HAGI-TUDOSE - Tipuri si moravuri, volum de nuvele al lui Barbu Delavrancea, aparut la Bucuresti, Editura Socec et comp., 190. Cuprinde opt titluri, publicate anterior in reviste, majoritatea in "Revista Noua", si, cu o exceptie, in volumele: Sultanica, (Sorcova), Trubadurul (Vaduvele), Parazitii (Hagi-Tudose, Irinel, Domnul Vucea, Bursierul) si Intre vis fi viata (inainte de alegeri). Realizat in excelente conditii grafice, volumul este prefatat de doua scrisori, cuprinzand propunerea editorului si consimtamantul autorului pentru noua editie. Delavrancea a selectat textele si a operat in ele numeroase modificari, mai ales de ordin stilistic, uneori importante, in urma criticilor ce-i fusesera aduse, dar si a evolutiei propriului gust estetic.
Eforturile scriitorului au mers spre concentare si simplificare, prin suprimarea unor pasaje descriptive prea lungi sau a unor tirade de un retorism exagerat, spre intensificarea impresiei de viata prin sporirea elementului oralitatii, schimbarea timpurilor verbale s. a.
Cele opt titluri din sumar ilustreaza cateva directii principale din proza lui Delavrancea , sub aspectul tematicii si al scriiturii, si reprezinta, cu unele exceptii, reusite artistice.
Volumul se deschide cu nuvela titulara Hagi Tudose, considerata de unanimitatea criticilor capodopera prozei delavranciene si una dintre cele mai izbutite din literatura romana. Ea se detaseaza nu numai sub aspect valoric, ci si prin originalitatea tematicii si a tratarii, liste o nuvela portret, in care tot interesul se indreapta spre un singur personaj. Acesta este dominat de o unica pasiune, arghirofilia. De fapt, nuvela se constituie in principal intr-o monografie a acestei pasiuni. Delavrancea a cunoscut reprezentari ale zgarceniei in opere celebre ale literaturii universale, de la Aulularia lui Plaut la Negutatorul din Venetia al lui . Shakespeare si de la Avarul lui Moliere la Eugenie Grandet a lui Balzac. Nu este primul care abordeaza tema nici in literatura romana. Dar punctul de pornire al operei se afla in realitatea familiara scriitorului. Personajul e plasat in mahalaua copilariei lui Delavrancea si pare sa fi avut un prototip real. Mai mult decat in alte scrieri, autorul este preocupat de rigoarea compozitiei.
Materialul fabulativ este grupat in sase capitole. Cel dintai ne prezinta cu mijloacele oralitatii, obisnuite de la Creanga si Slavici, cadrul actiunii. E vorba de mahalaua in care traieste Hagiul, avand in centru biserica "Sfanta Troita" si ca reprezentanti cativa batrani pitoresti prin vestimentatie, limbaj si modul de manifestare a mentalitatii senilului ce exalta trecutul. Din grup se evidentiaza doua personaje: ctitorul bisericii, care talmaceste cu verva sfichiuitoare talcul icoanelor, si Hagiul, care se face nevazut cand se vorbeste despre bogatii nemilostivi ce se duc "in focul Gheenii".
Odata plecat, Hagiul devine centrul atentiei. Luandu-si vorba din gura, batranii ii zugravesc portretul de avar perfect, povestind cum se hraneste gratuit, "misunand prin carciumi si bacanii" si gustand sub pretext ca vrea sa cumpere, cum "bea pelinita" in loc de tutun si "tuseste sa-si dea sufletul", cum nu si-a mai cumparat haine din tinerete si "de zece ani taie din turul pantalonilor ca sa-i carpeasca pe unde se cosesc". Abandonand celelalte personaje, scriitorul il urmareste pe Hagiu in atitudinea fata de cerintele elementare ale existentei si fata de datinile respectate cu strictete in mediul sau, pe care Leana, nepoata pripasita pe langa casa, i le aminteste insistent si interesat: taiatul porcului de Ignat, sau al mielului de Pasti, vopsitul oualor etc. Hagiul isi impune un ascetism implacabil si i-l impune si nepoatei, cu argumente ipocrite si absurde: "imi face rau, nepoata, s-aud guitand imi face rau c-asa sunt eu milos . Autorul evoca apoi cateva momente semnificative din trecutul personajului. De copil, Tudose era agonisitor, punand deoparte banul pentru "simiti". Intrat calfa, are deja gata o teorie pentru justificarea patimii sale: "Da, vanturati banii in mani si veti simti ce racoare tin cand va e cald si ce cald cand va e frig. E destul sa te gandesti ce poti face cu banii, ca sa gusti bucuria lucrului pe care nu l-ai cumparat. Ai simtit bucuria? De ce sa-l mai cumperi?" Ajuns tovaras cu stapanul, imbatraneste prematur "de frica si de griji" si respinge hotarat ideea casatoriei, pentru ca "femeia, copiii, cer demancare, vesminte, invatatura".
Un capitol intreg este consacrat primei zile cand hagiul ajunge singurul stapan al pravaliei aducatoare de bani. Aceasta devine obiectul celor mai duioase sentimente si ingrijiri: "Pravalia? era copilasul rumen si frumos. El? narintele fericit ca are pe cine mangaia". impreuna cu personajul, cititorul patrunde in decorul sumbru al odaii mizere a Hagiului, reconstituit cu minutia caracteristica realistilor si naturalistilor, chiar daca nu cu obiectivitatea acestora, fiindca in descriere se strecoara si o impresie subiectiva:
"Odaie trista, intunecoasa, un mormant pe ai carui ochi de geam, ca un sfert de hartie, t-ar fi frica sa privesti, de frica sa nu vezi mortii odihnindu-se cu fetele in sus". Aici eroul se lasa prada unui adevarat delir al posesiunii, redat in propozitii scurte, punctate de exclamatii, intr-un ritm sacadat si imagini hiperbolice, sugerand patologicul: "Hagiul se rostogoleste in pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Rade si ofteaza.
E destept si viseaza. Ce vis! de nu s-ar sfarsi! Daca, aici, in zaduf si intuneric, ar sta in picioare, si banii ar creste, ca o revarsare de apa, de la talpi in sus pana peste crestetul capului Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Moartea sa aiba coasa de aur, el si-ar infige amandoua manele in taisul ei!". Fericirea Hagiului este umbrita numai de spaima, tot atat de mare, de a nu fi pradat, ceea ce-l impinge sa caute protectia divina: sacrifica putin untdelemn diluat cu apa pentru candela si merge chiar in pelerinaj, de unde se intoarece "hagiu" si se alege si cu profit din vanzarea "lemnului sfant". Proportiile patimii devoratoare a personajului sunt reliefate intr-o tonalitate tragicomica in ultima parte a nuvelei. Trecut de optzeci de ani, dupa o viata de "chinuri fericite", corpul refuza sa mai asculte de vointa Hagiului, covarsit de slabiciunile varstei si de boala. Cu pretul unor mari sfasieri si lupte, e nevoit sa cumpere cateva lemne, fiindca e pe punctul de a ingheta, si sa ceara o ciorba de gaina. Dar nu se poate bucura de ele. Patima banului e mai puternica si Hagiul, delirand, simte ca ciorba are miros de aur si ca "gustase din carnea copiilor lui". Plangand in hohote, ii cere Leanei sa restituie cenusa, carbunii si resturile pasarii si sa recupereze macar jumatate din bani.
In noaptea geroasa, Hagiul moare ingropat in aur. Nuvela se incheie rotund, cu prezentarea convoiului de inmormantare fastuos si costisitor, intrand in curtea bisericii "Sfanta Troita" si comentariile acelorasi batrani, in frunte cu ctitorul. Relativ saraca in substanta epica, nuvela nu este atat povestea unei vietii, cat descrierea unei psihologii monomane. La personajul sau, scriitorul reliefeaza o trasatura general-umana, avaritia, ceea ce-l apropie de clasicism. Pe de alta parte, ingrosarea liniilor, exagerarea in caracterizarea personajului si uneori in stil aduc in nuvela elemente romantice, frecvente in proza dela-vranciana.
In acest sens, Calinescu afirma: "Vitiul Hagiului e desfacut cu totul de individualitate, redus la o caricatura simbolica si, asa cum Setila si Flamanzila sunt intruparea unor goale functii, Tudose reprezinta, mitologic, setea de agonisire".
In sfarsit, alte aspecte ale nuvelei au facut posibila lectura ei din perspectiva exclusiv realista, asa cum intalnim la Tudor Vianu.
In 1912, Delavrancea realizeaza o opera dramatica omonima, Hagi Tudose. Comedie in IV acte, care, reprezentata la Teatrul National, n-a avut succes. Spre deosebire de nuvela, ea a fost caracterizata ca "o comedie de inspiratie realista, in care observarea mediului social covarseste aspectul cazuistic al avaritiei" (V. Mandra). Un profil distinct are nuvela Irinel, povestea iubirii adolescentine ratate din cauza timiditatii paralizante a eroului (si ea dramatizata ulterior). Naratiunea imbraca aici forma monologului interior. Remarcabila este acuitatea observatiei psihologice ca si atmosfera de melancolie, cu usoare note de umor induiosat, rezultate din distanta luata pe alocuri de eroul ce-si rememoreaza evenimentele. Alternarea planurilor trccut-prezenl, vis-realitate, are contururile estompate. Peste intreaga nuvela pluteste o aura de poezie. Tema primei iubiri fusese tratata anterior in Bursierul, cu note autobiografice mai pronuntate, cu stari sufletesti desenate violent, cu sfarsit mai dramatic. Aici iubita, puternic idealizata de imaginatia aprinsa a adolescentului, ce-i atribuie trasaturile "seratului blond" eminescian, se dovedeste a fi "o femeie de cinci lei". Descoperirea adevarului e catastrofala. Dar timpul vindeca rana adanca a deceptiei.
In aceasta nuvela, tema iubirii se impleteste cu cea a instrainarii de paradisul copilariei, de caldura cuibului familial si de mahalaua patriarhala, prin claustrarea in internatul liceului.
Tratarea se realizeaza intr-o maniera mai mult lirica, creandu-se un contrast violent intre poetizarea copilariei si elogiul libertatii, pe de o parte, si tabloul intunecat al scolii si imaginea grotesca a profesorilor, creionate prin notatii naturaliste, cu influente pamfletare, pe de alta parte. Tema scolii revine in Domnul Vucea, nuvela avand in centru figura dascalului fara stiinta pedagogica, fara vocatie si fara inima, care-si tortureaza elevii si-i transforma in slugi. Pornind de la o experienta personala, Delavrancea prezinta aici o imagine total negativa a scolii, ca lacas al ignorantei si schilodirii sufletesti. Realitatea este marita pana la caricatural, fiind privita prin ochii copilului ce vine, plin de iluzii, dar si de spaima, din mahalaua copilariei la "Scoala Domneasca". "Domnul", portretizat cu minutie, i se dezvaluie ca un monstru de cruzime, practicand un invatamant bazat pe sistemul monitorial, total ineficient si corupt.
Incapabil de obiectivarea specifica realismului pe care-l admira, Delavrancea formuleaza direct esenta experientei eroului sau: "Ce vise marete imi sfaramase, mie, scoala domneasca! in loc de palatele inchipuite, cand ma plimbam cu Grivei si cu pisica in san, gasisem niste clase mici, murdare, cu tencuiala jupuita.
In loc de un profesor invatat si bland, cazusem in ghiara unui batran copilaros si rau". Alaturi de figura Domnului Vucea, devenit simbol al dascalului rau, nuvela se sustine si prin dezvaluirea psihologiei copilului, una din preocuparile constante ale prozatorului, reflectata si in alte scrieri ale acestui volum.
In Sorcova, lumea copilariei in mahalaua natala apare intr-o viziune sumbra. Autorul reda cu revolta si compasiune suferinta nedreapta a copilului a carui mama se stinge de boala si saracie.
In schimb, De azi si de demult este axata mai ales pe retrairea farmecului copilariei, sporit cu ocazia sarbatorilor de iarna. Atmosfera ne trimite la Amintirile lui Creanga, prin viziunea asupra psihologiei infantile, prin elementele umoristice si abundenta dialogului. Vaduvele, relatand invrajbirea a doua vecine si prietene, lana si Ghira, este o idila in genul lui Slavici, a carei actiune este plasata in aceeasi mahala bucuresteana.
In sfarsit, inainte de alegeri prezinta satiric si caricatural pe politicienii unui targusor de provincie, amintind O scrisoare pierduta a lui Caragiale. Asa cum a fost alcatuit, volumul Hagi-Tudose da masura si releva specificul talentului de prozator al lui Delavrancea , caracterizat prin spirit de observatie si mai ales prin forta de evocare, indeosebi in ordine psihologica, prin lirism si tendinte moralizatoare. Stilul are plasticitate si culoare in descriere, expresivitate in dialog si un anume retorism. Rezultat al intalnirii dintre un temperament romantic si tendintele realiste si naturaliste dominante in epoca, proza lui Delavrancea reprezinta, cum arata Tudor Vianu, unul din momentele cele mai insemnate ale "realismului artistic si liric" romanesc de la sfarsitul sec. al XlX-lea si inceputul sec. XX.
