vremea lor, - Robul din 1936, apreciat drept "un roman politic" de catre Serban Cioculescu in cronica sa, beneficiind chiar de o traducere in Statele Unite. Rod al comuniunii dintre inventia epica si "baia in apele vii" ale actualitatii oferite de ziaristica, pe care prozatorul nu o considera "o asa de proasta scoala a stilului cum se spune", intrucat "inveti sa te feresti de obscuritate si de fortat, defecte in care cad scriitorii cei mai artisti cand compun departe de public" (cum arata intr-un interviu acordat, in Adevarul literar si artistic din 10 ianuarie 1937, lui Mihail Serban), dimensiunea aceasta politica apartine in buna masura si romanului sau de debut in cetatea idealului. Cartea este dedicata ostentativ lui N. Filimon, "celui dintai si mai cu duh scriitor de naravuri ciocoiesti", cititorul fiind prevenit ca va cunoaste spita mai noua a "ciocoilor idealisti" identificati in ambianta protipendadei bucurestene din epoca neutralitatii.
Dupa o schita portretistica a unui asemenea descendent al lui Dinu Paturica, anume Anastase Pop-Leoveanu, "cel mai boier dintre fostii negustori de porci din Capitala Banilor", naratorul o a-duce in prim plan pe fiica lui. Sofia, vaduva lui Jean-Grigore Mihailidis, "fost ministru de interne, razboi si finante, dar specialist in instructia publica" Chemarea politica nu va intarzia sa domine si viata acestei femei neobisnuit de active, inzestrate cu o frumusete "poruncitoare" si "tarzielnica", dar "care totusi nu minte". Reputata patroana a tot felul de comitete de binefacere, d-na Mihailidis isi asuma misiunea de coordonatoare a spiritelor interventioniste, pro-antantiste, din Capitala. Ceaiul ei de joia (in ireductibil antagonism cu ceaiul germanofil, de vinerea, al d-nei Angele Mischianu), ajuns ilicit - ni se spune ironic - "o institutiune de ordine nationala", pune la grea incercare conduita guvernului, dand destula bataie de cap chiar cancelariilor europene! Naratorul utilizeaza asadar grosso modo superlativele festiviste, deochiate, spre a contura, de o maniera caricaturala, un pestrit high-life.
Facem astfel cunostinta cu un general pensionar, vechi feminist si vicepresedinte la Protectia Maternala, cu parintele Iloaia, fondator la Energia Femeii si Mangaierea Orfelinelor, cu "fudulul" bancher evreu Gaston Collenberg, corifeu la Foaie verde, la Viitorul latin si la Azilul batranelor, sau cu "asa de cunoscutul filantrop nationalist Hagi-Paulov, presedinte al marii ligi Acum ori niciodata" Acelasi procedeu al falsilor ditirambi - amintind atat de Caragiale din schita High life cat si de Voltaire din Candide - transpare in calificativele de felul: "admirabilul" Gonciu, "mult-respectata" vaduva, "deliciosul" prim procuror, "patrioticul" comitet, sotia "finului" diplomat, "gingasele" fete, "minunata" multime, "cochetele patrioate ale vremii", "elita chefului roman" s. a. Abandonand satira in favoarea analizei, partea a doua a cartii staruie, conform exigentelor uzuale ale romanului, asupra mutatiilor intervenite in destinul eroilor de prim plan o data cu intrarea tarii in conflagratia | mondiala. Mai mult: s-ar putea vorbi chiar de o rasturnare a premiselor caracterologice ale unor personaje, reduse in capitolele initiale la liniile sumare ale unor caricaturi.
D-na Mihailidis, femeie acaparata atatia ani doar de preocupari politice, ajunge sa cunoasca dragostea, cuprinsa fiind de o pasiune incendiara pentru tanarul Titi Niculcea. La randul sau, acesta - intruchipare a arivismului demagogic -, dupa declansarea razboiului, are resursele interioare spre a pleca pe front, aidoma viitorului Radu Comsa, protagonistul lui Cezar Petrescu din intunecare, refuzand sa se aciuieze pe langa comandamente. Gonciu, reputatul poet al saloanelor, ins strain in aparenta de orice dorinta sau pasiune, ne rezerva revelatia unui profund sentiment ascuns pentru firava si nefericita d-ra Coralie, nepoata d-nei Mihailidis. Mai cu seama figura acestuia din urma, amestec de enciclopedism gratuit si sociabilitate ultra-respectuoasa fata de semeni -masca a tristetii unui ratat superior - sfarseste prin a primi valoarea unei semnificatii singulare, in mediul acesta nelinistit sau rapace, doar Gonciu, "admirabilul" Gonciu, poetul niciunui vers publicat, poarta emblema delicatetei si superbei dezinteresari demne de o adevarata "cetate a idealului".
O aura de mister invaluie existenta acestui ciudat si interesant personaj, martor nelipsit si distins al tuturor intrunirilor selecte, filosof de ocazie, dispus sa rosteasca un expozeu erudit asupra oricarui subiect, dar despre care nimeni nu stie de unde vine. "Doar strazile pustii - se spune intr-un capitol ulterior - ii aud, noaptea tarziu, pasii singuratici indrep-tandu-se spre mahalaua lui obscura, unde-l asteapta maica-sa, o biata spalatoreasa, si patul cu plapuma verde carpita cu petece negre".
In galeria numeroasa a invinsilor din literatura noastra, acest singuratec umil, iubitor de lume simandicoasa, este de buna seama una dintre siluetele cele mai interesante. Nu e mai putin adevarat ca, ajungand sa descopere, o data cu incercarile razboiului, adevarata suferinta, si celelalte personaje se umanizeaza: mastile, ambitiile si vanitatile sunt in chip fatal abandonate, indivizii urmand sa asculte mai reculesi vocea propriului destin. Remarcabila, sub acest aspect, este evolutia, pe nedrept ignorata de catre exegezele literare uzuale, a Sofiei Mihailidis, femeia care-si insala ani in sir marile resurse senzoriale, canalizandu-le, deliberat sau nu - sub zodia unei tipice refulari - spre neobosite actiuni de reprezentare sociala.
Amestec de verva umoristica de buna calitate si observatie morala pusa in slujba unei tipologii viabile, acest roman merita smuls din umbra uitarii si redat interesului literar al marelui public.
