HAGI-TUDOSE - Tipuri si moravuri, volum de nuvele al lui Barbu Delavrancea, aparut la Bucuresti, Editura Socec et comp., 190. Cuprinde opt titluri, publicate anterior in reviste, majoritatea in "Revista Noua", si, cu o exceptie, in volumele: Sultanica, (Sorcova), Trubadurul (Vaduvele), Parazitii (Hagi-Tudose, Irinel, Domnul Vucea, Bursierul) si Intre vis fi viata (inainte de alegeri). Realizat in excelente conditii grafice, volumul este prefatat de doua scrisori, cuprinzand propunerea editorului si consimtamantul autorului pentru noua editie. Delavrancea a selectat textele si a operat in ele numeroase modificari, mai ales de ordin stilistic, uneori importante, in urma criticilor ce-i fusesera aduse, dar si a evolutiei propriului gust estetic.
Eforturile scriitorului au mers spre concentare si simplificare, prin suprimarea unor pasaje descriptive prea lungi sau a unor tirade de un retorism exagerat, spre intensificarea impresiei de viata prin sporirea elementului oralitatii, schimbarea timpurilor verbale s. a.
Cele opt titluri din sumar ilustreaza cateva directii principale din proza lui Delavrancea , sub aspectul tematicii si al scriiturii, si reprezinta, cu unele exceptii, reusite artistice.
Volumul se deschide cu nuvela titulara Hagi Tudose, considerata de unanimitatea criticilor capodopera prozei delavranciene si una dintre cele mai izbutite din literatura romana. Ea se detaseaza nu numai sub aspect valoric, ci si prin originalitatea tematicii si a tratarii, liste o nuvela portret, in care tot interesul se indreapta spre un singur personaj. Acesta este dominat de o unica pasiune, arghirofilia. De fapt, nuvela se constituie in principal intr-o monografie a acestei pasiuni. Delavrancea a cunoscut reprezentari ale zgarceniei in opere celebre ale literaturii universale, de la Aulularia lui Plaut la Negutatorul din Venetia al lui . Shakespeare si de la Avarul lui Moliere la Eugenie Grandet a lui Balzac. Nu este primul care abordeaza tema nici in literatura romana. Dar punctul de pornire al operei se afla in realitatea familiara scriitorului. Personajul e plasat in mahalaua copilariei lui Delavrancea si pare sa fi avut un prototip real. Mai mult decat in alte scrieri, autorul este preocupat de rigoarea compozitiei.
Materialul fabulativ este grupat in sase capitole. Cel dintai ne prezinta cu mijloacele oralitatii, obisnuite de la Creanga si Slavici, cadrul actiunii. E vorba de mahalaua in care traieste Hagiul, avand in centru biserica "Sfanta Troita" si ca reprezentanti cativa batrani pitoresti prin vestimentatie, limbaj si modul de manifestare a mentalitatii senilului ce exalta trecutul. Din grup se evidentiaza doua personaje: ctitorul bisericii, care talmaceste cu verva sfichiuitoare talcul icoanelor, si Hagiul, care se face nevazut cand se vorbeste despre bogatii nemilostivi ce se duc "in focul Gheenii".
Odata plecat, Hagiul devine centrul atentiei. Luandu-si vorba din gura, batranii ii zugravesc portretul de avar perfect, povestind cum se hraneste gratuit, "misunand prin carciumi si bacanii" si gustand sub pretext ca vrea sa cumpere, cum "bea pelinita" in loc de tutun si "tuseste sa-si dea sufletul", cum nu si-a mai cumparat haine din tinerete si "de zece ani taie din turul pantalonilor ca sa-i carpeasca pe unde se cosesc". Abandonand celelalte personaje, scriitorul il urmareste pe Hagiu in atitudinea fata de cerintele elementare ale existentei si fata de datinile respectate cu strictete in mediul sau, pe care Leana, nepoata pripasita pe langa casa, i le aminteste insistent si interesat: taiatul porcului de Ignat, sau al mielului de Pasti, vopsitul oualor etc. Hagiul isi impune un ascetism implacabil si i-l impune si nepoatei, cu argumente ipocrite si absurde: "imi face rau, nepoata, s-aud guitand imi face rau c-asa sunt eu milos . Autorul evoca apoi cateva momente semnificative din trecutul personajului. De copil, Tudose era agonisitor, punand deoparte banul pentru "simiti". Intrat calfa, are deja gata o teorie pentru justificarea patimii sale: "Da, vanturati banii in mani si veti simti ce racoare tin cand va e cald si ce cald cand va e frig. E destul sa te gandesti ce poti face cu banii, ca sa gusti bucuria lucrului pe care nu l-ai cumparat. Ai simtit bucuria? De ce sa-l mai cumperi?" Ajuns tovaras cu stapanul, imbatraneste prematur "de frica si de griji" si respinge hotarat ideea casatoriei, pentru ca "femeia, copiii, cer demancare, vesminte, invatatura".
Un capitol intreg este consacrat primei zile cand hagiul ajunge singurul stapan al pravaliei aducatoare de bani. Aceasta devine obiectul celor mai duioase sentimente si ingrijiri: "Pravalia? era copilasul rumen si frumos. El? narintele fericit ca are pe cine mangaia". impreuna cu personajul, cititorul patrunde in decorul sumbru al odaii mizere a Hagiului, reconstituit cu minutia caracteristica realistilor si naturalistilor, chiar daca nu cu obiectivitatea acestora, fiindca in descriere se strecoara si o impresie subiectiva:
"Odaie trista, intunecoasa, un mormant pe ai carui ochi de geam, ca un sfert de hartie, t-ar fi frica sa privesti, de frica sa nu vezi mortii odihnindu-se cu fetele in sus". Aici eroul se lasa prada unui adevarat delir al posesiunii, redat in propozitii scurte, punctate de exclamatii, intr-un ritm sacadat si imagini hiperbolice, sugerand patologicul: "Hagiul se rostogoleste in pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Rade si ofteaza.
E destept si viseaza. Ce vis! de nu s-ar sfarsi! Daca, aici, in zaduf si intuneric, ar sta in picioare, si banii ar creste, ca o revarsare de apa, de la talpi in sus pana peste crestetul capului Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Moartea sa aiba coasa de aur, el si-ar infige amandoua manele in taisul ei!". Fericirea Hagiului este umbrita numai de spaima, tot atat de mare, de a nu fi pradat, ceea ce-l impinge sa caute protectia divina: sacrifica putin untdelemn diluat cu apa pentru candela si merge chiar in pelerinaj, de unde se intoarece "hagiu" si se alege si cu profit din vanzarea "lemnului sfant". Proportiile patimii devoratoare a personajului sunt reliefate intr-o tonalitate tragicomica in ultima parte a nuvelei. Trecut de optzeci de ani, dupa o viata de "chinuri fericite", corpul refuza sa mai asculte de vointa Hagiului, covarsit de slabiciunile varstei si de boala. Cu pretul unor mari sfasieri si lupte, e nevoit sa cumpere cateva lemne, fiindca e pe punctul de a ingheta, si sa ceara o ciorba de gaina. Dar nu se poate bucura de ele. Patima banului e mai puternica si Hagiul, delirand, simte ca ciorba are miros de aur si ca "gustase din carnea copiilor lui". Plangand in hohote, ii cere Leanei sa restituie cenusa, carbunii si resturile pasarii si sa recupereze macar jumatate din bani.