IARNA BARBATILOR - Volum de nuvele de Stefan Banulescu, aparut la Bucuresti in anul .
Un rol important in geneza cartii l-a avut activitatea de reporter a autorului, desfasurata inlre anii 1949-l962, precum si versurile sale publicate in volum de abia in 1968, dar scrise mai devreme, concomitent si chiar inaintea nuvelelor. Acestea au aparut mai intai in presa ("Gazeta literara" si "Luceafarul") intre anii 1963 si . La editia a treia, in 1971, sumarul volumului a fost imbogatit cu doua nuvele noi, Vieti provizorii si Casa cu ecouri tarzii, publicate si ele initial in reviste in 1970.
Editia definitiva din 1979 cuprinde, pe langa nuvelele de acum cunoscute, si o addenda in care sunt tiparite poeziile lui Stefan Banulescu sub titlul Cantece de campie.
Iarna barbatilor e un volum ce marcheaza in literatura romana tranzitia de la realismul socialist al anilor '50 spre noul traditionalism de la sfarsitul deceniului al saptelea si din deceniul al optulea. Autorul pastreaza tematica veche, evocand razboiul, punand in lumina figura comunistului, anuntand colectivizarea a-griculturii etc, dar adauga o atractie pentru universul arhaic si traditional, pentru obiceiurile stravechi, cu substrat magic precrestin.
Mistretii erau blanzi, cu care volumul se deschide, este o nuvela mitica, pornind de la un motiv raspandit la mai toate popoarele lumii: cel al potopului. Fenomenele provocate de revarsarea Dunarii sunt descrise de Ştefan Bănulescu intr-o viziune apocaliptica, specifica miturilor diluviene, intelese de obicei ca o intoarcere la inform si la haos.
In sufletul oamenilor reinvie un sentiment ancestral de teroare cosmica, de sfarsit de lume, atat de puternic incat afecteaza chiar si limbajul, ingreunand - si chiar impiedicand - comunicarea. Cuvintele au devenit inutile, caci ele denumesc o lume ce nu mai exista, o lume anihilata de furia apelor. Discursul diaconului Ichim se dezintegreaza, pare sfaramat de viscol, vorbele sale nu reusesc sa se lege si sa articuleze un inteles. Tema nuvelei e, asadar, confruntarea dintre om si fortele dezlantuite ale naturii. Interesat cu precadere - ca si in nuvelele urmatoare - de problemele colective, autorul infatiseaza o comunitate umana traditionala ce se incapataneaza sa reziste intr-un loc neprielnic, infruntand an de an puterea apelor revarsate. Diaconul Ichim e un strain care, odata ajuns in satul din Delta, s-a identificat cu destinul acestei comunitati. Existenta lui e dubla: constienta si onirica. Numai in visele lui, de care dimineata nu-si mai aduce aminte, diaconul aspira spre o alta lume, mai stabila si mai uscata. Nu s-a gandit insa niciodata sa paraseasca aceasta asezare mereu dislocata de ape, ci -dimpotriva - a cautat s-o consolideze consem-nandu-i existenta istorica, insemnandu-i nasterile si mortile, deci trecerea prin timp. Acelasi spirit de rezistenta il defineste si pe Condrat, personajul principal al nuvelei.
Si el infrunta apele, nici el nu renunta la valorile umane, ratacind cu o barca in cautarea unui petic de pamant unde sa-si poata inmormanta fiul decedat. Opune fortei distrugatoare a apelor respectul neclintit fata de datinile cu o vechime imemoriala. Forta vitala e trasatura principala a Vicai, femeia cu trup mare si puternic, ce se alatura grupului din barca lui Condrat. Descrisa in registru dublu - realist si legendar -, Vica e un personaj fabulos, desprins parca din mitologia autohtona. Oamenii cred ca se ascunde in stuf si ca a putrezit rochia pe ea, ca umbla infasurata in frunze de papura, ca paparudele, si se hraneste prinzand pestele pe sub apa ca vidrele. Din bocetul Feniei - sotia lui Condrat - rezulta ca Vica e "fata de brezoi" si ca e un fel de spirit al Deltei, fiind nascuta in lotca si avand ca doica Dunarea. Pe de o parte c inchipuita ca un duh al apelor - o stima sau o paparuda -, iar pe de alta parte, ca un simbol al vrajii erotice ("iepsotina", "serpoaica").
Exista in nuvela mai multe imagini simbolice, dintre care mai importante sunt doua. E mai intai un simbol apocaliptic, acela al stejarului culcat de furtuna in mijlocul padurii. De multa vreme uscat, satenii refuzau sa-l taie, crezandu-l inca verde, chiar daca nu mai da frunze. Doborat de ape, copacul isi dezvaluie in sfarsit putreziciunea launtrica. Prin trunchiul sau gol, ca printr-un ochean, se putea privi "sfarsitul".
In finalul nuvelei apare cel de-al doilea simbol, de data aceasta un simbol al vitalitatii si al regenerarii. Este imaginea turmei de mistreti si mai ales a unui mistret batran si chior, numit de sateni Vasile.
Bland, acceptand sa manance porumb din palma oamenilor, mistretul era cunoscut de multa vreme prin partea locului. Desi batran, el "nu se lasa", zburdalnicia si dorinta de joaca nu l-au parasit nici acum, pe timp de calamitate. Animal htonian, mistretul e aici simbolul vietii triumfatoare, al vietii pe care fortele ostile ale diluviului nu pot s-o invinga. Veselia satenilor privind harjoana mistretului e o sfidare a potopului, rasul e mijlocul prin care ei izbutesc sa biruiasca teroarea cosmica. Cea de a doua nuvela din volum, Dropia, incepe cu cateva precizari temporale. Momentul descris de autor e unul prielnic istorisirilor de tot felul. Ca si la Sadoveanu uneori, istorisirile au loc noaptea, inainte de-a se crapa de ziua, cand oamenii, inaintand intr-o directie deocamdata necunoscuta, nu-si pot vedea fetele, dar isi aud vocile. Referintele temporale se inmultesc pe parcurs, oferind chiar posibilitatea unei situari istorice a evenimentelor. Se subintelege ca ne aflam in unul dintre anii de seceta de dupa primul razboi mondial, cand uscaciunea a durat din saptamana Floriilor si pana toamna. S-au produs anomalii ale vremii, s-a produs un fenomen curios de interferente temporale, o suprapunere de anotimpuri. Proza aluneca pe nesimtite in simbol, stabilind relatii de analogie si corespondente intre starea vremii si starea launtrica a personajelor. Rabufnirea trecutului in prezent, descrisa in termeni calendaristici, e si trasatura esentiala a istorisirilor lui Miron, personajul principal, ce isi rememoreaza anii de tinerete. Ca si in alte nuvele, Ştefan Bănulescu e interesat nu numai de soarta unui erou, ci si de specificul unei colectivitati, o colectivitate rurala din Campia Baraganului. Ceea ce caracterizeaza aceasta lume e, intai de toate, inaderenta la prezent si perpetuarea unor structuri stravechi. SaluLpersevereaza (confirmand parca ideile lui Blaga) in afara istoriei, doreste sa-si conserve, oricare ar fi imprejurarile, spiritul sau arhaic.
Ca nuvela erotica, Dropia aduce in prim plan figura unui personaj care, ajuns la varsta retrospectivelor, traieste un sentiment de neimplinire si chiar un sentiment al ratarii ("De doua ori nu stiusem pe langa ce trec").
In tinerete a iubit o fata din sat, dar fiind hoinar si nepasator, fata a fost petita in lipsa lui de Paminode Danila si dusa in satul vecin. Mai tarziu, cand isi da seama de greseala pe care a facut-o, Miron vine s-o caute, dar n-o mai afla intre femeile din neamul lui Danila. Ceea ce cauta el acuma pare mai degraba o himera ("Fata pe care o cauta omul asta crezi ca esteT').
In satul vecin va intalni insa o alta femeie, pe Victoria, sotia pandarului, impreuna cu care ar forma o pereche potrivita. Nici de data aceasta iubirea lui nu se implineste. Femeia vesela, inalta, rosie in obraji si agera la minte il va parasi pe necioplitul ei sot, fara a mai gasi vreodata un barbat pe potriva ei. Avea sa moara in curand cu regretul ca "vremea a trecut straina pe langa [ea]". Dropia cuprinde asadar povestea unor oameni facuti parca unul pentru altul, dar care, din varii pricini, rateaza intalnirea, traind apoi un sentiment al esecului.