"Este necesar sa stai neclintit si la ispita placerii si la amenintarea durerii" (Dumitru Staniloae). Precum un titan. Rece, dar inofensiv, primeste neincovoiat biciuirea sortii plangand prin frumusetea cuvantului si inabusindu-si durerea strigatoare la ceruri prin versuri nepereche.
Beau miedul soarelui
Din cupa de aur.
"Buna dimineata, miere de rau
Cu prundul de grau!" (Metafora)
Poet moldav, Grigore Vieru, fratele mai mic al lui Badia Mihai Eminescu, continuu s-au intors la copilarie/ pe calul marului catre cocori pentru ca amandoi erai Fiii Mantuitorului Iisus Hristos si suferinta lor a fost cupa prea plina pe care au sorbit-o pana la fund. Pentru ca si-au urmat Tatal preaiubit.
Cei peste 70 de ani nu l-au doborat nicidecum: Cahul, Bolgrad si Ismail ii erau atat "de acasa" cum "acasa ii era Moldava, Muntenia si Tara Romaneasca" din versurile lui Doina si Aldea Teodorovici. Mireasa sufletului sau, Romania l-a imbratisat si l-a iubit. I-a fost atat de credincioasa si calma, asa cum numai o mama poate fi, la fratele de suflet al lui Eminescu puntea dintr-o parte si alta a Prutului fiind mereu impodobita cu flori. Ca intr-o continua si vesnica nunta.
Un bard - mereu verde, prin ramurile sale pline de seva, nu a incetat sa inmugureasca in fiece primavara, noi, fiii si nepotii sai avand a ne infrupta cu fascinatie din roada literelor scrise. Nu exista moarte! spunea poetul: pur si simplu/frunzele cad/spre a ne vedea mai bine/ cand suntem departe.
El insusi o mica balada, nu s-a oprit sa rodeasca nici cand in iarna sufletului a inceput sa se astearna - fulguit mai intai, troiene, troiene care sa-i acopere vocea. Si sa-i stinga sufletul.
Eminescu n-a murit!!! Si nici Grigore Vieru!Chiar daca alte voci se vor ascultate ca fiind genii de-o zi, Eminescu, fiul pamantului nostru strabun, Romania, nemuritor si rece a coborat in adancuri cum altadata Mantuitorul, sa-i ridice din durere pe cei asemenea Lui si acum, stele pe cer, noaptea, sub clar de luna, tot mai citesc maiastra-i carte.
Intr-o zi, cuprinzand cu privirea campia moldava, l-a imbratisat pe Grigore Vieru intr-o aureola de lumina caruia mai apoi i-a inmanat Cartea Sfanta; ingenunchind, acesta a sarutat tarana, a sorbit din apa Prutului, si-a primenit trupul in Botezul de foc si a inceput sa astearna pe hartie mai intai ganduri, ganduri ce se cereau spuse, ganduri taioase uneori ca ascutitele ramuri de brad, ganduri cu care intepand constiinte, si-au propus sa-i mai taie din iarba.
Asa a devenit Eminescu - de sus, frate intru nemurire cu Vieru, de aici, cel cu privirea calda ca rasaritul de soare, blanda ca mugetul si sfasietor al mielului in fata lamei cutitului si dulce ca miezul painii coapte in spuza.
Astazi, 15 ianuarie 2009, Eminescu, cine stie, poate sa-i curme plansul launtric caci Moldova nu era intreaga, asa cum ii spusese maritul diacon si puntea de flori de altadata a ofilit-o interese de-o zi, astazi, Eminescu l-a imbratisat cum altadata la nastere, ei urmand sa traiasca continuu. Pe sfere inalte la care nu vom putea sa ajungem nici macar cu privirea dar in fata carora vom putea ingenunchea, unde candela sa nu inceteze sa arda si unde podul de flori de altadata sa fie punte peste timp.
"Imi las pe genunchi
Ostenite brate (.)(Metafora)
Durerea-mi intuneca chipul,
Nu, nu mai sunt suparat.(Trandafirul din vaza)
Olariu Elena, Raducaneni - 20 ianuarie 2009
Poezii de Grigore Vieru
