Creatorul prozei artistice, Giovanni Boccaccio, este cel mai mare povestitor al literaturii italiene si unul dintre cei mai de seama naratori ai literaturii italiene.
Revolutia literara, inceputa cu Dante Alighieri, care ridica ratiunea si cunoasterea impotriva autoritatii religioase si a scolasticii si sustine imperiul laic impotriva autoritatii temporare a bisericii, este desavarsita de Giovanni Boccaccio, care opune realismul bunului-simt uman al naturii, ipocriziei clericilor, criticand si Biserica si Imperiul
Decameronul, care sta la temelia prozei artistice italiene, a fost scris intre anii 1352-. El constituie o lovitura puternica data conceptiei transcendentale a teologiei, si reprezinta, in structurile sale profunde, lumea reala, Italia secolului al XIV-lea, reprezinta fuga de moarte si de teroarea evului mediu, pe care nu numai ca-l neaga sau respinge, ci il ironizeaza, ridiculizandu-l cu cele mai caustice accente satirice.
Lumea aceasta exista si inainte de Decameron. In Italia circulau din abundenta romane, nuvele si "cantone latinesti", cantece licentioase. Femeile citeau pe ascuns cartile profane, iar nuvelistii distrau societatea vesela cu povestiri placute si libertine. Fondul comun al romanelor erau aventurile cavalerilor Mesei rotunde si ai lui Carol cel Mare. In nuvele se reluau sau se nascoceau povestiri de tot felul, serioase si comice, morale si obscene, schimbate si infrumusetate de catre nuvelisti dupa gusturile ascultatorilor. Nuvela era asadar un gen viu de literatura, lasat la discretia imaginatiei; dar ca materie profana si frivola, ea era neglijata de oamenii culti.
Boccaccio este primul mare scriitor al epocii umaniste care a regasit umorul de mare calitate, acea imbinare de sublim si meschin, de ridicol si de tragic ce a existat dintotdeauna in sufletul omenesc. Stilul sau se distinge prin maniera de a spune simplu si direct, intr-o forma artistica aparent distractiva niste adevaruri grave si esentiale despre viata. El nu s-a multumit insa doar sa distreze cu "povestiri placute si libertine" o societate vesela, ci a si faurit o noua specie, nuvela, remodeland "intreg materialul inform si grosolan pe care il manuisera pana atunci oamenii fara cultura", dupa cum preciza Francesco de Sanctis in Istoria literaturii italiene (ELU, 1965, p. 348).
Mecanismul lumii descrise de Boccaccio este miraculosul, neprevazutul, fortuitul si extraordinarul; interesul povestirii nu sta in moralitatea actiunilor, ci in caracterul neobisnuit al cauzelor si efectelor. Autorul si povestitorii lui de nuvele apartin clasei culte si inteligente. Ei il invoca adeseori pe Dumnezeu, vorbesc despre biserica cu respect, respecta toate formele religioase. Personajele canta cantece platonice si alegorice si duc o viata vesela, dar cu bune deprinderi, asa precum se cuvine oamenilor nobili. Dupa cum afirma De Sanctis, modelul pe care il oglindeste aceasta lume este lumea curteniei, reminiscenta feudala infrumusetata de cultura si de spirit, careia burghezia culta si bogata se straduieste sa-i fie asemenea. Si dupa cum lumea aceea feudala isi avea bufonii si recitatorii ei, societatea aceasta are pe cineva care s-o inveseleasca, iar bufonii si recitatorii ei sunt lumea nesfarsita care i se asterne dinaintea ochilor: preoti, calugari, tarani, mestesugari de care isi bate joc, veselindu-se atat pe socoteala celor prosti cat si a celor vicleni.
In comicul acesta nu apare o intentie serioasa si inalta, cum ar fi aceea de a indrepta prejudecatile, de a ataca institutiile, de a combate ignoranta, de a face morala sau de a reforma, lucru in care consta superioritatea comicului lui Rabelais si Montaigne. Idealul comic consta in reprezentarea directa a acestei societati, asa cum este, in ignoranta si in rautatea ei, pusa fata in fata cu o societate inteligenta, care sta acolo dinadins ca sa aprobe si sa bata din maini. Motivul comic nu vine din lumea morala, ci din lumea intelectuala. Sunt oameni culti ce rad pe socoteala oamenilor inculti.
Pretextul epic, motivul initial al Decameronului, este marea ciuma abatuta in 1348 asupra Europei (pe care o gasim mentionata si de Chaucer in Povestirile din Canterbury), care secerase in Florenta peste o suta de mii de persoane si in timpul careia 10 persoane (7 tinere si frumoase doamne si 3 cavaleri) se intalnesc in biserica Santa Maria Novella si se hotarasc sa se apere de flagel , refugiindu-se in afara orasului, undeva la tara, unde vor petrece 14 zile in dansuri si conversatii. Ei se retrag, deci, in liniste nu pentru a se ruga ori cai de pacatele lor, ci pentru a-si crea o oaza de placeri senine.
In fiecare zi tinerii aleg un rege sau o regina si in fiecare dupa-amiaza spun fiecare cate o poveste care se incadreaza in tema fixata de suveranul sau suverana zilei. (- originea greceasca a titlului cartii este deka, zece, si hemera, zi; 10 zile, in fiecare zi cate 10 nuvele si o balada, iata justificarea titlului, "Cartea celor 10 zile"): "aceste o suta de povesti ori basme, ori parabole, ori istorioare, cum veti vrea sa le numiti, istorisite in zece zile de catre o preacinstita ceata de sapte doamne si trei tineri pe vremea pacatoasa a molimei de odinioara Din care povestiri se vor vadi placute si dureroase intamplari de dragoste, precum si alte norocoase fapte, petrecute atat in vremurile noastre, cat si in cele de demult." Autorul ne previne de la inceput ca numele pe care il atribuie tinerelor este unul fictiv: "Nu m-as feri deloc sa va destainuiesc numele acestor doamne, de n-as fi impiedicat de o pricina indreptatita: n-as vrea ca maine sau poimaine vreuna dintre ele sa ajunga a se rusina din pricina povestilor pe care le vor spune si le vor asculta" (Decameronul, traducere de Eta Boieriu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1975, p. 19)
Prima si a noua zi nu au o tema fixata de Pampineea si de Emilia, suveranele acestor zile. In ziua a doua tema este norocul, prezentandu-se intamplari ale soartei care se sfarsesc cu bine. Toate nuvelele cu aventuri, cu schimbari neasteptate ale soartei se datoreaza calatoriilor - cei mai multi eroi sunt manati in calatorie de meseria lor (sunt negustori plecati in cautare de marfuri sau bancheri ce imprumuta cu camata pana departe, in strainatate) ori de dorinta de specula.
In ziua a treia nuvelele arata cum se castiga lucruri pierdute sau mult dorite. Actiunea acestor nuvele implica in primul rand castigarea dragostei prin istetime. Actiunea e redusa, in general, la manevrele de cucerire, care implica indrazneala, hotarare, perseverenta. Nuvelele zilei a patra sunt destinate sfarsiturilor nefericite ale unor povesti de dragoste. Autorul nu insista prea mult asupra desfasurarii povestii de dragoste, concentarndu-se asupra mobilurilor care o imping la nenorocire si asupra descrierii nenorocirii, a mortii din final. Ziua a cincea prezinta situatii de dragoste cu final fericit, avand ca sfarsit recunoasterea identitatii personajelor in ultimul moment.
Ziua a sasea prezinta salvarea protagonistilor dintr-un pericol printr-o vorba de duh. Nuvelele sunt mai scurte, mai putin complicate ca actiune, interesul principal fiind replica in sine si motivul care a determinat-o. Interesul e trezit de reactia personajelor, situatia lor contand mai putin si fiind banala (replica unui bucatar care vrea sa scape de bataie fiindca a oferit un picior de pasare iubitei sale, a Monnei Filippa ce se apara de cauzatia de adulter etc.)
Tema farsei, a glumei, revine in ziua a saptea ce prezinta farse facute de femei barbatilor lor, precum si in ziua a opta care prezinta glume facute reciproc. Actiunea in sine are un rol foarte important, interesul fiind indreptat asupra capacitatii de a nascoci situatii comice, de pacaleala, desi uneori gustul glumei poate duce si la situatii destul de grave. Autorul acorda mai multa atentie punerii la cale a pacalelii, desfasurarea acesteia fiind punctul culminant al nuvelei. De obicei, pacalelile pe care le trag femeile barbatilor sunt expresia unei razbunari. Ele ii pun pe acestia in situatia unor prosti si a unor creduli, nesfiindu-se sa-i insele chiar in prezenta lor. Dar nu numai dragostea e prilej de pacaleala, ci si dorinta de amuzament a istetilor pe seama celor mai slabi cu duhul, speculandu-se vanitatea, infumurarea, credinta in superstitii, simplitatea spirituala.
Ultima zi trateaza tema spiritului curtean, a gesturilor nobile, marinimoase, prezentand situatii oarecum iesite din comun (chiar cu o anumita doza de neverosimil), in care conteaza nu atat actiunea propriu-zisa ci rezolvarea ei printr-un gest de mare noblete.
Legatura intre povestiri se face, pe langa tema comuna impusa - acolo unde este cazul - la inceputul povestirilor, atunci cand vedem reactia auditoriului la povestirea anterioara (tinerii rad, aplauda, comenteaza comportamentul personajelor), regele sau regina zilei respective da cuvantul celui care urmeaza ori acesta incepe sa povesteasca, stiind ca e randul sau, motivandu-si alegerea fie ca sa ilustreze aceeasi idee ca povestirea anterioara, fie opusul acestei idei.
Ideea de a incadra naratiuni diferite ca tema intr-un tot unitar nu este noua (o intalnim in Panciatantra, 1001 de nopti, sau Cartea celor 7 intelepti).
Opera lui Boccaccio este tributara Evului Mediu: romanelor cavaleresti medievale, povestirilor satirice, fabliaux-urilor franceze, culegerii Il Novellino. Dar scriitorul a stiut sa incadreze aceste povestiri intr-un mediu concret; el adapteaza materia povestirilor la realitatea italiana zugravind tipuri si caracterizand relatii sociale din Italia secolului sau si transforma nuvela de tip medieval, care era o povestire instructiva cu caracter moralizator. Si povestitorii sai isi insotesc povestirea cu sentinte morale, dar la Boccaccio morala nu decurge din nuvela ca o consecinta logica ci psihologica, ceea ce-i mareste calitatea.
Inclinatia lui Boccaccio spre erotism a fost mult exagerata de critica literara. In realitate, iubirea este adeseori la el o pasiune nobila care o cuprinde pe femeie ca intr-un vartej si o taraste spre eroism sau exasperare, spre fericire sau nebunie. Boccaccio considera ca dragostea nu poate suferi nici un fel de ingradiri sau norme si este impotriva casatoriei conventionale, bazate pe interese de familie si nu pe afectiune. El trateaza intr-un mod nou infidelitatea conjugala. In literatura burgheza din Evul Mediu timpuriu, sotiile necredincioase erau prezentate ca unelte ale diavolului. In opera sa asistam la prima incercare de emancipare a femeii de sub autoritatea tatalui sau a sotului. Fiind casatorita cu forta, femeia se razbuna inselandu-si sotul. Inselaciunea ei este, in realitate, tot o manifestare a puterii suverane a dragostei.
Dar iubirea nu este singurul resort al acestei vaste opere. Nuvela licentioasa se transforma adesea intr-o satira sau comedie.
Exaltarea inteligentei omenesti in aspectele sale multiple se diversifica in functie de diversitatea conditiilor sau a ambiantei sociale si e mai evidenta in povestirile ce au in centrul lor figurile lui Bruno, Nello si Buffalmacco (cinci nuvele din zilele a opta si a noua). Acestia sunt tipuri de strengari inzestrati cu un bogat spirit de observatie, cu o agerime a mintii si cu o nesecata rezerva de energie.
In contrast cu ei este realizat personajul lui Calandrino, capodopera a prostiei si victima a farselor acestora. Pictor zugrav, om de conditie mediocra, el revine ca personaj in mai multe nuvele, vrand parca sa fixeze un tip. Fiecare din nuvelele referitoare la el ne evoca o alta fateta a caracterului sau.
Un tip de nuvela frecvent intalnita la Boccaccio este cea satirica, ANTICLERICALA, in care demasca bigotismul si ipocrizia calugarilor care exploateaza credulitatea maselor. El transforma preotii si calugarii in personaje comice, in tinta ironiilor si batjocurilor. O lipsa totala de scrupule ii impinge in special pe calugari sa se comporte mai rau decat ceilalti oameni, caci in timp ce predica false virtuti, ei cauta sa se bucure de bunurile materiale ale altora. Ca sursa a comicului se foloseste contrastul dintre vorba si fapta.
Calugarii lui Boccaccio incearca mereu sa incalce regulile vietii monahale, mereu apar in roluri de seducatori ale targovetelor, mereu sunt facuti de rusine, demonstrand totodata lipsa de sens a incercarii de a supune omul unor legi care sunt impotriva firii lui.
Boccaccio explica decaderea morala a clerului ca fiind urmarea interzicerii casatoriei preotilor. El se ridica cu hotarare impotriva ascetismului, sustinand ideea ca omul este parte integranta a universului si, in consecinta, el trebuie sa se manifeste ca celelalte vietuitoare.
Situatiile descrise in Decameronul presupun nevoia de a te descurca in viata, de a putea reactiona rapid si hotarat salvandu-te astfel de la un pericol, de exemplu. Aceasta necesitate da nastere unor reactii de istetime, de stimulare la maxim a capacitatii de orientare si de gasire a solutiilor celor mai bune, afirma Michaela Schiopu (in monografia sa Boccaccio, Editura pentru literatura universala, Bucuresti, 1969, p. 123). In general cuvantul de spirit, ca si vorba inteleapta, reprezinta pentru Boccaccio o adevarata arta, prin ea manifestandu-se capacitatea superioara a omului de a convinge prin ratiune. Niciodata eroii Decameronului nu vor scapa de pericol luptandu-se fizic, dand dovada de vitejia cavalerilor. Ei prefera calea spirituala a gandirii si a vorbei.
Personajele Decameronului sunt, in general, personaje ale unei singure reactii. Arta concentrata la maximum a nuvelelor lui Boccaccio stie sa surpinda in putine cuvinte trasaturile psihologice ale personajelor si sa le motiveze gestica. Personajele din Decameronul se manifesta in intregime in si prin actiune, ele nu mai monologheaza la nesfarsit, nu fac divagatii erudite. Descrierea fizica e rara sau redusa la unele elemente absolut necesare evocarii artistice.
Decameronul se remarca printr-o limba deosebit de bogata si colorata. Boccaccio a creat stilul prozei artistice italiene, care pana atunci era primitiv si simplist. El l-a elaborat artistic, bazandu-se pe experienta autorilor antici. Furat de subiect, Boccaccio trece uneori la limba vie a florentinilor. In limba populara vorbesc mai ales personajele comice. Atunci dialogul devine mai rapid, plin de temperament, si e presarat de zicatori si calambururi.
Povestitorii secolului XV il imita pe Boccaccio considerandu-l maestru inegalabil. Scriitorii de nuvele din secolul, atat italieni cat si straini, stau sub semnul lui Boccaccio. In Franta, el este tradus inca din secolul al XV-lea si apoi in secolul al XVI-lea de Antoine le Maçon, ce dedica lucrarea sa reginei Margareta de Navara. Boccaccio este atat de apreciat si cunoscut in Franta prin aceasta traducere, incat regina va specifica in Heptameronul sau ca a fost influentata de scriitorul italian atunci cand s-a hotarat sa-si scrie povestirile.
