Inaugurat in 1926 prin Fecioarele despletite, ciclul romanesc consacrat de H. Papadat-Bengescu familiei Hallipa continua un an mai tarziu printr-o realizare absolut remarcabila, superioara din toate punctele de vedere cartilor anterioare ale scriitoarei si considerata pe drept cuvant capodopera ei cea mai reprezentativa: Concert din muzica de Bach. Data fiind inscrierea deliberata a romanului in albia orientarii literare modeme prezidate si stimulate de E. Lovinescu, intampinarea criticii nu avea cum sa fie unanim favorabila, cata vreme ostilitatea fata de mentorul Sburatorului si de cenaclul sau era in epoca destul de bine intretinuta din perspective foarte variate, nu numai traditionaliste.
Asa de pilda, salutand aparitia Concertului, Lovinescu scria: "O noua literatura romana incepe printr-o afirmatie definitiva; sub ochii nostri se infaptuieste o mare fresca a vietii noastre orasenesti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lica Trubadurul, crai de mahala, in care germineaza virtualitatile ascensiunilor fulgeratoare, si pana la printul Maxentiu, floarea de sera a unei rase istovite, intre care nimic nu-i lasat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emotii ale concertului), nici fortele instinctuale, nici patologia, nici virtutile burgheze, nici feminismul, intr-un cuvant nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieti chinuite de atatea nevoi si aspiratii". Adaugand ca "prin noutate. Concertul din muzica de Bach inseamna o deschidere de drum, iar prin viata intensa, puterea de analiza, intelectualitatea si chiar ordonanta compozitiei, literatura romana n-are ce sa-i puna deasupra", criticul asigura romanului bengescian o intrare cu adevarat triumfala in circuitul marilor valori ale culturii noastre nationale.
Mult mai rezervat se va arata insa Minai Ralea, pentru care evolutia scriitoarei catre romanul psihologic nu fusese deloc prea inspirata, intrucat, pe de o parte, femeile n-ar avea decat vocatia autoanalizei, gen in care, dupa opinia eseistului, H. Papadat-Bengescu isi daduse deja reala masura a talentului sau, iar pe de alta parte autoarea Concertului "nu-si pune personagiile sa actioneze si sa vorbeasca singure. Ea povesteste mereu despre ele. Ea spune ce fac, dar nu le pune sa indeplineasca ele insesi anumite scene ori situatii. Dar roman de creatie psihologica obiectiva fara actiune directa, dramatica (in sensul teatrului) nu e posibil. Cand autorul se rezuma sa povesteasca numai el actiunea personagiilor fara sa le lase sa traiasca singure in voie, le da prin insasi aceasta nu stiu ce perspective de vechime, de indepartare si nedeterminare", ceea ce in intelegerea criticului de la Viata romaneasca ar constitui tot atatea "lacune de viziune si constructie".
Fata de doua atitudini atat de diferite, explicabile desigur in ambianta lor ideologica si literara, care poate G pentru noi adevarul cu privire la acest roman emblematic al H. Papadat-Bengescu? in primul rand, de la momentul confruntarii evocate trecand aproape 70 de ani, iar cartea scriitoarei dobandind de-a lungul loro recunoastere incontestabila, problema ca atare a valorii ei nu mai provoaca indoiala, ci doar interogatie explicativa si efort de intelegere si de fundamentare critica. Altfel zicand, nu daca este cu adevarat o carte mare ne mai intereseaza astazi, intrucat de importanta ei suntem convinsi, ci cum, prin ce si mai ales de ce o socotim si o numim capodopera.
Patru ar putea fi planurile mari in care maiestria H. Papadat-Bengescu si substanta originalitatii sale se manifesta integral. intai de toate, trebuie subliniata diversitatea mediilor familiale, prezente si in primul roman, dar mai ales prin intermediul personajului-martor care c Mini, si dezvoltate in Concert de o maniera mult mai complexa si din mai multe unghiuri de vedere, ceea ce a facut sa se vorbeasca de un pluriperspectivism ca tehnica de evocare indiscutabil mai moderna. Motivul comun al celor trei medii de familie, Rim, Maxentiu si Dragancscu, apare evident a fi disolutia cuplurilor prin interventia unui intrus, care este Sia in primul caz, Lica Trubadurul in al doilea si muzicianul Victor Marcian in al treilea. Daca in Fecioarele despletite, informatia tine mai ales de colportajul si comentariile ("clevetiri" le-a zis Calincscu) unor personaje ca Mini si Nory, acum legaturile devin mai numeroase si mai variate, prin vizite reciproce si interese comune, prin focalizarea preocuparilor in directia organizarii concertului din casa Elenei Draganescu, ca si prin interventia narativa, descriptiva si analitica mult mai frecventa a scriitoarei in comparatie cu aceea din romanul-pilot al ciclului, unde Mini nu este numai personajul-martor, dar si mandatara viziunii si intentiei auctoriale.
In al doilea rand, sporirea complexitatii cu care ne sunt infatisate cele trei familii in Concert are ca rezultat sau ca implicatie si o diferentiere, o aprofundare si o accentuare a credibilitatii personajelor, care se misca acum mai mult si mai direct in scena, pe masura ce autonomia mediilor, atat de pronuntata in primul volum, se relativizeaza prin aparitia "intrusilor", precum si a unor elemente de interferenta si coagulare ca repetitiile si concertul din casa Draganescu sau inmormantarea foarte proto-colar-mondcna a Siei, din finalul cartii
Insa mai presus de toate, in al treilea rand, personajele castiga in autenticitate si relief gratie stilului analitic particular al H. Papadat-Bengescu, pe care, cu inspiratie si exactitate, T. Vianu l-a numit, in Arta prozatorilor romani, "scormonitor", in deosebire de cel "zguduitor" al lui L. Rebreanu. Scriitoarea acumuleaza un numar imens de detalii si nuante, de note de caracterizare si de comportament pe seama eroilor sai, insistand - dupa o inclinatie foarte personala - asupra reactiilor de sensibilitate si, chiar mai mult, de pura fiziologie, incat critici de mare acuitate ca M. Sebastian sau S. Cioculescu au putut vorbj cu indreptatire de o veritabila "interdependenta psiho-fizica" in modul H. Papadat-Bengescu de a-si privi si prezenta personajele. Vechiul senzorialism al prozei lirice din tinerete se prelungeste astfel in creatia epica obiectiva a maturitatii sub forma unui realism analitic de orientare psiho-fiziologista, care asigura paginilor Concertului prospetime si autenticitate umana, in pofida impresiei lui Ralea de uscaciune si abstractiune.
In schimb, eseistul Vietii romanesti avea perfecta dreptate cand semnala au anume pesimism mizantropic in viziunea artistica a H. Papadat-Bengescu, realitate confirmata de altfel si de una din propriile ei marturisiri, datand inca din 1919: "Sunt grav atinsa de mizantropie si mahnita ca am boala asta cumplita. Din pricina ei vad cam mohorat". intr-adevar, in aceasta a patra perspectiva de discutie, conditia umana ne apare in Concert sondata si sugerata cu seriozitate tragica si profunzime. Panorama degradarii si desertaciunii existentiale e dominata de un vechi sentiment al autoarei: oroarea de Urat in toate ipostazele sale, fie ca e vorba de sacagiul din Femei intre ele, fie de Meleu din Romanul Adrianei, fie de dascalul Gore din Balaurul, de clientul cu cicatrice al birtului din Stigmatul sau de oberchelnerul de noapte din Fecioarele despletite, fie ca e vorba de asemenea de intreaga gama de maladii fizice sau diformitati si sufletesti, atat de numeroase in Concert si descrise de H. Papadat-Bengescu cu atata minutiozitate si aplicatie de clinician. Toate aceste fete-ale mizeriei umane, sub care apare chipul unic, dar metamorfozat al Uratului, care o oripileaza si o terorizeaza permanent pe scriitoare, culminand cu expresia maximei promiscuitati care e moartea, reprezinta obsesia fundamentala a intregii sale opere.
"A scrie, spunea ea intr-un interviu din 1935, nu inseamna decat a transcrie obsesiile creierului". insa a scrie a fost pentru H. Papadat-Bengescu si o modalitate de a se salva. Frumosul si arta sunt interpretate adesea ca mijloace de evaziune din imperiul uratului existential, din macularea si vulgaritatea lui. Osciland sau evoluand intre arivismul social si snobismul nobiliar sau intelectual, personajele Concertului tradeaza in definitiv o scara de valori. in figura Elenei Draganescu, care ramane totusi una dintre eroinele cele mai pure ale autoarei, se poate fara nici o greutate descifra un "estetism investit cu functii soteriologice", surprins cu pertinenta de Ov. S. Crohmalniceanu pe seama intregii viziuni a lumii in opera H. Papadat-Bengescu si, trebuie adaugat, pe seama insesi existentei sale omenesti, marcata cum se stie de atatea contrari etati, amaraciuni si zguduiri interioare, pe care biografii si memorialistii Ie inregistreaza.
"Sunt o idealista, nota scriitoarea, deoarece caut frumosul pretutindeni. Ca sa gasesc acest frumos ar trebui sa scormonesc cu amandoua mainile in urat. Sunt inseparabile". Este exfcct ceea ce a si facut ea in cea mai mare parte a operei sale, pentru a da in Concert din muzica de Bach mai mult decat oriunde expresia cea mai teribila si mai convingatoare a viziunii ei profund originale de autentic Goya feminin al literaturii noastre modeme.
