IARNA FIMBUL - Roman de Alice Botez, intr-un interviu acordat in 1975, scriitoarea vorbea despre geneza acestei opere "scrisa curand dupa o conflagratie mondiala si in cursul unei boli grave care m-a costat o lunga imobilizare"; ea fusese redactata initial "pe un aparat gipsat, in trei luni, rescrisa integral si publicata dupa 18 ani", adica in 1968, la Editura Pentru Literatura.
"Este, cum precizeaza tot aici autoarea, filmul unor tragice evenimente - pe plan national, familial, international - din timpul si din preajma celui de-al doilea razboi mondial, aici cristalizat mitic in simbolul «marii ierni», iarna Fimbul". Cartile urmatoare (Padurea si trei zile, 1970; Dioptrele, 1975; Eclipsa, 1979 si Emisfera de dor, 1979) rescriu partitura acestui remarcabil debut editorial ce sublimeaza, in pagini modeme, filonul literaturii de confesiune, practicata anterior publicarii Iernii Fimbul.
Trei familii care au "aceeasi radacina implantata in Bizantul veacului de mijloc" isi impletesc destinele in Iarna Fimbul. Duca, Delasena si Vatarzi ilustreaza componenta oriental occidentala din etnia romaneasca, prelungita pana tarziu, dupa cea de-a doua conflagartie mondiala. Romanul este povestea - intinsa pe trei generatii succesive - a destramarii si, in final, a disparitiei acestora, fiecare dintre ele avand o genealogie respectabila, fiind inrudite prin sange. Pe Manuel, Nichifor, Alexe si Tccla ii leaga un fir comun, ei confirma axioma ca "la ora crepusculara cei de pe urma poarta vina inaintasilor, oricum ar fi ei de nevinovati". Peste tragedia ultimului razboi se suprapun fatalitatea spatiului "unde civilizatiile se ating" si istoria repetitiva si absurda prin accidentalul sau.
Pentru ca "este in adevar straniu cum legaturile de familie, contractate de-a lungul generatiilor, peste zeci si sute de ani, aduc in scena membrii aceleiasi familii, mereu, Duca, Vatarzi, Delasena". De obsesia sfarsitului inexorabil nu se poate desprinde nici rafinatul muzician Manuel, nici impulsivul Alexe si cu atat mai putin ultimul cronicar al acestei lumi devitalizate - carturarul Andronic. Acesta va teoretiza "ora crepusculara" in lucrarea de-o viata despre simbolurile Iernii Fimbul: "Este vremea iernii lungi si grele dinaintea sfarsitului
- sfarsitul unei civilizatii, dupa care vine un inceput, se deschide un drum Le-a denumit «universalele» simboluri ale incheierii unui ciclu". Descoperite de catre Tecla - veritabila cutie de rezonanta ce transmite, purificate, acordurile finale - paginile lui Andronic alcatuiesc un corespondent la motto-ul extras din studiul lui Richard Alewin, Universul barocului: "Chaque epoque se crde un symbole, qui est une reponse imagae a la question de savoir ce que signifie Ia vie et par lequel elle fixe Ia clef de son secret". Manuscrisul despre Iama Fimbul constituie, epic vorbind, focarul in care se intalnesc - ca ipostaze ale aceluiasi lamento
- personajele ambigue, traind adica aievea dar si ca simpli vectori determinati de un complex de factori spatio-temporali si genetici.
In consecinta, evenimentele (razboiul, momente si intamplari din ereditatea incarcata) se prefac in elemente de constiinta, dematerializate intr-un halou tutelat si rezumat de catre un supra-personaj: Timpul. Performanta cartii rezida tocmai in dezvaluirea mecanismului de fluidizare, de absorbtie in temporal a faptului de viata. Or, indecizia cititorului de a stabili, cum s-a spus, frontierele "timpului consumat" si ale "timpului trait" creeaza o atmosfera difuza, cu ascendente in simbolism.
In timpul ca expresie a "substantialitatii universale" se decanteaza pana la urma lotul, biografie individuala, conjunctura politica, sentiment erotic, arta si universul, securizant pana la un punct, al familiei. Pentru a face palpabila regalitatea Timpului cu centrul pretutindeni, Alice Botez il asociaza cu laitmotivul apei ce vertebreaza, aidoma operei Virginiei Woolf, intregul roman, de la sfarsitul, prin inec, al Silverinei, si pana la diluviul ce insoteste inhumarea savantului Andronic. "Suntem nuferii substantialitatii universale", monologheaza Irina pierduta deja in "haotica padure a substantei". In gandurile sale, cutremurate de nebunie, "moartea nu exista, pentru ca toti sunt ape, toti mortii au devenit fluvii, picaturi care se urmeaza si se pierd unele intr-altele, dar tot ape, ape reci sau unde, forme fluide, prefigurate, sau numai clipocit de valuri.
Se intuneca, se albesc, se duc, nu se intorc, nu, uneori numai violente cutremurate in calmul plat al marilor uitate de furtuni, tremur al undelor risipite in Oceanul substantialitatii universale". Acvaticul aglutineaza formele intr-o magma invaluitoare. Acelasi motiv alcatuieste termenul de comparatie intr-un paragraf definitoriu pentru intelegerea constructiei romanului: "Ieri, azi, maine, succesiunea asta a timpului e fara importanta, pentru ca totul se aduna undeva, ca valurile in ocean si continua sa existe odata, ca un ochi in care se aprind deodata toate imaginile" (subl. ns.).
In unicul sau interviu (1975), acordat cu zece ani inainte de moarte, Alice Botez amintea de "constituirea poligonala a dramei epice din fatete, fiecare avandu-si rolul sau, dar privita prin timpul diferit al personajului".
E ceea ce gasim in Iarna Fimbvl, arhi-lecturat din monologurile alternante ale lui Manuel, Tecla, Irina, Vasilisa, Nichifor, Andronic s. a.; ele circumscriu "ochiul in care se aprind deodata toate imaginile" intr-o constructie moderna si de mare forta expresiva. Exceptie face ultimul capitol - Durata (Sfarsitul timpului trait) - unde vocea auctoriala si ora bilantului final se conjuga in perioade aproape muzicale si in dosul carora se banuieste doar migala artizanului: "Clipa de clipa, tara clipe, evenimentele timpului intors se ivesc iarasi si iarasi, din nou, mereu, totdeauna, astazi sau maine, cumplit". Experienta, marturisita, a literaturii de confesiune si sugestiile poemului in proza de factura simbolista fructifica in aceasta opera ce restituie dimensiunea autohtona, intarziata, a unui fin de siecle. Integrabil, ca tema si atmosfera, intre valorile literare interbelice, Iarna Fimbul impresioneaza mai ales prin transferul faptului de viata in reflexia filosofica.
Tecla, ultimul martor al unei lumi pulverizate, simtea ca "propria ei existenta se dilata, revarsandu-se in miezul lucrurilor". Dilatarea, trecerea de la o ipostaza temporala la alta este exprimata si propriu-zis conceptual:" de o parte timpul consumat, concentrat in trecutul lor, al celorlalti, al tuturor, vietile, Viata; de cealalta parte timpul pur, neatins, neintinat, care nu este frantura ci totul, pentru ca eternitatea ramane una si aceeasi, neabordata, neinceputa si nesfarsita". Istoria celor trei familii isi adauga astfel meditatia filosofica, insinuata pana si in perceptiile auditive ale interioarelor. Tecla "auzea mai intai troznetul surd, Ia inceput numai pocnet, al dulapului. Zgomotul se prelungea indefinit, halucinant, pana se prefacea intr-o chemare vaga, persistenta". Moartea, eternitatea si dragostea alcatuiesc partitura generoasa a romanului, plasabil la interferenta dintre luciditatea llortensei Papadat-Bengescu si scriitura artistica a Cellei Delavrancca, autoarea Vrajei. Materializarea timpului surprins in iuresul sau halucinant si tensiunea lirica unitara fixeaza, in schimb, locul Iernii Fimbul in proza romaneasca postbelica.
