Publicata in 1928 intr-un moment de rascruce din creatia prozatorului, Hanu-Ancutei este capodopa care face legatura dintre universul povestirilor tineretii si cel al povestirilor maturitatii: "in ordine cronologica, prima sa realizare explicita si totodata clasica in materie de povestiri in rama este o carte deopotriva de sadoveniana, adica de reprezentativa pentru ansamblul operei scriitorului" (Sergiu Pavel Dan, Povestirile in rama - Ipostaze universale si romanesti ale unei structuri, 2001).

Formula naratiunii cu cadru (denumita fie povestire in rama, fie po-vestire cu sertare) presupune o constructie epica stratificata in cadrul careia povestirile alcatuiesc un ciclu unitar. Modelul este oriental (O mie si una de nopti) si occidental, cultivat din Evul Mediu tarziu_si Renastere pana in epoca moderna, fii literatura medievala si renascentista europeana capodoperele acestui gen de naratiune sunt Decameronul lui Giovanni Boccaccio, Hep tameronul Margaretei de Navarra si Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer. Traditia va fi preluata de marii romancieri realisti ai secolului al XlX-lea: Balzac Povestiri desucheate, Charles Dickens, Schitele lui Boz, Turgheniev, Povestirile unui vanator si N.V. Gogol, Serile in catunul de langa Dikanka.

Ciclul narativ Hanu-Ancutei se compune din noua povestiri (Iapa lui Voda - preludiul, Haralambie, Balaurul, Fantana dintre plopi. Cealalta~ Ancuta, Negustor lipscan - interludiul, Judet al sarmanilor. Orb sarac si Istorisirea Zahariei Fantannrul) Naratorul principal (numit si "narator auc-torial", deoarece el este "purtatorul de cuvant" al autorului - Sergiu Pavel Dan, op. cit.) se integreaza cercului ascultatorilor, din care se impun, pe rand, ceilalti noua naratori (comisul lonita de la Draganesti, calugarul Gherman de la schitul Durau, mos Leonte Zodierul, capitanul Neculai Isac, Ienache coropcarul, .negustorul Damian Cristisor, Costandin Motoc, cioban de pe Rarau, Orbul sarac si Zaharia Fantanarul).

Fara a-si dezvalui pana la sfarsit identitatea, naratorul principal, vocea anonima ce relateaza la persoana I (pastrandu-si doar aceasta functie ornamentala), prezinta cititorilor un adevarat "turnir al povestirii", o competitie tacita intre povestitori. Nu naratorul auctorial este cel care, dupa cum poate s-ar astepta cititorul, initiaza si conduce acest "furnir" narativ. Ramanand, de cele mai multe ori, o prezenta tacuta printre oaspetii de la han, el cedeaza acest rol comisului lonita, ..maestrul de ceremonii", pe care-l va introduce in scena (,Statea stalp acolo, in acele zile grase si vesele, un razas strain, care mie imi era drag foarte"), si care va supraveghea neobosit desfasurarea ceremonialului povestirilor. Facand aprecierea finala asupra intamplarilor istorisite si promitand de fiecare data o povestire mai "strasnica'1 si mai "minunata", a carei relatare o amana insa strategic, comisul lonita incita si antreneaza memoria si apetitul narativ, stimuleaza capacitatea fabulatorie a mesenilor deveniti pe rand povestitori si competitori, provocand astfel continuu actul nararii. Acest "turnir al povestirii", configurat ca ceremonial al spunerii, cu formule de adresare protocolare, specifice stilului sadovenian, intr-o atmosfera imbelsugata, de petrecere si intimitate a cuvantului rostit la flacarile focului, dupa asfintitul soarelui, este marea intamplare a ciclului narativ Hanu-Ancutei.

In prima povestire, Iapa lui Voda, naratorul principal fixeaza rama intregii structuri narative, proiectand faptele in fabulosul folcloric, procedeu caracteristic demersului epic in povestiri. In mod voit (este vorba despre o strategie narativa), naratorul auctorial impinge istoria in legenda, propunand pentru intalnirea de Ia han un timp mitic. Indicatiile temporale din text sunt vagi, menite sa sugereze timpul rememorarii; ele sunt efectul folosirii sintagmelor nominale in care substantivul este articulat nedefinit ("intr-o toamna aurie", "intr-o departata vreme") ori al intrebuintarii adverbelor de timp si determinarilor atributive generice, cu un continut semantic abstract ("demult", "vremea de care vorbesc", "vremea aceea").

Tendinta de arhaicizare a intamplarilor este neintrerupt secondata de tendinta idealizarii "lucrurilor care s-au intamplat in vremea veche". "Paseismul nostalgic" (Sergiu Pavel Dan, op. cit.) este constanta psihologica a celor noua povestitori, decurgand poate din tineretea lor revoluta. Pentru mesterul Ienache coropcarul (Cealalta Ancuta), aprobat de comisul lonita, cele de altadata se afla in contrast cu cele de acum, iar schimbarea nu este in favoarea noului, - viziune de reminiscenta samanatorista: ,Acum traiesti o lume noua si becisnica. () Si iernile pe-atunci erau mai tari () si verile erau mai imbelsugate. Apoi era si alta credinta-n Dumnezeu". "Vremea veche" dobandeste astfel contextual conotatia de treapta paradisiaca a existentei, la care autorul si naratorii deopotriva se raporteaza cu nostalgie, un fel de "Canaan" sadovenian (cf. G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent). Este lumea "petrecerilor si povestilor", a belsugului si armoniei, care stimuleaza fantezia fabulatorie si amintirile, pastrand nestins sentimentul trecerii timpului si al caducitatii realizarilor omenesti.

Potrivit lui Nicolae Manolescu (Sadoveanu sau utopia cartii), mult mai semnificativa pentru efectul mitizahi faptelor relatate este insa tendinta contrara celei analizate pana acum, si anume tendinta actualizarii intamplarilor, in sprijinul careia autorul recurge la alte strategii narative. El sugereaza, ba chiar de cateva ori semnaleaza direct, prezenta la han a naratorului auctorial devenit astfel contemporan cu eroii povestitori ("Trebuie sa stiti dumneavoastra" - se adreseaza acesta protocolar cititorului fictiv, respectand conventia epica a oralitatii, specifica povestirii). In al doilea rand, relatarea fiind la persoana I, fiecare narator isi asuma rolul de protagonist, martor sau "colportor" al istoriei narate care se transforma astfel in experienta traita. in al treilea rand, textul ofera detalii care permit identificarea aproximativa a perioadei istorice cand are loc intalnirea de la han, si anume prima jumatate a secolului al XlX-lea: comisul lonita isi istoriseste intalnirile cu Mihail Sturza, domn al Moldovei intre 1834 - 1849, negustorul Damian Cristisor marturiseste ca s-a nascut in 1814, iar Zaharia Fantanarul relateaza despre intelegerea pe care a stabilit-o candva cu Voda Scarlat Calimah (1812-l819).
Conjugarea acestor doua tendinte contrare ale nararii, cea dintai de arhaicizare a intamplarilor, cealalta de actualizare a lor, conduce la relativizarea timpului in povestire, produsa concomitent- cu subiectivizarea perspectivei. Se suprapun trei axe temporale, creand durata nedeterminata caracteristica, la origine, naratiunii orale: timpul autorului, timpul naratorilor si timpul evenimentelor narate. Timpul autorului (timpul din discurs) are caracter unidimensional; timpul evenimentelor narate (timpul din istorie) este, in schimb, pluridimensional (cosmic, mitic, legendar, istoric, psihologic).

Confundarea celor trei planuri temporale intr-o durata nedeterminata (definitie a timpului mitic) este posibila prin unicitatea si continuitatea spatiului narativ: hanul are functia "coagulanta" de "pivot epic" sau de "raspantie a succesivelor desfasurari narative" (Sergiu Pavel Dan, op. cit.) Pe de o parte, autorul isi subliniaza prezenta printre oaspetii de la han; pe de alta parte, naratorii se refera Ia han ca loc al povestilor, dar si al intamplarilor povestite. La han l-a intalnit in tinerete comisul lonita pe Voda Mihalache Sturza, crezand initial ca este un simplu boier; in apropierea hanului a avut loc infruntarea dintre Nastasa Bolomir si nevasta-i necredincioasa, insotita de ibovnic, dupa ce tinerii indragostiti fusesera avertizati de primejdie de catre Ifrim Zodierul, tatal lui mos Leonte, acesta din urma povestind intamplarea din perspectiva martorului; tot la han a poposit in tinerete capitanul de mazili Neculai Isac si a trait aproape de han, la ,fantana dintre plopf, tragica poveste de iubire cu tigancusa Marga; semnificativ este rolul hanului si mai ales al "celeilalte Ancute" ("regizoare oculta" - Sergiu Pavel Dan, op. cit.) in rapirea duducai Varvara de catre Todirita Catana, cel care, in numele dragostei, rastoarna ordinea sociala; de asemenea, la han, intr-o vreme si mai "adanca", de ar fi sa dam crezare rapsodului Constantin - "orbul sarac", i-a fost harazit Ducai-Voda sa se confrunte cu tanguirile si blestemele indreptate asupra-i de catre o batrana; in sfarsit, dupa ce Voda Calimah si boierul Dima-chi Marza "din alai de vanatoare, au dat-o pe nuntea tot astfel ,purcedand la scaunul Domniei, au jucat intai o toana aici la Hanu-Ancutei".


Polarizand intamplarile si conflictele, hanul are aceeasi functie unificatoare pe axa duratei. Dupa cum remarca si Nicolae Manolescu (op. cit.), "coincidenta locului favorizeaza coincidenta timpului, ca si cum Hanul An-cutei ar avea proprietatea conservarii trecutului". Din acest punct de vedere, este transparenta finalitatea simbolica a hanului in urmatoarea secventa de comentariu auctorial din partea introductiva a operei: "Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han - era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum n-am vazut de zilele mele". Hanul-cetate este, in chip limpede, simbol al duratei si al vechimii, al conservarii trecutului Moldovei. Circularitatea si reversibilitatea sunt atribute ale timpului mitic. Ele se impun pretutindeni in text prin identitatea voita a situatiilor (si ipostazelor) in care sunt surprinse anumite personaje, fapt ce presupune corespondentele insistent subliniate dintre prezent si trecut care se confunda in aceeasi lume a povestii. Spatializarea timpului se bazeaza pe echivalente si repetitii care anuleaza granitele dintre trecut si prezent, unificandu-le intr-un continuum spatio-temporal ("cronotop"). Convergenta coordonatelor spatio-temporale, posibila datorita functiei de "pivot epic" a hanului, ambiguizeaza relatarea. La Hanu-Ancutei totul este pastrat in formele initiale: au fost cu adevarat doua Ancute, mama si fiica, sau numai una singura, al carei destin se confunda cu istoria locului? Iapa comisului lonita nu este aceeasi cu iapa din povestirea sa? Personajele insesi incremenesc in gesturi suspendate peste timp. Peste scurgerea ireversibila a timpului se suprapune existenta infinita a hanului, expresie a vechimii si a continuitatii. De aici substanta melancolica a naratiunii, izvorul perpetuu al lirismului sa-dovenian:

"Pe vremea aceea, tot in acesta loc ne aflam, in preajma focurilor si a caralor cu must, cu alti oameni care acuma-s oale si ulcele; si-n jurul nostru umbla Ancuta cealalta, mama acesteia, care si ea s-a dus intr-o lume mai putin vesela. in vremea aceea stam eu necajit foarte, intr-o zi, in usa hanului, cu oala in mana stanga si cu fraul iepei in dreapta Si Ancuta cealalta sedea ca si asta, tot in locul acela, rezemata de usorul usii si asculta ce spuneam eu"

In enclava simbolica a hanului, devenirea este suspendata, in locul ei se instaureaza "vremea petrecerilor si a povestilor", care intretine vraja, izolarea si pacea.
Iluzia statorniciei si a duratei nedefinite atenueaza oarecum sentimentul vremelniciei, dozand subtil melancolia in tonalitati discrete. Deschis ziua spre drumurile si destinele calatorilor, noaptea hanul se transforma in spatiu inchis - univers al povestilor, adapostind sarbatoarea fanteziei eroice.
Ambivalenta spatiului narativ (spatiu deschis si inchis deopotriva, cu atribute ale realului, dar si mitic) corespunde relativizarii timpului in structura naratiunii:

"Portile stateau deschise ca la Domnie. Si prin ele, in zile line de toamna, puteai vedea valea Moldovei cat batea ochiul si paclele muntilor de paduri de brad pana la Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele inspre taramul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau in tanice neguri, - focurile luminau zidurile de piatra, gurile negre ale usilor si ferestrele zabrelite. Contenea cate un rastimp viersul lautarilor si porneau povestile"

Hanul este chiar spatiul privilegiat al fictiunii, in care ia nastere si traieste naratiunea, iar viata si literatura se confunda.

In Hanu-Ancutei structura serialului impune, dupa cum am mai precizat, o relatare specifica, realizata ca "un act oficiat dupa un anume ceremonial" (Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice). Regia e complicata, iar ritualul povestirii - mult mai important decat intamplarile povestite. Animatorul desfasurarii ceremonialului este, cum am aratat, comisul lonita secondat de Ancuta, care, ca si mama ei in alte vremuri, "impartea vin si mancari, rasete si vorbe bune", fiind la fel de sprancenata si de vicleana". Ascultatoare interesata, hangita cea tanara leaga firul cu epocile trecute, prin amintirea "celeilalte Ancute". Asteptati si bine primiti, nou-venitii se integreaza usor cercului de povestitori-ascultatori, dupa ce au adoptat gesturile si atitudinile ritualice (ei gusta din puiul fript si inchina o ulcica noua cu vin proaspat). inchinarea vinului, care creeaza firesc bunavoie si multumire, este neaparat urmata de istorisirea unei intamplari mai mult "infricosata' si mai "minunata' decat cea care a precedat-o, oaspetii de la han distingandu-se prin maiestria de a talcui in cuvinte "lucrarile acestei lumi".
Autonome, pline de haz sau naprasnice, istorisirile se inlantuie prin formule si urari caracteristice aceluiasi ceremonial complicat, potrivit canonului oralitatii. De pilda, prima povestire se incheie cu fraza: ,£-acum sa mai primim vin din ulcele si sa incep alta istorie pe care de mult voiam sa v-o spun", iar a doua se deschide cu o referire la aceeasi promisiune a comisului lonita, a carei amanare continua ii stimuleaza pe ceilalti povestitori, antrenandu-i in competitia narativa:

"Cu ulcica-n mana stanga, comisul lonita isi mangaie cu doua degete de la mana dreapta mustatile tusinate. Dregandu-si glasul, se pregati sa inceapa o povestire mai strasnica"

Dupa cum apreciaza Ion Vlad {op. cit), "independent de procedee, comportari sau reactii, povestirile se coreleaza, iar conexiunea lor are un firesc de discurs romanesc. O umanitate isi asuma riscul istorisirilor, realizand simbolurile generale ale lumii: inteleptul, razboinicul, umilul, calatorul, calugarul, batranul, cunoscatorul naturii si al legilor firii, frumusetea si ofilirea varstelor, revoltatul, suferindul etc. Dragostea si ura, tradarea si suferinta, spiritul justitiar, curajul si razvratirea, intelepciunea, echilibrul si, mai presus de acestea, credinta in puterile vietii se orchestreaza in acest roman-epopee inchinat memoriei unui popor".
Dincolo de diversitatea lor tematica (ce acopera un registru de expresie larg, de la motivul dragostei la nedreptatea sociala), descoperim cu usurinta faptul ca fiecare povestire e o confesiune amestecand tonalitatea grava si fraza sagalnica, plina de aroma arhaica, dar si de intelepciune in fata caducitatii "lucrarilor" omenesti. Este o confesiune provocata de intimitatea hanului-cetate si de comuniunea sufleteasca a celor ce se supun regulilor ceremonialului. Avand indeletniciri caracteristice oamenilor singuratici (zo-dier, calugar, cioban, fantanar etc), dar iubind tovarasia celorlalti in fata ulcelelor cu vin, povestitorii se confeseaza pentru a se explica fata de ei insisi, fara ca istoria-confesiune sa le vindece intotdeauna mistuirea. Din reticenta, unii ascund faptul ca ei sunt protagonistii intamplarii povestite, atribuind experienta altcuiva (ciobanul Costandin Motoc) sau nu-si dezvaluie legatura cu eroul istoriei, sugerand doar trauma sufleteasca (calugarul Gherman) ori isi ascund sub masca ironiei dezaprobatoare simpatia fata de erou (Ienache coropcarul); altii au vorba greoaie si nu se lasa usor antrenati in confesiune (Zaharia Fantanarul). Pentru toti insa confesiunea este ca o iesire din matca, prilejuita intr-un timp si spatiu privilegiat, pentru a contempla curgerea existentei omenesti. Pe toti ii apropie aceeasi credinta in materie de dragoste (pentru iubire merita sa te supui celor mai mari riscuri) si acelasi atasament fata de trecut, asociat cu aceeasi rezerva fata de formele noi de civilizatie ("dracii nemtesti"), inutile intr-o lume in care toate decurg de Ia sine, intr-o ordine desavarsita, anotimpuri si datini, "de pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel batran".

Hanul-cetate este un popas in afara Istoriei, in care personajul si autorul se intalnesc in chip straniu, amandoi participand la nasterea operei. La incheierea ciclului (legata de promisa istorisire a celei de-a doua povesti a comisului, care nu mai are loc), parasirea timpului si spatiului fictiunii comporta o anumita greutate care nu este ascunsa cititorului. Se produce acum readaptarea necesara la regimul realului:

,Se facu tacere la vatra si cu totii privindu-ne, nu ne-am vazut obrazurile"; ,Am ramas insa dupa aceea loviti ca de o grea munca si abia ne puteam misca, umbland dupa cotloane ferite si locuri de odihna'.

Marea intamplare a Povestii, in care personaje, autor si cititor au fost antrenati deopotriva, este resimtita ca participare la un act emblematic in ordine umana.

Scriitori romani