GROAPA DIN TAVAN - Volum de teatru de Matei Visniec.

Aparut in 1996, la Editura Cartea Romaneasca, constituie al doilea volum dintr-o selectie a dramaturgiei sale scrise pana in 1990 (primul volum se intituleaza Paianjenul in rana), avand incluse piesele: Buzunarul cu paine, Artur, osanditul, Bine, mama, da' astia povestesc in actu' doi ce se-ntampla-n actu' intai, Groapa din tavan.

Si cu violoncelul ce facem?, Calatorul prin ploaie.

Circumscrise unei insolite poetici a misterului si a deriziunii, piesele lui Matei Vişniec se situeaza in descendenta teatrului asa-zis absurd al anilor '. intr-adevar, fiintele clovnesti care populeaza dramaturgia lui Vişniec (Grubi, Bruno, Madox, Artur, Nicollo, Filippo, Peppino) impartasesc cu antieroii lui Pinter, de pilda, conditia in genere mizera si patetica, precum si sentimentul semiconstient al gratuitatii oricarui act de comunicare, iar cu personajele ionesciene constiinta unei alienante vinovatii ontologice.

Patologica inclinatie spre rau a unora dintre figurile lumii interlope din piesele lui Jean Genet pare sa bantuie personaje precum Macabeus si Paraschiv din Groapa din tavan, iar tragismul singuratatii si chiar al vidului existential si al celui transcendent deopotriva este acelasi ca la maestrul declarat al lui Vişniec, Samuel Beckelt (care devine personaj, alaturi de al sau Godot, in piesa Ultimul Godot). Si totusi, nici chiar tragismul de tip beckettian, de care teatrul lui Vişniec se resimte cel mai puternic, nu este prelua! sau prelucrat de tanarul dramaturg roman (cunoscut si apreciat astazi prin spectacolele regizate dupa piesele sale pe numeroase scene ale lumii) in chip epigonic. Deveniti marionete grotesti ale fricii de viata, o frica fata de ei insisi si de ceilalti, clovnii lui Vişniec intra inlr-un fals dialog, in fond o falsa maieutica, desfasurand in permanenta unul in fata celuilalt o succesiune de sofisme si paralogisme, adica o savuroasa comedie a limbajului.

Daca Ionesco afirma ca in Cantareata cheala a dorit sa realizeze o tragedie a limbajului, menita sa sparga limitele afectivitatii "burgheze" si sa reaseze fiinta umana in perspectiva metafizica, Matei Vişniec pare sa isi propuna, in sarabanda replicilor dramatice, doar un joc estetic dezinhibat, ca un adept contemporan al artei pentru arta. Autorul optzecist isi manevreaza personajele de la distanta, neimplicat, cvasi-impersonal, ceea ce amplifica atmosfera de gratuitate ludica a pieselor sale post-absurde, care devin tot atatea exercitii de virtuozitate verbala: "Calaul: M-ati injurat! M-ati facut cu ou si cu otet! M-ati tavalit in noroi. Toate astea or sa traga la cantar. Or sa strice si cantarul II Arttir {Perfid.): Scrie la regulament ca ai voie sa-mi tai capul cu toporul?// Calaul (Alb ca varul.): Care topor? Ce topor? // Artur (Smulgandu-i-l de pe la spate.): Asta pe care l-ai adus. // Calaul (Violent.): Da-l incoa'! Asta nu e topor. // Artur (Se joaca plimband lama pe coada.): Da' ce e 1II Calaul (Speriat.):

E o secure mai mica // Artur (Victorios.): Scrie la regulament ca poti sa folosesti orice secure? Eu cred ca scrie clar ca trebuie sa folosesti numai securea lata, neruginita si bine ascutita". Adesea, ca in cazul piesei Artur. osanditul, conflictul si trama epica par simple consecinte ale vorbariei exuberante, continand aleatorii schimburi de replici care creeaza si intretin tensiunea dramatica. Astfel, aici condamnatul la moarte Artur isi terorizeaza si victimizeaza propriul calau, pretinzand intreg ritualul medieval al unei executii fastuoase, cu covor rosu, gratar sub "buturuga regulamentara", tobosar, trompeti, public in cele din urma, Guvernatorul insusi va rosti un discurs encomiastic la adresa osanditului: "A vrut sa moara demn si, iata, a obtinut tot ce si-a dorit. () Acest om este un erou () El este unica noastra sansa, el este Mesia, el este ultimul mare invins al cerului" Si totusi, in ciuda recunoasterii publice a personalitatii sale, capul lui Artur va cadea implacabil, rostogolindu-se "ca in filmele desuete, proaste, de groaza".

Artur, osanditul, subintitulata mascarada, este o farsa tragica ce poate fi citita drept un fel de Regele moare a lui Matei Vişniec La fel ca in capodopera dramatica ionesciana, oroarea mortii nu poate fi exorcizata prin ritualul thanatic pus in scena, iar luxul sau sobrietatea ccremoniala care inconjoara extinctia nu fac decat sa-i sublinieze inevitabilitatea. Buzunarul cu paine, o piesa intr-un act, este tot o mascarada a verbozitatii incontinente a celor doi interlocutori anonimi, Barbatul cu baston si Barbatul cu palarie. Referentul pseudo-dialogului lor in fata unei fantani parasite pare sa li se fi sters din memorie, incat tensiunea spre un posibil sens ramane artificiala, starnita fiind doar de farsa verbiajului: // ,Barbatul cu palarie: Sadici! // Barbatul cu baston: Absolut. // Barbatul cu palarie: Sadici si lepadaturi ordinare. // Barbatul cu baston: Scursuri. // Barbatul cu palarie: Absolut. // Barbatul cu baston: Nu se face asa ceva. Orice, numai asa ceva nu. // Barbatul cu palarie: Sigur ca nu se face".

Dupa cum cei doi arunca bucati de paine unui caine cazut in fantana, de la un alt etaj al universului o mana nevazuta le va arunca si lor la randu-le bucati de paine, pentru ca in asa-numita "varianta de continuare" propusa de autor piesa sa se incheie cu o parodie de viziune mistic-arhetipala, in care toate treptele cosmice comunica intru rugaciune si adorare: "Lumina celesta inunda pe verticala toate etajele universului. Un inceput de muzica de catedrala care creste maiestuos". Adevaratii protagonisti ai pieselor lui Vişniec nu apartin unui regn clar definit, avand deopotriva caracteristici antropomorfe, zoomorfe sau me-canomorfe (precum fiintele unicelulare sau ploaia-animal din Teatru descompus).

In opinia milostivilor aruncatori de paine din Buzunarul cu paine, nu e deloc sigur ca fiinta misterioasa din fundul fantanii e chiar caine, ei presupunand pana si posibilitatea ca locuitorul fantanii sa fi dorit sa se sinucida - interlocutorii sustin de altfel o grotesc-umoristica polemica despre posibilitatea ca animalele sa se sinucida la randul lor, dupa exemplul oamenilor.

In piesa intitulata, pirandellian, Bine mama, da' astia povestesc in actu' doi ce se-ntampla-n actu' intai, personajul principal al scenariului metateatral este o groapa neincadrabila unui regn anume, o groapa care canta, are stari de spirit schimbatoare, e cand tandra si materna, cand agresiva si cu impulsuri carnivore. In Groapa din tavan, in schimb, piesa care da si titlul volumului, groapa deschisa in tavanul unei pivnite adapostind doi vagabonzi poate fi interpretata ca o metafora a vidului de transcendenta, sub zodia caruia destinele meschine ale antieroilor lui Vişniec se resimt de un lirism al inutilitatii si disperarii existentiale. Paraschiv si Macabeus orbesc si surzesc pe rand, isi pierd atributele umane, fiind in cele din urma impuscati de Soldatul bine echipat. Finalul, ca-ntr-o postmoderna parodic a senza-tionalismului macabru al goticului, tinde parca spre inducerea unei stari de catharsis negativ: peste cadavrele in sange, se inalta o melodie tot mai puternica, "triumfand peste specia umana".

Tema beckettiana a asteptarii morti ficatoarc si angoasante, prezenta si in piese ca Angajare de clovn si Usa, este reluata in Si cu violoncelul ce facem?, in care reapare, conotat negativ, motivul muzicii ca preludiu, sublim si grotesc deopotriva, al mortii.

Refugiati din fata unei bacoviene ploi apocaliptice intr-o sala de asteptare, Barbatul cu ziarul, Batranul cu baston si Doamna cu voal (devenind Doamna cu violoncelul) comit o crima - motivul criminalului revine frecvent Ia dramaturgul optzecist-, exasperati fiind de armoniile elevate starnite de Barbatul cu violoncelul, un virtuoz probabil surdo-mut, in orice caz lipsit de posibilitatea sau de dorinta vreunei comunicari cu semenii si absorbit intr-un chip care se va dovedi a-i fi fatal doar de muza sa elitista. Onestii mic-burghezi, exasperati in echilibrul lor precar de o arta pentru ei inaccesibila, omoara artistul aruncandu-l afara in ploaie, thanaticul fiind legat asadar de un spatiu incert, deschis, itinerant. Calatorul prin ploaie, ultima piesa a volumului, este o fantezie poetica despre esecul visului bovaric in atingere cu sordidul cotidian.

In gara parasita in care enigmaticul Calator prin ploaie ajunge, seful garii. Casierul si Hamalul, si nu mai putin ingenua Ioana, in fond o complice a celorlalti, ascund sub blazarea si inertia lor un trecut dubios, lasand sa se ghiceasca ca ar fi comis o serie de crime asupra precedentilor calatori prin ploaie. Teatrul parabolic si abstract al lui Matei Vişniec tinde, dupa cum marturiseste scriitorul insusi, spre imbinarea grotescului cu poeticul (poezia fiind, de altfel, o prima optiune a personalitatii sale creatoare).

Plasata sub zodia unei metafizici a misterului, aceasta dramaturgie paraseste paroxismele avangardiste ale lui Ionesco, dar si tragismul absurd al lui Beckett, pentru comicul gratuit al vorbariei alienante -pe filiera caragialiana -, combinata cu raceala estetizanta si cu o paradoxala fantezie feeric-macabra in linie urmuziana.

Scriitori romani