"Este necesar sa stai neclintit si la ispita placerii si la amenintarea durerii" (Dumitru Staniloae). Precum un titan. Rece, dar inofensiv, primeste neincovoiat biciuirea sortii plangand prin frumusetea cuvantului si inabusindu-si durerea strigatoare la ceruri prin versuri nepereche.
Beau miedul soarelui
Din cupa de aur.
"Buna dimineata, miere de rau
Cu prundul de grau!" (Metafora)
Poet moldav, Grigore Vieru, fratele mai mic al lui Badia Mihai Eminescu, continuu s-au intors la copilarie/ pe calul marului catre cocori pentru ca amandoi erai Fiii Mantuitorului Iisus Hristos si suferinta lor a fost cupa prea plina pe care au sorbit-o pana la fund. Pentru ca si-au urmat Tatal preaiubit.
Cei peste 70 de ani nu l-au doborat nicidecum: Cahul, Bolgrad si Ismail ii erau atat "de acasa" cum "acasa ii era Moldava, Muntenia si Tara Romaneasca" din versurile lui Doina si Aldea Teodorovici. Mireasa sufletului sau, Romania l-a imbratisat si l-a iubit. I-a fost atat de credincioasa si calma, asa cum numai o mama poate fi, la fratele de suflet al lui Eminescu puntea dintr-o parte si alta a Prutului fiind mereu impodobita cu flori. Ca intr-o continua si vesnica nunta.
Un bard - mereu verde, prin ramurile sale pline de seva, nu a incetat sa inmugureasca in fiece primavara, noi, fiii si nepotii sai avand a ne infrupta cu fascinatie din roada literelor scrise. Nu exista moarte! spunea poetul: pur si simplu/frunzele cad/spre a ne vedea mai bine/ cand suntem departe.
El insusi o mica balada, nu s-a oprit sa rodeasca nici cand in iarna sufletului a inceput sa se astearna - fulguit mai intai, troiene, troiene care sa-i acopere vocea. Si sa-i stinga sufletul.
Eminescu n-a murit!!! Si nici Grigore Vieru!Chiar daca alte voci se vor ascultate ca fiind genii de-o zi, Eminescu, fiul pamantului nostru strabun, Romania, nemuritor si rece a coborat in adancuri cum altadata Mantuitorul, sa-i ridice din durere pe cei asemenea Lui si acum, stele pe cer, noaptea, sub clar de luna, tot mai citesc maiastra-i carte.