HAINA DE CANEPA - Volum de versuri de Mariana Bojan.
A aparut la Editura Dacia din Cluj, in .
Este a treia carte a poetei, dupa Elegie pentru ultimul crang (1976) si Judecatorul de papusi (1980).
Cu acest volum, Mariana Bojan ramane atasata universului "minor", lumii fragile si amenintate de civilizatia moderna, a fiintelor mici si umile, asezate sub emblema zeului Pan, pe care o evoca intr-o expresie fantezist-livresca, cu note de umor si fina ironie dar si cu un anume patos elegiac ce angajeaza conditia poetului margina-lizat, indicand, mai mult decat inainte o stare de criza. Daca mai poale afirma, cu un fel de orgoliu melancolic, ca "descind(e) din clanul lui Pan", o face intrucat versurile de acum prelungesc sentimentul adeziunii la o imagine arcadiana a cosmosului, patronata, la modul ideal, de zeitatea invocata. Nu mai avem de-a face insa aici cu acel Pan surprins candva citind, pe care "batranetea-l incanta", ci cu o faptura marginalizata, privita cu sentimente amestecate: iubirea, compasiunea, duiosia se intalnesc cu ironia blanda; zeul e "ursuz, incalcit, maniac", dar si "batran precum aurul" si "incandescent in fata nasterii", - "rau la vorba, nevrotic, poluat', dat "cu var o data pe an" de catre "oamenii de bine dar refuzand sa auda sunetul mortii" (Pan in gradina mea). O parafraza la Pan-ul blagian, cu care se deschide cartea (Sa fie primavara) reia cunoscuta intrebare finala a poemului, insa cu o nuanta diferita a indoielii, anotimpul presimtit fiind abia o consolare a "disperarii" universale:
"Zac la soare ca un prost
in poarta inocentei sale
si-mi numar degetele
pentru a nu adauga
nici o neliniste
naturii.
Ca un ocnas batran
imi tin capul
deasupra maruntaielor lumii
ii contemplu disperarea cu mainile
sai ma linistesc
cand da colt verde sarmanul'. |
Este ipostaza pe care si-o asuma, de fapt, si subiectul liric.
Daca zeul avea "un ochi in cosmos
unul pe micul ecran",
poetul se arata, in confesiunile sale, nu mai putin impartit intre un orizont al primarei inocente a fiintei si "filmul continuu al Apocalipsei/ ecranul mizeriei universale"; tocmai tensiunea generata de aceasta proiectare a imnului inchinat puritatii originare pe un orizont al realului dizarmonic confera poeziei forta si autenticitate.
Este o poezie puternic colorata afectiv, reabilitand "speciile nevoiase ale iubirii", abia ingaduite in "civilizatiile auguste".
In numele celor dintai, se afirma o apartenenta ce obliga la respingerea oricarui compromis etic:
"lumea incepe sa semene
cu un naufragiu de miei
pentru ca mainile noastre
sunt asemenea inimii buimace si sfinte:
glodul si smirna le defriseaza salbatic.
Nici o nelegiuire
nu preface mainile noastre in tarfe.
Ele sunt eterne stergare
rastignite in cuie de umbra" (Cuie de umbra). |
Situandu-se printre cei ce "poarta haina de canepa a penitentei", poeta nu conteneste sa proclame, ca pe o necesara "infirmitate", o puritate sufleteasca de "diamant rabdator", de "mic semn umilit/ in religia marii", rostindu-si cu sfiala discursul liric, ca si cum s-ar teme pana si de macularea prin cuvant: "incarcata de muguri ma strecor/ printre bataile negre ale cuvintelor/ cu incetineala celor curati" (Am surpat primavara).
Cateva poeme programatice afirma, chiar si sub masca ezitarii si a modestiei, increderea in sensul verbului sau, vazand in el o marturie a solidaritatii cu obiectele si fiintele noului paradis in destramare: "
Lucrurile au murit
cu o ureche mica in dreptul inimii
lasandu-ma martor
pentru Eternitate".
Cunos-candu-si exact natura lirismului, - fragil, delicat, sugerand un fel de candoare copilareasca ranita -, poeta scrie:
"Cred ca ar trebui sa ma luati in seama
Nu ca pe o pusca mitraliera
ci ca pe un tremur sensibil
Al umbrei". |
Majoritatea poemelor, construite in linii subtiri si fine tuse de culoare si nuante muzicale, evita orice stridenta retorica, in favaoarea confesiunii discret-elegiace pe tema vulnerabilitatii fapturii, intr-un univers la scara redusa. E refacuta, oarecum, aici ipostaza Micului Print al lui Saint-Exupery, construindu-se o miniaturala planeta, capabila sa mai traiasca in regimul inocentei infantile si al unei afectiuni franciscane pentru toate lucrurile: "Sunt prinsa. Vad lumea si tarina/ din tarcul inimii / saracul de mine", "Daca nu ma iubiti / eu nu sunt de fata. / Singura, cu cu cei patru ochi ai mei/ inspaimantati/ intru cuminte si surda in parcul chimerelor". "Penitenta" poetei in modesta simpla "haina de canepa" a simplei poezii este de a "indura" si "astepta" intru puritate, chiar "invinsa de rusine si ciuda': "Sa traim asteptand moartea / unei clipe urate".Este de retinut si tonalitatea ironica si ludica a unor versuri (existenta si in cartile precedente), - un amestec de tandarete si persiflare, de familiar si pretios, de banalitate si insolit.
Un exemplu poate fi intoarcerea cainelui Ben:
"Ben, baiatule,
daca astrele se vor raci
noi doi n-o sa mai fim buni de nimic.
Nu esti tu omul migratiilor lente
nici eu nu ma omor
dupa soarele din bazar.
Hai sa zburam putin
pe deasupra Casei de Cultura
sa plutim cu o vaga tristete
atat cat sa le dam de furca trimalchio-nilor
sa le stam in gat"
Sarja primeaza, in schimb, in poezia Abstract:
"Dumneata esti o persoana abstracta.
Pentru noi, in afara de castraveti,
totul este abstract". |
Alteori insa, tonul devine aproape sarcastic, marturisind atingerea unei limite tensionale: "greata" se cuibareste atunci in carcasa fiintei, peisajul e populat de "balarii si ruine", apare sentimentul inutilitatii si al absurdului, tradus insa cu o usoara detasare umoristica:
"Mereu alaturi cu tine insuti
inspaimantat de mana vreunui cuceritor
Travestit in gradinar
Rostul tau seamana cu un cui
Batut intr-un calup de branza". |
Acest aliaj de gratie inocenta si distantare ironica, de confesiune elegiaca si inscenare caricaturala face farmecul cartii, aproximandu-i timbrul particular, intr-o familie din care fac parte poeti precum Emil Brumam sau Leonid Dimov. Cu acesta din urma poeta se inrudeste indeosebi prin cele doua poeme din Phantasticon-ul final. Dincolo de unele note comune, tinand de atmosfera ludic-carna-valesca si vag onirica, aceste versuri se disting totusi printr-un accentuat gust pentru miniatural si mimarea unei gesticulatii patetice, de o prospetime copilareasca:
"Eu sunt macul
Cel plin de soapte. Cum sa fi murit?
Ca o catea cu tatele prea grele
Zac pe-un morman de-nchi-puiri rebele
Frumoasa si statornica, viteaza.
N-am sa ma misc in veci. Voi sta de paza
La gura florilor printre vocale
Unde-mparati nu-mparatesc nicicand,
Iubind acele-ntru-chipari ovale
Ce se sadesc cu mana in pamant".
