HIPERMATERIA - Volum de poezii al Magdalenei Ghica (pseudonimul, intre 1980-l989, al Magdei Carncci), publicat in 1980 la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti. Anterior aparitiei in volum, diferite poeme din el au aparui in "Echinox" (nr. 5/1978), "Orizont" (nr. 25/1978), "Amfiteatru" (nr. 10/1978), "Romania literara" (9 martie 1978, respectiv 22 oct. 1979), "Familia" (nr.12/1979), etc.
Dupa aparitia volumului, unele poeme au fost traduse si antologate in: Nuovi poeti romeni, Firenze, Italia, 1986; Streiflicht. Zeitgenossischer Rumanischer Lyrik, Kastellaun, Germania, 1994; Approdi. Antologia din poesia mediterranea, Milano, Italia, 1996; Gejahrliche Serpentinen. Rumanische Lyrik der Gegenwart, Edition Druckhaus, Germania, 1998.
Hipermateriei i s-a recunoscut de la incepui calitatea de volum programatic pentru sensibilitatea violenta, energetica a noii generatii optzeciste (pe falia ei bucureslcana), din care mai fac parte, intre altii, Mircea Cartarescu, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter sau Alexandru Musina. Desi critica volumului a privit ades in trecut, invocand ascendente stilistice in poezia lui C. Tonegaru (M. N. Rusu) sau, pe un spatiu tipologic mai extins, in "lanurile generale de revolta expresiva ale avangardismului (Ion Pop), Hipermateria prelungeste in realitate un filon existential si estetic de data mai recenta, distiland in retorte psihice livresti fronda nonconformista, deschizatoare de drumuri, a Angelci Marinescu, volumul avand, sub acest aspect, un dublu caracter programatic: de manifest generationist pe de o parte, si de unul specific, feminist, pe J. alta.
Angela Marinescu trebuie invocata aici petru ruptura radicala cu tipologia poetica legiac-visatoare a Anei Blandiana, dar si pentru radicalismul feminin al unei expresii directe, extatic-senzuale, din care vor iesi, ulterior, marile preotesc ale senzualitatii travertite, de genul Martei Petreu, al uxandrei Cesereanu (pe linie optzecista), sau al Judithei Meszaros si Rodicai Draghincescu, in generatia care va urma.
In proza, Orbitorul lui Mircea Cartarescu sau Exuviile Simonei Popescu confirma perspectiva, semn ca ne aflam in fata unei noi sensibilitati, dominata de refuzul cerebral al transcendentei si plonjonul abrupt in ametitorul Maelstrom al visceralitatii. Zona predilecta a acestei noi expresii e subcutanatul, infracorporalul, labirintul intern al organelor doar aparent coordonate, viata de sange a fiintei de dinainte ca aceasta sa devina gand, constructie sau idee. "A vorbi! - scrie Magdalena Ghica - ori a scoate in vazul tuturora, in lumina/ viscerele insangerate ale zilei de azi: ale mele, ale/ tale, ale noastre./ Dezgoleste-te. Proba adevarului este/ rana care esti tu intreg: drapele, litere, cifre, limba materna".
E gresit sa se creada ca acest univers nu are nimic de-a face cu cerul, cu cosmosul, obiect al atator reflectii lirice anterioare; dimpotriva, e un cer pe dos in aceste versuri, complementar prin minutia elaborarii simbolice, un crater deschis in adanc, spre abisurile imprevizibile ale trupului, cele doua dinamici avand in comun nelinistea, exasperarea de a se vedea terminate in gauri negre. Extinctia devine, astfel, principala tema a acestor versuri, saturate de expresii care tin de paralizie, sufocare sau prabusire; forma lor finala e haosul, epifanie postmoderna a neantului modern.
Spre deosebire de poezia moderna, acest nou tip de sensibilitate nu are vocatia igienica a combustiei totale, nu-si consuma pana la neant formele, ci doar le dczasambleaza nervos, aruncand resturile nefunctionale in drum: rezultatul e, ca in Zona lui Tarkovski, un urias camp de moloz deprimant, de resturi obsedante de trecut, sfaramate partial, ca-n Tara pustie a lui T. S. Eliot (un mare precursor): "totdeauna -scrie Magdalena Ghica - numai fragmente, tandari, chistoace/ ale unei realitati care intrece toate masurile"
Cum demonstreaza si Hipermateria, artistul e ambivalent aici, distrugandu-se zi de zi pentru a trai, apoi, extaza rece a ratacirii printre propriile-i ruine. Nu intamplator, cultura acestor poete e remarcabila, avand, de fiecare data, rolul fluxului catalitic propriu inteligentei care se revolta, din exces eflorescent, impotriva ei insasi: volumele abunda in glisaje psihanalitice de profunzime, simbolurile creeaza interstitii autodestructive impecabile, nici un cuvant nu cade, pe hartie, la intamplare, recuzitele uzuale ale spontaneitatii (inspiratie, sentiment, inocenta - "Nu exista idee nevinovata despre nimic", proclama, in primul sau vers, Hipermateria), sunt deconstruite ironic, naturalul atingand, aici, limita perversa, negativa a intelectualitatii. Atmosfera - ca in poetica generala a optzecistilor - e obiectiva, sordida, refugiul in fantezie fiind reprimat in numele unui neorealism brutal, anticalofil, consemnat cu neutralitate. Se deconstruieste astfel insusi mitul contemplatiei ca atare: ochiul vede, tara prelungiri in reverie, exclusiv imagini menite sa contrarieze, sa respinga brutal privirea; insa ceea ce vede e hipermateria, proximitatea imediata, grotesca, palpabila, realul ca atare, nefardat, nealienat de etichete sau definitii:
| "Acesta este cartoful, o fiinta inferioara, vulgara, de fapt doar o punga plina cu faina si zahar, un fel de carne, poate sexul ascuns. In pamant al unei masini volatile." |
| "in cele din urma dezordinea atinge desavarsirea limbile toate se dizolva in muzica vantului haosul atinge splendoarea in cele din urma dintre evolutii vartejuri lumea brusc se opreste intr-o imagine ape vazduhuri metropole raman suspendate universul intreg se opreste intr-o fotografie adanca si temerara El ia fotografia umeda inca o priveste prelung pe el se priveste si o inghite". |
