IMPOSTORUL - Roman de Alexandru Sever, publicat in 1977 la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti.
"Carte neobisnuita" (Valeriu Cristea) a unui "scriitor insolit" (Ion Vartic), Impostorul e o constructie intelectuala savanta, digresiv eseistica, elaborata - prin subminarea deliberata a cursivitatii epice - in jurul temei identitatii travestite, care domina atat romanele, cat si eseurile acestui literat intr-adevar unic, invaluit, ca si textele sale, in aura de clarobscur enigmatic a histrionismului proteic.
"Vechi solomonar" -cum el insusi se marturiseste a fi, intr-o memorabila Epistola despre convertire, trimisa din Israel revistei Apostrof (nr. 9/1997) - , Alexandru Sever si-a conceput scrisul ca joc diabolic, cu el insusi si cu lumea deopotriva.
Cu el insusi -fiindca martorii si-l amintesc ca pe o fire retrasa, discreta in sensul aristocratic al cuvantului, voluntar retractila in putinele relatii publice sau mondene pe care le cultiva. Cu lumea -fiindca literatura pe care o scria oferea cititorilor sau spectatorilor din salile de teatru (A. Sever e si un redutabil dramaturg) doar roluri, travestiuri infinite, oglinzi abstruse, exteriorizari inselatoare ale unui sine ascuns, impenetrabil, in acest fel, esteticul si existentialul se unesc la Alexandru Sever
In aventura pretioasa, de extractie manierista, a histrionismului prolific.
Ceea ce le particularizeaza - trimitand din nou inapoi, la biografia camuflata a omului - e dimensiunea metafizica a jocului, prezenta, ca propunere existentiala, in interstitiile subtilelor Reflectii despre geneza romanului, publicate de catre autor in volumul Eseuri critice (1982). "Estetica romanului - scrie aici Alexandru Sever - a ramas in dictionar, acolo unde inca zac, in magma nediferentiata a limbii, toate romanele inca nescrise; lipseste numai Dumnezeu sau diavolul cel iscusit care sa culeaga cuvintele, sa le imperecheze magic si sa le dea corp." in principiu - continua autorul - , scriitorul care s-ar apuca sa toarne forma in aceasta magma amorfa a inceputurilor ar avea doar doua sanse demiurgice: aceea de a juca "rolul lui Dumnezeu" sau, dimpotriva, aceea de a se multumi cu ipostazierea de grad secund, dar mai ingenioasa, a Diavolului.
" Dar cum rolul lui Dumnezeu - continua eseul - nu e dat sa fie jucat decat de insusi bunul Dumnezeu", rezulta in mod firesc ca disponibil nu mai ramane decat travestiul diabolic.
In acest punct, subtilitatea demonstratiei e finalizata prin sugestia cosmologica pe care ea o propune: claustrat in perfectiunea sa ca intr-o temnita celesta, Dumnezeu se limiteaza pe sine prin unicitate, limitand totodata si universul "infinit" pe care-l propune - dupa chipul si asemanarea sa - ca si Creator. Aici intervine Diavolul, un alter ego al lui Dumnezeu si "salvator" al lui in ordine cosmica, prin capacitatea "magica" de a supune unicitatea frustranla a Demiurgului unui exercitiu infinit de multiplicare. Diavolul - "al doilea dupa Dramaturg", cum spune masca sa din Impostorul, directorul de teatru Fotiade - ii confera lui Dumnezeu infinitul polimorfic pe care acesta si l-a refuzat, transpunand Creatorul intr-o succesiune de "roluri" care asigura, de fapt, mersul inainte al Creatiei.
In descendenta romantica - dar sorgintea e mai veche, urcand in timp spre iudaism (cum sugereaza deja citata Epistola despre convertire) -, acolada finala a ecuatiei sugereaza ca sacrul dintai al lumii nu se poate mentine decat prin ipostazieri de sine ironice, degradate, cum sunt fausticul, donjua-nescul, impostorul sau histrionul, teme culturale care apar in opera lui Alexandru Sever ca fiind investite cu functia de epifanie diabolica.
In prelungirea acestei convingeri, literatura apare ea insasi ca manifestare histrionica a unui autor a carui identitate reala e dezarticulata prin subtilul joc al simulacrelor imaginare pe care el le propune. intreaga arta romanesca a lui Alexandru Sever se supune unei asemenea rigori metafizice,.
In romanul Cezar Dragoman (1957), ruptura existentiala a protagonistului se produce printr-un travesti vestimentar: "impostor" aristocratic, el traieste, in urma unei glume, o existenta redu-plicata.
In Cercul (1968), roman foarte apropiat prin constructie de naratologia polimorfa cultivata la noi pe vremea aceea, viata unui literat c reflectata in oglinzi narative si perspectivice diferite, acestora corespunzandu-le si schimbarea histrionica a registrelor stilistice.
Literatura devine astfel - sugereaza autorul - un theatrum mundi, jucat de multe "personaje": cel central exista doar in masura in care se reflecta in oglinda abstrusa a celor din jur. Impostorul (1977), inrudit partial cu Mephisto al lui Klaus Mann (cum remarca I. Vartic), duce aceste ecuatii la limite extreme, conferind intregului demers artistic o dimensiune metafizica pe care romanele anterioare doar o sugereaza. Romanul, a carui actiune incipienta e situata in anul 1943, debuteaza printr-o impostura declarata: un actor cuminte, asezat, prin nimic iesit din comun pana la data respectiva (cu exceptia, poate, a fabuloasei sale memorii) se autodenunta la politie pentru savarsirea a trei crime si pentru apartenenta la o organizatie germana de spionaj. Cum crimele nu pot fi dovedite (doua dintre victime au murit de moarte buna, a treia traieste), actorul Barbu Cristofor Iraclide e internat intr-un sanatoriu, din convingerea ca enigma este apanajul unui psihiatru. Pentru a sesiza lantul cauzal al evenimentelor, acesta il pune pe Iraclide sa isi relateze tribulatiile in scris, din dorinta de a depista gestul primordial, "inceputurile" deviantei. In acest fel, romanul intersecteaza patru oglinzi perspectivice: capitolul introductiv relateaza neutru, detasat, auto-denuntul personajului; textul acestuia, scris la rugamintea doctorului, deschide insertii in trecut si contine o piesa de teatru, // principe ma-ledetto (ingerul slut), dobandita de catre protagonist de la un personaj diabolic, directorul de teatru Fotiade, cele trei niveluri fiind intregite prin reproducerea fiselor clinice si insemnarilor de spital ale pacientului Iraclide, care moare in cele din urma in 1946, cu diagnosticul oficial de comotie cerebrala.
Astfel, in centrul romanului se afla o inscenare, crima pe care protagonistul afirma ca a comis-o, dar pe care realitatea nu o poate confirma; concentric, peste acest nucleu prim se suprapune prezumtia apartenentei protagonistului la o organizatie clandestina, care "lucreaza" nestiuta in univers, miscand actantii dupa logica unor interese impenetrabile.
In cele din urma, acest intreg esafodaj de simulacre si enigme e intarit de convingerea doctorului Mitita Teodorescu potrivit careia adevarul oricaror fapte se poate releva doar prin scris: adus in acest punct, care sugereaza puterea "magica" a literaturii, protagonistul ofera un nou "rol", reproducand drept cauza a faptelor sale intregul text al piesei faustice ingerul slut. Cheia metafizica a romanului se afla in punerea in paralel a doua convorbiri lamuritoare, una fiind cea dintre Iraclide si Fotiade, din momentul inmanarii piesei, si o alta cea dintre Cesare si Mephiticus, din cuprinsul piesei // principe maledetto. "Cu totii suntem - spune histrionic Fotiade - mai mult sau mai putin niste maimutoi si niste copisti".
Universul - ii sugereaza si Mephiticus lui Cesare - se sustine prin travestiuri, prin roluri si prin impostura: numai Dumnezeu are nesabuinta de a se crede unic, excluzandu-sc astfel din Creatie. Limita extrema a imposturii metafizice e crima sau constructia mentala a ei, care e, de fapt, chiar mai importanta, fiindca supune moartea introdusa in univers de catre Dumnezeu unei de-constructii cerebrale. "Sunt al doilea dupa Dramaturg" - ii spune enigmatic Fotiade lui Iraclide; in acelasi regim, acesta din urma ii sugereaza doctorului Teodorescu ca mobilul faptelor sale poate fi intuit doar in cazul in care nu se cauta mobilul initial: "inceputurile" sunt ceea ce Iraclide nu isi poate reaminti.
In sens concentric, metafizica imposturii e extrapolata apoi de catre autor de la nivelul protagonistului Ia acela, mult mai complex, al scrisului in general, fiindca Impostorul reprezinta si o meditatie histrionica despre substantialitatea teatrala a literaturii. Tehnic, "punerea in scena" a scrisului se realizeaza prin insertia in roman a piesei de teatru // principe maledetto, intertex-tualizarea biunivoca sugerata prin ea de-construind atat veridicitatea actiunii romanesti, cat si, in sens complementar, dimensiunea temporala a protagonistului.
Ecuatia piesei - a remarcat I. Vartic - e antimachiavelica: un "cezar" - spune Mephiticus - nu poate fi unic, fiindca orice alt principe care apare in univers ii contesta substantial unicitatea. Nu exista, ca atare, decat "roluri", teatrul lumii devalorizand chiar si sinuciderea, singurul gest principial autentic. Astfel, adevarata cheie a romanului consta in raportul metafizic ce exista intre moarte, crima si sinucidere: Cesare isi prelungeste viata cu pretul unor crime, pe cand Iraclide psihopompul deschide mereu sipetul Infernului, pentru a extrage de acolo - cum ii precizeaza el doctorului - "fapte consumate". Ca o consecinta, protagonistul generic dobandeste in roman constitutia fantasta a unui pachet de roluri sau de imposturi atemporale: "inger slut" pe linie tipologica, prin misiunea faustica pe care o reproduce, el este si autorul, dar si actantul unei comedii universale "nebune", care se reinnoieste la nesfarsit, sub obladuirea unei divinitati histrionice, ascunse ca in Pendulul lui Foucault al lui Eco - in travestiul unei organizatii secrete ordonatoare.
