Poezia apare in Convorbiri literare din 1 dec. 1874.
Textul a aparut cu greseli in revista si, pe urma, cu diferite modificari in editiile Maiorescu. Dam lamuriri in privinta textului adoptat in editia de fata: v. 2: pintre - forma moldoveneasca obisnuita la Eminescu si primita si de Conv. literare, v, 26: flotele puternici - conform cu ms. 2285, f. 100-104 - in Conv. literare a aparut "puternice", iar mai pe urma, Maiorescu observand ca versul are o silaba in plus, a schimbat in ed. a H-a cuvantul "puternice" cu "marete"; v. 32: Cu a ei putere conform cu Conv. literare si cu ed. 1 Maiorescu in ed. 11-a Maiorescu a modificat: "Ca prin a ei putere"; v. 83: Zvarliti statui de tirani in foc, sa curga lava - conform cu ed. Ibraileanu; v. 106: fara de-amar si grija - conform cu ed. C. Botez; v. 108: Cu limba lui de spija -conform cu Conv. literare si ed. I Maiorescu; v. 120: Poporul loc ii face - conf. cu ed. Ibraileanu;
in Conv. literare: Poporul lor ii face in ed. Maiorescu: Poporul lui ii face; v. 163. Prin lunce pravalite; din tainica padure - conform cu Conv. literare si ed. I Maiorescu.
Gresit in Convorbiri literare si ed. Maiorescu: Ibraileanu corecteaza astfel versul: Prin creti ai carei Propunem forma simpla si corecta: Prin cretii carei
Din nou: de unde vine si unde merge?
Floarea Dorintelor obscure sadite in noian.
Din nou - de unde este si unde merge.
Floarea Dorintelor obscure sadite in noian.
in ed. G. Ibraileanu si Perpessicius:
Din nou: de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sadite in noian?
Propunem alta lectura, avand in vedere ca Eminescu adesea, scriind grabit, face unele greseli:
in orice minte lumea isi pune intrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge? - Floare-a
Dorintelor obscure sadite in noian.
intelesul este astfel clar si in acord si cu strofa urmatoare,
inainte inca de izbucnirea razboiului franco-german, in 1870, Eminescu concepuse o poezie pe tema proletarului, facand din acesta exponentul rasturnarilor politice si crearii unei situatii sociale mai bune (ms. 2259, f. 170v.-172v.).
Poate ca nu-i de prisos sa amintim ca un poet cunoscut de Eminescu, Freiligrath, are o poezie. Proletarul, si ca tot acesta a tradus si a facut cunoscut in lumea germanica faimosul Cantec al camasii (The song ofthe shirt) de Thomas Hood, cantec cu care se inrudeste de-aproape poezia lui Eminescu, Viata.
La Paris izbucnesc miscari revolutionare in oct. 1870 si ian. 1871, dar acestea aveau sa fie numai preludiul. La 4 martie 1871 se alcatuieste Comitetul central al federatiei republicane. Dominatia comunarzilor, in vreme ce guvernul legal al lui Thiers se afla la Versailles, dureaza intre 18 martie si 28 rhai 1871: epoca numita a Comunei. Aceasta miscare revolutionara, de care Eminescu avea informatii din presa nemteasca, a largit conceptia poetica, dupa cum se vede din strofele inscrise in ms. 2259, f. 168-168v. Partea din discurs in care proletarul cere distrugerea artei pe care-o socoate imorala, daramarea palatelor si templelor este din aceasta epoca a anului 1871.
Comuna a fost invinsa de Thiers, care-a trimis armata asupra Parisului sub comanda lui Mac-Mahon.
in vesiunea Umbre pe panza vremii din ms. 2285, f. 100-104, compusa prin 1871-1873 la Berlin, apare si ecoul infrangerii Comunei, in versurile la care poetul a renuntat cand a dat poemului forma definitiva:
Versallia invinge!
Si/lamura cea rosa
Falfaie tremuranda pe frante baricade
De aburii de sange ai barbarei parade
E umeda a zilei lumina cruda, rosa.
Versallia invinge! iara Comuna cade.
in aceasta versiune, apropiata de cea definitiva, conceptia poetica se completeaza cu descrierea revoltei din Paris si cu punerea fata in fata a revoltei proletarului cu nemultumirea si ingandurarea cezarului.
Numai in ciome manuscrise de prin 1873 se insaileaza precis si gandirea filozofica a poetului despre identitatea de esenta a oamenilor, indiferent de categoria lor sociala, si despre zadarnicia unei lupte intr-o lume in care triumfa raul si-n care orice incercare de imbunatatire este de prisos, viata insasi nefiind decat "un vis al mortii" (ms. 2262, f. 58 si 43).
inceputa ca o poezie a carei tema era numai proletarul cu revendicarile lui de clasa, completata apoi cu tema cezarului asupritor, imparat si proletar ajunge, in ultima forma, sa exprime un gand filozofic, dupa care zadarnicia invaluie si lupta proletarului, si maretia
cezarului.
Pentru explicarea poeziei imparat si proletar, ramane fundamental studiul lui G. Bogdan-Duica din Buletinul "Mihai Eminescu", II, 1931, p. 76 si urm. I se pot aduce doar unele corectari in ce priveste datarea versiunilor si ciornelor care se grupeaza si se completeaza pana la definitivarea poeziei. in privinta culturii filozofico-sociale a lui Eminescu si stabilirii evenimentelor istorice cu rasunet in poezie, ceea ce scrie Bogdan-Duica ramane intru totul valoros. Ca o concluzie a acestui studiu, autorul scrie: "imparat si proletar a fost ecoul poetic romanesc al acelei fierberi mondiale, traite de poet la Viena, apreciate de poet cu inima sa si cu judecata ce-i va fi reiesit din multiplele lecturi anterioare, citate mai sus".
intre lucrarile cunoscute de Eminescu si care au avut importanta pentru formarea gandirii lui politico-sociale in epoca studentiei, Bogdan-Duica mentioneaza pe baza manuscriselor poetului: scrieri de John Stuart Mill, Schaffle, Say, Proudhon, Bastiat, Louis Blanc, Marx. Completam ca Eminescu isi extragea note si din Volksstaat, ziarul lui Bebel (vezi ms. 2257, f. 288).
De notat faptul ca aceasta strofa, care da de la-nceput o impresie precisa asupra continutului primei parti a poeziei, a fost conceputa printre cele din urma si asezata numai atunci la locul ei firesc.
"Primul moment al poemei este ocupat de cuvantul de revolta al proletarului, un discurs in toata regula, cuprinzand critica dreptatii si a legilor, a virtutii, a religiei si a frumusetei, infatisate ca niste unelte de apasare, de impilare sau de desfatare a claselor stapanitoare. Este aici un mod de a rationa caracteristic pentru toata ideologia revolutionara, care se complace in a demasca in categoriile culturii tendintele si interesele clasei stapanitoare. Manifestul comunist al lui Marx si Engels afirma, si el, o astfel de propozitie cand noteaza: «Legile, morala, religia sunt pentru proletar tot atatea prejudecati burgheze»." (Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, ed. cit., p. 18-19.) Propozitiei din Manifestul comunist ii corespund versurile 11,21 si 31.
Perpessicius primeste forma ..cara", spre a se evita confuzia cu relativul "care".
Gr. Alexandrescu a avut o expresie fericita de caracterizare a starii sociale la noi si aiurea in vremea despotismului: "turme de popoare" (Anul 1840).
Eminescu noteaza expresii revolutionare, in limba germana, desigur in urma unei lecturi: Nicht Knechtung des Menschen durch den Menschen Expropriation der Expropriateur Princip der gleichen Consumtion (Vezi Bogdan-Duica, studiul citat, p. 79.)
"ideea neferice / A perfectiei umane", cuvinte care nu par potrivite nici cu vorbitorul proletar si nici cu ascultatorii lui din taverna. Si totusi, sunt la locul lor, ca exemplu de cum se repeta pe de rost formule. Eliade Radulescu, in Psihologia poetului, VI: Poetul umanitar, din Curierul romanesc, 16 iulie 1845, scrie: "ocupatia lui, fapta lui (a poetului umanitar) nu e nimic alta decat perfectia absoluta a speciei umane si progresivitatea ideilor".
La 16 mai 1871, comunarzii dau jos bustul lui Napoleon 1 de pe Coloana Vendome si distrug in buna parte si Coloana. Dupa caderea Comunei, coloana a fost refacuta, dar fara bustul lui Napoleon.
Versul corespunde cuvintelor Iui Marat: "Egalitatea drepturilor duce la egalitatea placerilor" (Bogdan-Duica, op. cit., p. 82 nota).
Capitularea de la Sedan, la 2 sept, 1870, a adus si sfarsitul regimului lui Napoleon al III-lea. La izbucnirea revoltei si instalarea Comunei, cezarul nu mai era la Paris. Eminescu, conform cu concepp'a poemului, ne da imaginea puterii imperiale inainte de prabusire.
Revolutionarii au ridicat baricade in multe cartiere ale Parisului. Cea din urma care cade, si o data cu ea Comuna, este baricada de Ia Belleville (28 mai 1871).
Temandu-se ca nu cumva armele sa fie predate armatei prusace victorioase, populatia Parisului, in stare de revolta, si-a insusit ea aceste arme inca de la 18 martie 1871.
"Copilul cel pierdut" este justificat de Eminescu in actiunea lui eroica. Pentru intelesul expresiei si, poate, si pentru sugestia primita de poet, ne referim la un articol din Curierul de Iasi, 3 sept. 1871, Ia care pe atunci a fosl redactor si I. Scipione Badescu, prieten al Iui Eminescu. Articolul O pledoarie este semnat Cei doi Grachi. Dam fragmente care corespund cu gandirea lui Eminescu: "Tribunalele militare din Franta dezvolta o activitate inspaimantatoare in dureroasa lor misiune, drept dovada ca ura contra Comunei si partizanilor sai n-a facut loc unei judecati rezonabile, care, pe langa crimele comise, sa considere ca persoanele puse sub acuzatie sunt si ele franceze si - in parte - femei.
Sentintele in parte sunt aspre: moarte, deportatie facultativa si inchisoare impreuna cu amenda; sunt inca doi achitati. Dar acestea par copilarii pe langa sentinta Tribunalului, sectia a IV-a care avea misiunea de a judeca mai intai pe cinci femei. Aceste femei fara educatie, inaintate in varsta, corupte, depravate, betive si urate, in scurt, scapatate pana la extremitatea la care poate sa ajunga o femeie fara onoare si fara paine, tarandu-se prin societati obscure - aceste cinci femei, zicem, au fost acuzate de inteleptul si militarescul tribunal ca ar fi avut intentia de a rasturna guvernul - risum teneatis, pe cand ele nu erau decat niste serve supuse orbis ordinelor date de insurgenti, platite cu cate 10 franci trei din aceste s-au condamnat la moarte, iar doua la deportatie de 10 si mai multi ani Din baroul intreg al Parisului nu s-a aflat nici un avocat care sa ia asupra-si apararea acestor mizere fiinte. Advocatii numiti ex officio s-au scuzat ca au sa plece la tara, pe la bai ori in strainatate, si tribunalul, pentru a indeplini in orice chip formalitatile prescrise de lege, a numit aparatori pe un sergent-major si pe un sublocotenent. Bietul sergent, dupa ce nu cunostea nici legile, nici uzajul unei aparari, n-a putut sa zica altceva, decat ca lasa pe acuzate la aprecierea inteleapta a tribunalului. Bravul sublocotenent, insa, al carui nume este Guinez - inspirat de flacara dreptatii si cunoscand ca singura cauza a unei asemenea decadente femeiesti poate fi numai lipsa de educatie si lipsa de paine - a tinut un discurs scurt si simplu, dar patrunzator, plin de idei nobile, care merita a fi cunoscut.
«Eu voi fi scurt, domnilor, zise bravul soldat. Ocup un loc pe care l-au parasit d-nii de la barou si pasesc pe un taram de lupta evacuat de dansii. Advocati cu nume splendide au dat concurs capetelor rascoalei si au refuzat a da mana acestor parii a societatii. Eu, bazai pe un punct de vedere mai nalt, ma intreb: in ce fel de societati ai trait aceste femei si unde ajunge in aceste timpuri depravate o femeie, neavand ce manca? Barbati tineri, necapabili de a purta arma, tineri pe care eu i-as acuza si i-as stigmatiza, cuprind o multime de posturi ce s-ar putea ocupa de femei intr-un mod folositor. Fara socotinta insa li se refuza o asemenea paine, si astfel, lasate sub presiunea fatala a imprejurarilor in care traiesc, asemenea femei depravate, precum au devenit acuzatele de fata, care in mizeria lor nu puteau refuza de a sprijini rascoala»"
In Archaeus: "in fiece om se-ncearca spiritul, universului, se opinteste din nou, rasare ca o noua raza din aceeasi apa, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar ramanc-n drum, drept ca in mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cersetor" (Eminescu, Scrieri literare, Craiova, 1935, p. 257).
"Din manuscriptul 2262, f. 43, poetul extrase si adaose, deci, strofe finale 38-42; In orice
om etc. ; despre agnosticismul privitor la a «vietii cruda taina», in care efective sunt
«dorinta si marirea» aceleasi in toti, ca si-n fiecare, deosebite fiind «mastile», nu
«samburele», acelasi ramanand, neschimbat, «samburul lumii», din care in van «batranul
Demiurgos» se opinteste a ivi ceva. Demiurgos era pentru Eminescu Weltgeist-ul, «spiritul lumii»" (Bogdan-Duica, op. cit., p. 85).
"Si spiritul universului se opinteste-n van (ms. 2262, f. 42). Pe verso a.c. 42, ca o explicare, Eminescu a notat in nemteste: «in jedem Menschen versucht sich der Weltgeist». Sa fie acest «spirit al universului» numai o vorba fara continut, un termen de filosofie curenta insemnat la intamplare de Eminescu? in varianta de mai sus, noi vedem insa ca poetul identifica pe «Demiurgos», zeul creator al lumii, cu «spiritul universului», iar notita germana vorbeste de un ««Weltgeist ce se cauta pe sine insusi. Sa fiu fie deci aici o inraurire hegeliana, cand filosoful german socoteste de asemenea ca «Weltgeist»-ul, principiul unitar al lumii, creeaza universul in cunoscutele sale faze dialectice, in setea lui continua de a se regasi pe sine? Dar expresia «spiritul universului» se intalneste foarte des in textele eminesciene, din epoca studentiei mai ales" (Al Dima, Motive hegeliene in scrisul eminescian. Sibiu, 1934, p. 7). Despre "spiritul universului" Eminescu putea afla si din Hegel, dar si din scrieri oculte. Balzac, in Seraphita, citeaza pe Jean Wier, iar acesta a fost elevul cabalistului H. Cornelius Agrippa de Nettesheim (1486-1533), in a carui De philosophia occulta si-n alte scieri, adunate in 1855-1856 sub titlul Magische Werke, sunt si capitolele: Vom Weltgeiste und dem Band der verborgenen Krafte si Beweis dass die Weltseele, wie auch die Seelen der Himmelskoeper vernunftig sind.
La Young, in Noaptea XV: "Qu'est-ce que cette terre? qu'un sejour d'etrcs imaginaires et sans realite, un champ dont Ies fleurs promettent des fruits sans jamais en produire"
Identitatea de esenta a tuturor oamenilor este o idee cunoscuta de poet din Schopenhauer. Dar amintim si ca, in scrisoarea catre lacob Negruzzi din Viena, 16 mai 1871, Eminescu citeaza din Pascal "La suite des homme pourrait etre consideree dans tous Ies temps et dans tous Ies lieux comme un seul homme qui apprendrait toujours.".
Nu avem aici "viclenia ratiunii" - List der Vemunf - in sens hegelian, cum sustine Al. Dima, op. cit., p. 12, ci instinctul de a trai, in sens schopenhauerian, asa cum Eminescu il exprima mai tarziu in Scrisoarea IV. Dealtfel, si Al. Dima recunoaste ca aici e posibil sa se fi contaminat hegelianismul cu schopenhauerismul (ibid.).
Admitand teoria lui Kant, Eminescu accepta ca nu cunoastem lumea in realitatea ei, ci in aspectul fenomenal, in imaginea pe care o are in noi, pe baza sensibilitatii noastre. Trecerea la gandul ca lumea e un vis apare, in acest caz, ca foarte fireasca. Ideea ca oamenii duc o viata de vis o avea din Schopenhauer (Lumea ca vointa si reprezentare, Principiul ratiunii suficiente, § 5).
La aceeasi concluzie ajunge poetul si-n versurile finale din Memento mori:
Si de-aceea beau paharul poeziei infocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegate.
Sa citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura - in zadar o masuram noi cu-a gandurilor masura.
Caci gandirile-s fantome, cand viata este vis.
