IMPARAT SI PROLETAR - Poem de Mihai Eminescu; publicat pentru prima oara in "Convorbiri literare", VIII, 9, 1 decembrie .
Judecand dupa caracterele grafice si dupa ortografie, Perpessicius situeaza prima varianta a poemului (din ms. 2259, intitulata Proletarul, titlu schimbat ulterior in Ideile unui proletar) in imediata apropiere a Epigonilor, datandu-l asadar .
Potrivit lui A. Guillermou, aceasta prima varianta este "un simplu discurs politic si social, lipsit inca de orice semnificatie filosofica. // o diatriba amara, ale carei elemente apartin fondului comun al doctrinelor revolutionare: dreptul, virtutea, religia sunt minciuni inventate de cei bogati si puternici pentru a-i supune mai usor pe cei slabi". Referinta la Comuna din Paris, in text ("Versalia invinge iara Comuna cade"), apare abia in a doua varianta, Umbre pe panza vremii (ms. 2285).
In aceasta versiune (datand din perioada 1873-l874), cu strofe care aveau sa fie eliminate din forma publicata in "Convorbiri literare", textul merge doar pana la caderea Comunei, dar el "schiteaza cotitura luata de poem spre o semnificatie filosofica care depaseste cu mult valoarea unei simple diatribe sociale" (A. GuiUermou). Tot acum, fragmente razlete ale compozitiei insotesc manuscrisele variantelor la inger ti demon, marturisind inrudirea de viziune in privinta figurii revoltatului (proletarul, respectiv demonul). Versiuni ale finalului poemei se intalnesc in ms. 2262, alaturi de schite pentru Archaeus (manuscrisul dateaza din perioada pregatirii doctoratului si a traducerii lui Kant).
In fapt, suita variantelor desfasoara linia de evolutie -specifica marilor poeme romantice eminesciene, de inspiratie istorica - spre decontextuali-zare, filosofie generala si dezbatere conceptuala (chiar daca aceste concepte sunt exprimate alegoric sau metaforic), ceea ce face ca versiunea finala a poemului sa fie mai importanta prin meditatia ei generala asupra sensului istoriei si destinului fiintei, decat prin ancorarea stricta intr-un context istoric tragic, cel al Comunei din Paris.
Ideologia poemului este destul de eteroclita, dar graitoare pentru spiritul epocii, ca si pentru lecturile tanarului Eminescu, la Berlin. Asa cum demonstra T. Vianu, analizand sursele scrierii, "este aici un mod de a rationa caracteristic pentru toata ideologia revolutionara, care se complace in a demasca, in categoriile culturii, tendintele si interesele clasei sta-panitoare.
Manifestul Partidului Comunist al lui Marx si Engels afirma si el o astfel de propozitie. // critica frumusetii // nu aminteste oare parerea unui Proudhon ca in afara de evul mediu, in care a fost interpretata de spiritualitati crestine, arta a lucrat totdeauna ca un agent de imoralitate? /Du principe de l'art et de sa destination sociale?'. V. Hugo, cu ale sale Contemplations, respectiv cu Les chatiments, ca si A. de Musset (Confessions) sunt, apoi, termenii livresti de referinta pentru scenele revoltei si ale incendierii Parisului. Considerat de exegeti drept cel mai pesimist poem al lui Eminescu (G. Ibraileanu, D. Caracostea), imparat si proletar este o opera in care isi atinge punctul culminant influenta schopenhaueriana asupra ideologiei autorului. "Fara sa fie declarata, sursa se presupune. «Formele se schimba, dar raul a ramas», ca referinta precisa la succesiunea istorica a oranduirilor inechitabile, descopera consecintele sociale, aceleasi, ale unor astfel de oranduiri. Dar aceasta nu e concluzia ultima a poetului.
Spre deosebire de filosoful german, el cauta solutii de ameliorare a vietii omului in istorie, chiar daca viziunea este utopica" (E. Sorohan).
Poemul se compune din patru parti, reprezentand tot atatea tablouri, succesive cronologic, si aflate in raport antitetic, doua cate doua: primul si al treilea , centrate asupra figurii proletarului (avatar al tipului demonului eminescian), configureaza orizontul tematic si simbolic al revoltei, al doilea si al patrulea, avand in centru figura Cezarului (avatar al tipului tragic al geniului, care e singurul - in viziunea poetului -ce gandeste soarta lumii, fara totodata a o putea schimba), configureaza tema meditatiei filosofice, potentate de dezvoltarea motivului literar al vietii ca vis ("Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi" este versul final al meditatiei Cezarului, dar si al intregului poem).
Figura de constructie a poemului este antiteza, fapt specific marilor antume ale perioadei de maturitate, dupa cum specifica acestei epoci este si vizibila vointa de simetrie la toate nivelurile realizarii sensului.
Retoricii proletarului, ampla, violenta, cu efecte oratorice graitoare pentru arta eminesciana a elocintei, i se opune monologul interior al Cezarului, text mult mai putin ornat sub raport stilistic, textul unei coborari in sine -si in esenta fiintei -, text al unei viziuni halucinate, de sorginte shakespearieana (stafia regelui Lear, trecand peste ape). Ca simbolistica arhetipala, tablourile revoltei proletare apartin focului ("Parisul arde-n valuri", "Pe stra-dele-crucise de flacari orbitoare", "Prin aerul cel rosu' etc), element al distrugerii si al purificarii. Miscarea multimilor, caderea orasului in ruina (in preformal), ca si focalizarea asupra figurii feminine (copila proletara decazuta, metafora a exploatarii de clasa din discursul proletarului, imaginea "Venerei antice" ca simbol al decadentei artei, femeile revolutionare pe baricadele Parisului), toate acestea aseaza tablourile intai si al treilea sub semnul principiului feminin. In replica, tablourile meditatiei Cezarului ipostaziaza o fiinta solitara ("el este-n naltimea solitara/ Lipsita de iubire"), contemplativa, masculina, a carei gandire poate patrunde sensul derizoriu al universului; paloarea ("Cezarul trece palid"), surasul ("Zambirea lui desteapta, adanca si tacuta", "zambetu-va rece, de mila parasit"), veghea tenebroasa pe malul marii - toate conoteaza thanaticul.
Marea, elementul primordial asociat Cezarului (si opus focului), este - ca si marea inghetata din postuma Odin si poetul - un orizont al eternitatii, iar eternitatea inseamna, in viziunea eminesciana, nefiinta. Marea este un simbol mai complex, in poem, decat focul, tradand parca (intr-un fragil subtext) o optiune a autorului insusi pentru aceasta a doua viziune.
Este, de altminteri, prima imagine ampla a marii in creatia lui Eminescu , ca "simbol al nesfarsitului framantarilor, si ale vietii si ale istoriei. Miscarea versului e accentuati prin miscarea indoitului enjamba-ment din evocarea marii: «placile ei sure/ se misc una pe alta ca paturi de cristal./ Prin lume pravalite». Deasupra apelor, luna in miscare, umple campiile azure «cu ochiul ei mandru, triumfal»" (D. Caracostea). I. Em. Petrescu interpreta antiteza aceasta fundamentala ca pe o opozitie intre doua tipuri de gandire: gandirea mitica (exprimata in discursul proletarului, "creator al unui nou mit - mitul paradisiac al umanitatii viitoare, care echivaleaza cu re-instaurarea varstei de aur, cu reintoarcerea la varstele aurorale") si gandirea critica, lucida, expresie a constiintei tragice ("Gandirea «treaza» a Cezarului traduce zbaterea istoriei intr-un sentiment al zadarniciei universale"). Rezultatul confruntarii antitezelor este o viziune ironica asupra fiintei umane, pentru ca "Grandoarea absoluta a spiritului si nimicnicia himerica a fiintei se intalnesc in conditia umana, a carei expresie suprema - si suprem ironica - este cea a genialitatii" (I. Em. Petrescu).
Imaginea divinului ("Batranul Demiurgos se opinteste-n van") adauga o dimensiune superioara unei amare, romantice - dar si tipic eminesciene -ironii asupra limitelor creatiei si Creatorului sau. Ideologia aceasta strabate si alte creatii majore ale lui Eminescu, precum Scrisoarea I, Archaeus, Epigonii, Avatarii faraonului Tla. imparat ti proletar, una dintre cele mai importante antume ale poetului, poate fi considerata o creatie exemplara pentru o serie de aspecte ale intregii opere: filonul sau ideologic, ancorarea in orizontul romantismului, evolutia interna a variantelor spre decontextualizare, optiunea pentru simetrie, binaritate si antiteza, orientarea simbolica a retoricii, a limbajului inalt, configurarea liniilor de forta ale arhetipurilor, temele nodale ale creatiei de maturitate (precum gandirea tragica, imaginea divinului, irealitatea lumii, conditia secunda a produsului artistic etc).
