IMPARATIA DE SEARA - Volum de versuri de Mihai Crama.

Imparatia de seara (Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1979, cu o prefata de Ion Caraion) este titlul volumului in care Mihai Crama (pseudonimul lui Eugen Enachescu Pasad) si-a facut bilantul activitatii sale poetice de pana atunci, reunind intre aceleasi coperte de carte versurile din volumul de debut {Decor penitent, 1947), un ciclu de inedite datand din perioada cat a fost absent din actualitatea editoriala {Decor penitent II), precum si plachetele prin care, dupa o tacere de doua decenii, si-a facut reintrarea in viata literara: Dincolo de cuvinte (1967), Determinari (1970), Codice (1974), Ianuarii (1974). Aveau sa mai urmeze, dupa imparatia de seara, versurile din Trecerea (1981), Dogma (1984), Intrarea in legenda (1990), Copil la Curtile Romane (1995) si romanul autobiografic Singuratatea din urma (1986). Pentru voi. imparatia de seara, Mihai Crama a fost distins cu Premiul "Mihai Eminescu" al Academiei Romane.

Un "efect de masa critica" pare a se fi produs cu versurile lui M. C, odata comasate toate la un loc, in cuprinsul unei singure carti, "efect de masa critica' prin care s-a amorsat si flama "succesului de critica": "un mare poet", "una din marile revelatii ale literaturii noastre contemporane" (M. N. Rusu); "cartea unui poet important, mai mult, a unui mare poet contemporan" (M. Iorgulescu).

Ocolit de succesul imediat nu fusese poetul nici in tinerete, dar desi din plin si prompt recompensat atunci premial ("opera premiata de Comitetul pentru premierea autorilor tineri") - volumul sau de debut, Decor penitent, dedicat "Domnului Vladimir Streinu - omagiul colaboratorului de la Kalende" si aparut in 1947 la Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, a fost urmat apoi de o tacere de exact doua decenii: tacere care, indiferent de cauze, prin efectele-i repercutate in planul expresiei, s-a dovedit a fi fost, dincolo de toate, benefica. Ciclul de inedite Decor penitent II, datand, dupa toate semnele, din acei ani, venea, tarziu (1979), sa reconstituie "verigile lipsa" ale unei metamorfoze consumate fara martori, nu si fara un ascuns dramatism.

Partea de rezistenta a poeziei lui Mihai Crama - si, in consecinta, adevarata sa pretuire - aveau sa inceapa abia cu placheta Dincolo de cuvinte (1967), continuand apoi cu cele ce i-au urmat, pana la bilantul din volumele imparatia de seara (1979) si Intrarea in legenda (1990, o alta editie retrospectiva, incluzand si un ciclu inedit omonim). Impresia de severa elaborare si autoexigenta in alcatuirea sumarului, dar mai ales in economia textelor ca atare, impresie reinnoita cu fiecare placheta in parte, iese confirmata si prin comasarea lor la un loc, intre copertele unei singure carti. Un nou timbru liric - contrastant fata de relativa dilutie verbala si imagistica a inceputului, fata de despletirile discursivitatii si teribilismele cu aer - astazi - de epoca, fata de poza si retorica ironiei ori a dezabuzarii - s-a decantat in cele doua decenii de tacuta gestatie. Un alt poet -taciturn, ingandurat, matur - a luat locul tanarului locvace si gesticulant de altadata. Densitatea, percutanta, greutatea pe care le castiga cuvantul in vecinatate si in condominiu cu tacerea - furnizeaza expresiei resurse pe masura gravelor continuturi care-l acapareaza acum exclusiv pe poet: sentimentul obsesiv al timpului ce insoteste inexorabil, in avatarurile-i existentiale, fiinta umana problematizata; "rezistenta fibrei" acestei fiinte in confruntarea inegala cu fatalitatea istorica ori biologica; disofutia si extinctia insului; lilatia - cea istorica, dar mai ales cea biologica, marcata de momente-limita ce fuzioneaza ambiguu: nasterea si moartea. Fiecare noua placheta de versuri, parca mereu mai obstinat fata de cele anterioare, vine sa dea expresie propensiunii prin care instinctul mortii aspira spre regresiune la o presupus paradisiaca stare prenatala: varia-tiuni pe tema unor "metafore obsedante" precum Oul (XXV variante), Roata (XV variante) ori Somnul (VI variante) constituie cateva, doar, dintre multele exemple ce s-ar putea invoca in acest sens. Nu problematica insa, in cazul lui Mihai Crama necesita prioritar comentarii, ci resursele de expresie prin care poetul o comunica, prin care se comunica si, implicit, se individualizeaza ca poet.

Concizia lapidara, cu scurt-circuitari si discontinuitati abrupte, lasate parca sfidator in suspensie oraculara, sibilinica, este ceea ce, pe spatiul ramas alb al paginii, izbeste mai intai la lectura poeziei lui M. C, putand chiar indeparta definitiv pe cititorul mai lesne descurajabil. Laconismul textului creeaza insa posibilitatea cuprinderii vizuale globale, "dintr-o privire", deschizand drumul unei perceptii instantanee, simultane deci iar nu succesive, care ne va revela acest text ca rezultat al unei consumate implozii verbale: asemeni acelor fantasmatice stele "pitice albe", ce condenseaza intr-un volum infim materie de o greutate imensa, cuvintele dobandesc si ele o surda forta gravitationala, magmatica, ce "suge" dupa sine perceptia in abisurile tacerii limitrofe, insondabile:

"Deasupra mea o magma de cuvinte - Ma zbat ca-n somn Cine-a tipat? Deasupra mea o magma de cuvinte" (Prag).

Aceasta implozie verbala, operata prin reductie la fulguratia unei singure imagini, eclatante, reuseste impecabil mai ales atunci cand mimeaza pe resursele de vie acuitate si inefabila sugestie, pe forta de iradiatie infinita a epifaniei, decupata in albul paginii:

"Si daca totusi, cine stie, totusi - sau nici atat? cat un cuvant, o piatra, o-ntrebare - Smochinii-nfiorati in vechea vale Sau nici atat" (Dar). "Acei smochini innebuniti, acele seri pierdute-n aer, Si-acele dulci fecioare, vaier - si-acei smochini innebuniti" (Elegie). "Unde sunteti plopi visati in noapte, voi clai si voci si fete virginale? Pamantu' - cade-n vechile-i urale voi clai si voci si fete virginale!" (Unde). "Un plop la geamul meu visand - un singur plop si el in vant, la geamul veacului visand" (Plopul). Aceste zapezi, mai ales aceste zapezi, ca niste femei in alb, injunghiate, tarandu-se, tipand dupa-ajutor" (Iarna).

Este, desigur, o pura coincidenta, dar nu mai putin frapanta, ca una dintre cele mai memorabile poezii ale lui Mihai Crama e construita pe epifania aceluiasi lucru, intentionat ales a fi cat mai "umil", mai "vulgar", mai "prozaic" - un cos, un cat se poate de banal cos de macelarie sau de bucatarie - prin care, in Portret al artistului la tinerefe, James Joyce isi agrementa celebra demonstratie doctrinara a epifaniei (in acceptiunea, evident, estetica, iar nu religioasa, pe care o confera el termenului si care vizeaza insasi esenta artei). Fara a cita acum din Joyce (v. ed. rom., 1969, pp. 327-330), iata insa, citat integral (ca si in randurile precedente) acest scurt poem intitulat Cartofii:-

"Ce duios se curatau cartofii pentru soldatii bolnavi Numai plutonierul cu-administratia nu-ntelegea nimic din poezia toamnei care misca un salcam la fereastra, dincolo de morga spitalului, in timp ce fetele recrutilor erau ganditor aplecate luminate de soarele puternic din cosurile cu cartofi".

Atunci cand pe lucruri cade o lumina sau din lucruri emana o lumina, ezitanta si evanescenta, care le face sa para ca "stau gata sa spuna ceva", ca ar avea de spus ceva iminent dar dureros de inexprimabil, ca ar fi gata sa-si divulge singure misterul daca nu le-ar opri ceva in ultimul moment, pe pragul de-a prinde glas "aproape omenesc", un glas ori un grai omenesc pe care insa, iremediabil, ele nu-l vor putea niciodata articula, - poetul nu face altceva decat sa le imprumute, sa le "sufle" sau sa le insufle cuvintele care, chinuitor, le lipsesc. Daca le stie, el, afla, daca le stie asterne pe hartie inainte de-a fi apucat sa se volatilizeze Chin si lipsa din care izvoraste inefabil acea dureroasa dar cathartica "sensatie de pierdere" care este dintotdeauna cel mai sigur semnalment al emotiei estetice a frumosului si marturia sa care niciodata nu inseala. "Oh! lucrurile cum vorbesc!" - exclama, in fata aceluiasi prag, Macedonski. Reductia epifanica este si numitorul comun care a sugerat pertinenta intuitie critica a apropierii poeziei lui Mihai Crama de haiku-ul japonez.

Nu doar dimensiunile textului ci, mai ales, calitatea actului poetic intra aici in discutie. Un haiku este, de regula, expresia unei epifanii: acelasi palpit, discret dar persistent, al concretului, acut si intens perceput, prins in cateva cuvinte nude, "dezbracate' de orice sens figurat; aceeasi "deschidere", aceeasi indeterminare sau refuz al explicitarilor, care lasa lucrurile "sa vorbeasca de la sine", sa se reveleze singure, dislocand, dar fara a le verbaliza, sensurile comprimate latent in miezul tacerii, in masa tacerii indeterminate si impenetrabile care le innabusa ocrotindu-le, care le hraneste si se hraneste din ele. Desigur, nu toate textele lui Mihai Crama ating acest prag ultim al expresiei. Uneori "ideea poetica" poate rezulta dintr-o reductie de tip speculativ, cerebral:

"Dimineata invierii lui Lazar - penibila demonstratie impotriva mortii - ce rau imi pare ca n-ai putut decat atat. Si omisiunea aceea teribila de-a ni se spune ce-ai facut cand a murit Lazar a doua oara, definitiv?" (Elegie). "Daca vrei, o clipa macar! Tu, care-ai vindecat leprosii din Galileea" (Ruga). "Nevinovat, adus - si judecata voastra. Si sulita care-mi pazeste timpul" (Posteritate). "De-as sti ceasul - unicul, batand in vapaia nevazutei nopti!" (Timp). "Chiar daca totul nu-i decat eroare, oricum ar fi, pamantul e promis. Si nu e drept: cu unghiile, cu dintii! ramaneti ape, frunze calatoare" (Iubire).

Rationamentul retezat se prelungeste difuz intr-un registru metaforic incipient in care cuvintele ("vapaia nevazutei nopti", "ape, frunze calatoare") pot rezona.

In alte texte, reductia metaforica se va instapani ca unic nucleu al structurarii poetice:

"Dormeau parintii-n camera de-alaturi; drepti erau: se-nfasurau in idealuri pentru noi ca in sicrie dulci, usor plutind in josu-acelui rau tot pentru noi, iar noi radeam pe maluri de-acele vechi sicrie ce pluteau pe rau (Parintii). "Cineva ne amana, tintuindu-ne locului langa aceeasi fantana. Poate un soare, poate blestemul, si-o sa sfarsim insetati si ciu-tura-i veche, si scartaie lemnul" (Elegie). "Atat suntem pe cat ramanem - in slava blondelor mioare, pe varfuri reci de tintirim sub dulce scutec ce nu moare" (Elegie). "Stelele vor cadea in drum, caii vor scanteia din copite - calaretul aplecat putin inainte peste cuvinte, peste morminte. Putin inainte" (Balada).

Si, pentru a inchide cercul, sa mai citam, din Dincolo de cuvinte, acest poem in care metafora si epifania stau in cumpana: cuvintele se pot repercuta si intr-un plan al sensurilor figurate, dar pot fi luate si cu sensul lor propriu, nud, inchizand in ele palpitul inca viu al lucrurilor, pe care acuitatea senzoriala si spirituala a " privirii" ni-l conserva:

"Nemuritoare este unda ce-mi poarta chipul. Ma uit: sortit pieirii ma aflu. Nemuritoare sunt zalele si copitele care-o framanta-n adanc" (Pe pod). Sau aceasta Elegie, dintre cele douazeci si trei, identic intitulate, cate se pot numara in imparatia de seara: "Era in vara: ne priveam usori in leganarea palizilor sori Apoi o turma de ninsori cum n-a mai fost de la-nce-putul lumii".

Scriitori romani