Intr-un cuvant inainte la o editie din 1962, autorul acestui eseu precizeaza conditiile concret istorice ale genezei lui: "Studiul de fata a fost schitat in cursul verii lui 1914 si redactat in iama 1914-. [] Punctul de plecare al lucrarii a fost izbucnirea razboiului din 1914 si reactia intelectualitatii de stanga la pozitia social democratiei care aprobase razboiul. Atitudinea mea cea mai intima era un refuz indarjit, global, si mai cu seama, la inceput, prea putin coerent, opus atat razboiului cat - si mult mai mult inca - entuziasmului belicos." (1) Numai ca un activism polemic care s-ar putea face asteptat dintr-o astfel de declaratie razbate prea putin in textul propriu-zis al studiului, poate doar in momentul conturarii temei pesimismului prezentului, (2) ori in acela al caracterizarii epocii modernismului individualist- (3) sau, indirect, in elogiul vremurilor dinnainte de aparitia filozofiei, ale marii epici. in schimb, mult mai limpede apare. in propria considerare retrospectiva, autocaracterizarea pozitiei filozofice de pe care a fost conceputa teoria romanului: "Ma aflam atunci in plina trecere de la Kant la Hegel. dar fara a modifica defel relatiile mele cu metodele stiintelor asa-zisc ale spiritului; in aceasta privinta ramaneam esential aservit impresiei pe care in tinerete o facusera asupra mea scrierile lui Dilthey, Simmcl si Max Weber. Teoria romanului este. efectiv, un tipic produs al tendintelor (stiintelor spiritului)." (4) Care erau aceste tendinte ne spune foarte explicit insusi autorul studiului, cateva randuri mai jos: "Aceste taramuri ne apareau atunci ca un univers mental alcatuit, atat in planul teoriei cat si in domeniul istoriei, din sinteze grandioase. Nu ne dadeam seama cat de putin depasise aceasta metoda pozitivismul, si cat de putin ancorate in concret erau sintezele ei. [] Se raspandise moda ca. pornind de la cateva trasaturi caracteristice unei orientari, perioade etc, trasaturi sesizate cel mai adesea pur intuitiv, sa se elaboreze sintetic concepte generale, de la care sa se recoboarc apoi. pe cale deductiva, pana la fenomene singulare: se credea ca se va obtine astfel o grandioasa viziune de ansamblu/" (5) in beneficiul acestui studiu pe care. in momentul reeditarii lui din 1962, autonil il privea cu destula detasare, Lukacs retine ca ar fi formulat, '"pe baza duratei berg-soniene, noua functie a timpului in roman.,: (6) Din intregul renasterii hegeliene, autorul crede ca Teoria romanului, "dupa cate stiu, este prima lucrare - dintre cele apartinand stiintelor spiritului - care a recurs la aplicarea concreta a rezultatelor filozofiei hegeliene la probleme de estetica." (7) in total si in perspectiva unei aproape jumatati de secol, autorului i se pare ca Teoria romanului este prima carte germana in care o etica de stanga, orientata catre o revolutie radicala, apare cuplata cu o interpretare traditionala, integral conventionala, a realitatii.

Din aceasta perspectiva filozofica se formuleaza si problema centrala a formei romanesti si anume aceea ca "arta este constransa sa termine cu formele totale si inchise care isi trag obarsia dintr-o totalitate a fiintei incheiate in sine. sa termine cu orice univers de forme caracterizat de perfectiune in insasi intentia sa." (9) Dar, spre a fi cat mai evident ecartul care desparte romanul de "Tonnele totale si inchise", adica de tragedie si epopee, Georg Lukacs intarzie asupra determinarilor istorico-umanc si filozofice ale acestora. Astfel, perioada din-nainle ca aparitia romanului sa fi devenit nu numai posibila, dar chiar si necesara, cuprinde "Vremurile fericite care nu au cunoscut filozofia sau, cu alte cuvinte spus, oamenii acelor vremi au fost filosofi, detinatori ai telului utopic al orisicarei filozofii." (10) Putem intelege, deci, ca omului acelei epoci, ca individualitate umana, ii era direct accesibil atat caracterul integral al existentei cat si intelesul de ansamblu al acesteia: "Existenta si destin, aventura si implinire, viata si fiinta sunt in acest caz notiuni identice." (11) O astfel de ipostaza este intruchipata, potrivit tanarului Lukacs, in misterul grec, in "inconceptibila sa desavarsire", in 'ireductibila sa alteritale in raport cu noi: grecul cunoaste numai raspunsuri, nu si intrebari, numai solutii (chiar daca misterioase), nu si enigme, numai forme, nu si haos." (12) Definind armonia greaca, puritatea clina, topografia transcendentala a spiritului grec, autorul Teoriei romanului pune in miscare concepte si calificative de cel mai marc interes pentru identificarea, prin contrast, a determinarilor formei romanesti; reluam cele mai importante puncte ale acestui traseu, incepand cu accesibilitatea sensului: "lumea sensului este concreta, si poate fi imbratisata dintr-o privire; ceea ce ramane de aflat este doar locul care, in interiorul ei, ii este fiecaruia harazit. Eroarea poate fi aici numai de ordinul a unui prea-mult sau a unui prea-putin, poate fi numai o lipsa-de-masura sau o lipsa-de-intelegere. Caci stiinta nu este altceva decat ridicarea valurilor opacizante. creatia doar marca unor esente vadit eterne, virtutea doar o cunoastere desavarsita a cailor; iar ceea ce ramane strain de sens c astfel doar din pricina unei prea mari indepartari de sens." (13) Omogenitatea lumii: "Este o lume omogena a carei unitate substantiala nu poate fi tulburata nici macar de divortul dintre om si lume, dintre Eu si Tu. Sufletul se situeaza, ca orice element al acestei ritmicitati, in centrul lumii; hotarul pe care il deseneaza conturul sau nu se deosebeste in esenta de conturul lucrurilor: el traseaza linii precise si sigure, dar nu separa decat relativ; separa numai in functie de sistemul, in sine omogen, al unui echilibru adecvat, si separa numai pentru acesl sistem. Caci omul nu este solitar, singurul purtator de substantialitate in mijlocul formatiunilor reflexive: relatiile sale cu ceilalti si structurile care apar astfel sunt la fel de bogate in substanta ca si el insusi, ba chiar mai real substantiale, caci mai universale, mai filozofice, mai aproape de patria arhetipala si mai inrudite cu ea: iubirea, familia, statul." (14) Armonioasa coerenta a lumii, exprimata in rotunjimea ei, in contrast cu disarmonia incoerenta a prezentului: "Astfel de hotare contureaza si inchid in chip necesar o lume roUinda. Si chiar daca dincolo de cercul trasat de constelatiile sensului prezent in jurul cosmosului, destinat sa fie trait si format, se fac simtite forte amenintatoare si neintelese, ele nu izbutesc sa comprime prezenta sensului: ele pot distruge viata, dar nu si tulbura existenta: pot azvarli intunecate umbre peste lumea care a dobandit forma, dar chiar si acestea - ca planuri de contrast intens relevante - vor fi integrate formelor. Cercul in care grecii vietuiesc metafizic este mai mic decat cercul nostru: de aceea - existential, nu ne putem niciodata efectiv introduce in el; mai exact spus: cercul a carei coeziune alcatuiestc natura transcendentala a vietii lor este pentru noi sfaramat; noi nu mai putem respira intr-o lume inchisa. Am inventat productivitatea spiritului: de aceea arhetipurile si-au pierdut, in ce ne priveste, ireversibil evidenta concreta, iar gandirea noastra urmeaza pista infinita a aproximarii niciodate izbutite. Am descoperit plasmuirea formelor: de aceea tot ce cade, obosit si deznadajduit, din mainile noastre, este lipsit de perfectiune ultima. Am gasit in noi insine unica substanta adevarata: de aceea a trebuit sa interpunem abisuri de netrecut intre a cunoaste si a face. intre suflet si forma, intre eu si lume, si a trebuit sa topim, dincolo de abis, orice substantialitate in reflexivitate; de aceea intre noi si noi insine a trebuit sa punem un abis mai adanc si mai amenintator. Lumea noastra a devenit nesfarsit de vasta, in fiecare unghi al ei mai bogata si in daruri si in primejdii decat lumea elina; dar aceasta bogatie a anulat sensul sustinator si pozitiv al vietii lor: totalitatea. Caci totalitatea, c&prius formativ al oricarui fenomen individual, semnifica faptul ca o entitate inchisa poate fi desavarsita; desavarsita, caci in ea exista totul, nimic nu este exclus si nimic nu este dirijat catre o exterioritate de rang mai inalt; desavarsita, caci in ea totul se dezvolta tinzand catre propria-i perfectiune si atingandu-se pe sine se supune principiului de relatie. Totalitatea existentei este cu putinta acolo unde intregul are, inainte dea 11 fost cuprins in forme, o alcatuire omogena: acolo unde formele nu sunt constrangere ci doar constientizare, doar iesire la suprafata a tot ceea ce a determinat ca nostalgie tulbure inla-untrul entitatii destinate con-formarii; acolo unde stiinta este virtute, iar virtutea noroc; acolo unde frumusetea confera intelesului lumii transparenta/' (15) Fara a mai zabovi asupra determinarilor de detaliu, sa amintim numai ca, din aceasta dimensiune existentiala, care este si una filozofica, in acelasi timp, dupa opinia autorului Teoriei romanului, s-au nascut tragedia si eroii sai, ca si epopeea si eroii sai. Iar mutatia decisiva si totala, ale carei rezultate sunt retinute. in liniile lor esentiale, in paralela din care tocmai am dat substantialele extrase, este urmarea inlocuirii, pe scena istorici, a modelului civilizatiei elene cu acela al civilizatiei crestine: "Astfel din Biserica lua nastere o noua polis: din paradoxala legatura care unea sufletul cufundat in pacatul de nesters si salvarea absurda dar neindoielnica, tasni o celesta iluminare, aproape platoniciana, a realitatii pamantene: din abisul ce se deschisese, lua fiinta scara ierarhiilor terestre si ceresti." (16) "Strigatul invocand mantuirea deveni disonanta in sistemul cu desavarsire ritmic al lumii si alcatui un nou- echilibru. intru nimic mai putin policrom sau mai putin desavarsit decat cel grec: echilibrul intensitatilor inadecvate si eterogene." "Orice reinviere a elenilatii va fi de acum incolo ipostaza pur metafizica, mai mult sau mai putin inconstienta a esteticii, siluire si dorinta de a nimici escntialitatca din tot ceea ce se afla dincolo de campul artei. incercare de a uita ca arta este doar unul printre multe alte domenii, si care domeniu nu poate exista si avea constiinta de sine decat dupa ce lumea va fi cazut in ruine si isi va fi devenit siesi insuficienta. Aceasta supralicitare a substantialitatii artei duce in chip necesar la supra-solicitarca formelor: ele trebuie sa produca insele ceea ce pana acum fusese simplu bine primit; trebuie sa genereze deci, prin forte proprii, conditiile eficacitatii lor apriorice (inainte ca aceasta sa se poata manifesta) sa creeze adica obiectul si lumea ambianta a acestuia".

Acestea sunt. in formularea lui Georg Lukacs, premisele filozofici istorice a formelor; periodicitatii filozofice a formelor, din epoca elc-nica, ii urmeaza de acum periodicitatea lor istorica: "Ca semn al cautarii, deopotriva autentice si inautentice, a unui tel confuz si echivoc, genurile se vor incrucisa de acum inainte intr-o inextricabila textura labirintica; suma lor va indica doar totalitatea istorica a empirismului in care va fi probabil sa se caute, si eventual sa se gaseasca, conditiile empirice (sociologice) care prezideaza la aparitia fiecarei forme, dar in care sensul filozofico-istoric al periodicitatii nu se mai concentreaza pe genurile ridicate la rangul de simbol." (18) Din aceasta perspectiva, in Teoria romanului apare in discutie genul marii epici si din aceasta perspectiva este el definit prin comparatie cu cel al dramei: "Marca epica configureaza totalitatea extensiva a vietii, drama - totalitatea intensiva a esentialilatii. De aceea, atunci cand fiinta si-a pierdut totalitatea spontan inchisa si senzorial prezenta, drama este, totusi, in masura sa gaseasca inca in aprioritalca formelor sale o lume, poate, problematica dar in orice caz capabila de a contine totul in sine si de a-si fi sie insasi suficienta. Pentru marea poezie epica, atare lucru este cu neputinta. Darui concret al lumii este pentru ea un principiu ultim, iar in temelia ci transcendentala, hotaratoare si autodelerminanta, ea este o entitate empirica, sta in puterea ei sa accelereze uneori ritmul vietii, sa conduca structuri ascunse ori devilalizate catre scopul utopic care le este imanent: in schimb, nu va izbuti niciodata ca. pornind de la forma, sa depaseasca intinderea si adancimea, rotunjimea si senzorialilatea, bogatia si ordonarea vietii istoriceste date." .(19) Paralela merge mai departe si deosebeste drama de marea epica prin eroii lor: ""Necesitatea ucide viata, iar eroul dramatic isi incinge atributele simbolice ale aparitiei evidente a vietii, doar spre a putea desavarsi, limpede, ceremonia simbolica a stingerii ca devenire sensibila a transcendentei existentiale; personajele epicii trebuie insa sa traiasca, altminteri ele distrug sau degradeaza mediul care le sustine, le inconjoara si le ofera substanta." (20) in fine, problema totalitatii in drama si marca epica si concluziile acestei paralele: In ce priveste epica, conceptul de totalitate nu izvoraste din formele zamislitoare si nu este de ordin transcendental, ca in drama, ci cmpirico-metafizic, reunind ireversibil transcendenta si imanenta. Caci subiectul si obiectul nu coincid in epica -precum in drama, unde subiectivitatea creatoare, vazuta din perspectiva operei, nu este decat un concept-limita, un fel de constiinta - coexista paralel in opera, radical separate unul de celalalt: or, de vreme ce din caracterul empiric, reclamat de forma, al obiectului, rezulta un subiect creator empiric, aceasta nu poate sluji niciodata de fundament si de garant pentru totalitatea lumii exprimate. Totalitatea poate rezulta cu deplina evidenta numai din continutul obiectului; ca este de ordin melasubiectiv, transcendent, este revelatie si gratie. Subiectul epicii este totdeauna omul empiric al vietii, dar orgoliul sau de creator, stapanind viata, se transforma in marea literatura epica, in umilinta, in contemplatie, in uimire tacuta in fata sensului limpede stralucitor care in cuprinsul insusi al vietii ii apare lui - omului simplu al vietii obisnuite - atat de neasteptat de firesc si de transparent." "Rotunjirea acestor forme epice este. de aceea, un proces de natura subiectiva: un fragment de viata este transpus de scriitor intr-o ambianta apta sa-l detaseze de totalitate, sa-l scoata in relief si sa-l sublinieze; selectia si delimitarea poarta in insusi interiorul operei masca obarsiei lor. situata in vointa si stiinta subiectului: ele sunt de natura mai mult sau mai putin lirica."

Pe acest traseu de reflectie si rationamente, eseul ajunge, trecand peste reperul nuvelei, (22) la comparatia sau paralela dintre epopee si roman. Urmand criteriul perceptiei si exprimarii totalitatii existentei, romanul este definit ca "epopeea unei epoci pentru care totalitatea extensiva a vietii inceteaza a mai fi o evidenta, a unei epoci pentru care imanenta vitala a sensului a devenit o problema - desi ea nu si-a pierdut cu totul aspiratia catre totalitate." (23) Si, mai departe: "Epopeea plasmuieste o totalitate de viata in sine inchisa, romanul cauta, plas-muind. sa se dezvaluie si sa edifice totalitatea ascunsa a vietii. Structura data a obiectului - cautarea este, din punctul de vedere al subiectului, numai expresia faptului ca atat intregul obiectiv al vietii cat si relatia acestuia cu subiectii sai nu contine in sine. in chip spontan, nimic armonios - indica modul de a concepe figurarea artistica: toate faliile si abisurile pe care situatia istorica le comporta trebuie integrate in configurare, ele nu pot fi si nu trebuie ascunse cu ajutorul mijloacelor compozitionale. in felul acesta dispozitia fundamentala, generatoare de forma, a romanului, se obiectiveaza ca psihologic a eroilor sai: ci sunt cautatori."

Ajuns la acest reper al eroului (eroilor) de roman, autorul Teoriei romanului formuleaza incheieri deosebii de interesante si de importante: metoda este aceeasi paralela cu eroii etapei anterioare, respectiv cei ai dramei si epopeii: "Individul epic, eroul de roman, se naste din aceasta alternate a lumii exterioare. Alata timp cal lumea este launtric omogena, nici oamenii nu se deosebesc calitativ intre ei: exista, fireste, eroi si ticalosi, insi loiali si insi criminali, dar si pana cel mai notabil erou izbuteste sa se ridice doar cu un cap pe deasupra semenilor, iar cuvintele venerabile ale celor mai intelepti sunt ascultate si de nebuni. Viata proprie a inferioritatii este posibila si necesara numai atunci cand ceea ce ii separa pe oameni a devenit o prapastie de netrecut: numai atunci cand zeii au amutii, cand nici jertfele si nici extazul nu mai pot dezlega limba zeilor lor: numai atunci cand lumea faptei s-a desprins de oameni si a devenit din pricina acestei autonomii goala pe dinauntru si incapabila sa dev ina ea insasi simbol prin fapte si sa le topcasc/ pe acestea in simbol: numai atunci cand inlerioritatea si aventuray despartit definitiv. Eroul de epopee nu este niciodata strict vorbi individ. S-a considerat dintotdeauna ca marca esentiala a epostul ca obiectul sau nu este un destin personal ci destinul unei colectivitati."

Comparativ cu formele nascute dintr-o lume inchisa, romanul isi pune in evidenta caracterul disonant al formei sale. "acel refuz al sensului de a intra in viata empirica"" si care "ridica o problema de forma al carei caracter formal este mult mai criptic decat cel al oricarei alte forme artistice si care - pentru ca ni se prezinta sub infatisare de continut - revendica o colaborare eventual mai explicita si mai hotarata a fortelor etice si estetice decat este cazul pentru problemele al caror aspect pur formal este evident." (26) "Romanul apare [], spre deosebire de existenta instalata in forme incheiate proprie altor genuri, ca un ce in devenire, ca un proces. El este, chiar din acest motiv, forma artisticeste cea mai periclitata pe care multi - identificand problematicul cU existenta problematica - au socotit-o a nu fi decat pe jumatate arta". Si, in continuare, foarte important: "Aceasta «pe jumatate-arta» prescrie o legitate artistica mai riguroasa si mai fara gres decat aceea pe care o recomanda «formele inchise», iar legile acestea sunt cu atat mai constrangatoare cu cat sunt, in esenta lor, mai putin definibile si mai putin formulabile: sunt legile tactului. Tactul si gustul, categorii in sine subordonate, apartin in intregime simplei sfere a vietii si fiind, chiar si in raport de o lume etica esentiala, lipsite de importanta, dobandesc aici o considerabila insemnatate constitutiva: gratie lor, subiectivitatea este capabila sa-si mentina echilibrul de Ia inceputul si pana la sfarsitul totalitatii romanului, sa se instituie ca obiectivitate normala, si sa biruie astfel abstracticitatca, sau, cu alte cuvinte, primejdia care pandeste aceasta fonna."

Noua perspectiva asupra vietii pe care o consemneaza romanul si care sta la originea lui determina. in interiorul compozitiei genului, un alt fel de raporturi intre parti si intreg: "Diferenta de structura care exprima - de fapt - aceasta pscudoorganicitate conceptuala a romanului, este aceea dintre o continuitate omogena si organica si o discontinuitate eterogena si contingenta. Din pricina acestei contingente, partile relativ autonome ale romanului au devenit mai autonome, mai rotunjite in sine."' (28) Contingenta structurii romanesti, luand aparenta organicului, determina ca "forma exterioara a romanului"' sa fie "esen-lial mente biografica"'. "in biografie ca forma, realitatea particulara, individul plasmuit, arc o pondere care fata de suveranitatea universala a vietii ar fi excesiv de marc, iar fata de suveranitatea universala a sistemului, excesiv de mica; el ar prezenta in raport de prima un grad de izolare cu totul neinsemnat, iar in raport de a doua. un grad de izolare excesiv: dupa cum relatia individului cu idealul pe care il sustine si il infaptuieste ar fi, in raport de prima, neindestulator integrata si, in raport de a doua, din cale afara de accentuata. in biografic, nazuinta inaccesibila, sentimentala, atat catre unitatea nemijlocita a vietii cat si catre arhitectonica atotcuprinzatoare a sistemului, este potolita si echilibrata, este transformata in fiinta."' (29) "in biografic ia astfel fonna ca nastere, din echilibrul ambelor sfere de viata, nerealizatc si totodata incapabile, din pricina izolarii lor, de realizare, o noua viata individuala, in sine desavarsita si - chiar daca in mod paradoxal - imanent semnificativa: viata individului problematic."

Individul problematic, ca protagonist specific al romanului, determina, la randul lui, o alta componenta obligatorie si definitorie a genului: mediul: "Lume contingenta si individ problematic sunt realitati care se determina reciproc. Cand individul nu este problematic, telurile ii sunt dale cu o nemijlocita evidenta, iar lumea - a carei constructie este opera acelorasi teluri realizate - poale sa-i ridice numai obstacole in calea infaptuirii ei, dar nu il poate ameninta vreodata cu serioase primejdii launtrice. Primejdia apare doar in clipa in care lumea exterioara a pierdut contactul cu ideile, doar in clipa cand acestea au devenit in om fapte psihice subiective, idealuri". "Mediul care il inconjoara pe individ nu este. insa, din punctul de vedere al continutului, decat un alt substrat si un alt material al acelorasi forme categoriale care-i fundamenteaza viata launtrica: prapastia de nctrecut dintre realitatea existentiala si idealul necesar trebuie deci ca, raspunzand diferentei de materie doar printr-o diferenta de structura, sa constituie esenta lumii din afara." (31) Citatele aproape ca nu mai au nevoie, nici de comentariu, nici de montaj: "Procesul, conceput astfel ca forma launtrica a romanului, este calatoria individului problematic catre sine insusi, este drumul care duce de la incarcerarea in limitele opacei realitati eterogene - pur si simplu existenta, iar pentru individ lipsita de sens -. la limpedea cunoastere de sine. Odata dobandita aceasta cunoastere, idealul - descoperit astfel - ca sens al vietii, lumineaza, ce-i drept, imanenta vietii, dar disjunclia dintre a fi si a trebui nu este si nici nu poate fi anulata in sfera in care se desfasoara acest proces, respectiv in sfera de viata a romanului; ceea ce se poate obtine, nu este decat un maximum de aproximare, o iluminare foarte adanca si intensa a omului prin sensul vietii sale."r (32) Aceasta procesualitate duce. firesc, la etapele si problemele inceputului si sfarsitului: ''inceputul si sfarsitul lumii romanesti, determinate de inceputul si sfarsitul procesului care alcatuieste continutul romanului, devin astfel jaloanele semnificative ale unui drum strict masurat. Pe cat de putin legat este romanul in sine de limitele naturale extreme ale vietii, de nastere si de moarte - de vreme ce, intre momentul initial si cel final, romanul infatiseaza tocmai singurul segment esential, aceia care determina problema, tot ceea ce se afla plasat inainte si tot ceea ce se afla plasat dupa nefiind evocat decat prin reflectare perspeclivata si prin pura referire la problema -sa-si dezvolte intreaga totalitate epica prin derularea ciclului vital, pentru el esential. Faptul ca inceputul si finele acestei vieti nu coincid cu cel al existentei omenesti insesi, pune in lumina caracterul formei biografice, orientat pe directia ideilor; este adevarat ca dezvoltarea unui om este firul de care se leaga si prin care se desfasoara intreaga lume, dar viata lui dobandeste aceasta semnificatie doar atunci cand reprezinta tipic acel sistem de idei si de idealuri traite, care determina ordonator lumea cea dinauntru si cea din afara a romanului."' (33) ''Romanul include intre inceputul si sfarsitul sau esentialul totalitatii, ridicand astfel pe individ la inaltimea celui caruia ii revine obligatia de a crea prin experientele sale traite o intreaga lume si de a o tine in cumpana la o altitudine pe care nu o poate atinge niciodata individul e-pic" "'Prin aceasta inchidere insa. individul devine simplu instrument a carui pozitie centrala decurge din aptitudinea sa de a releva o a-numila problematica a lumii".

Decantata treptat, Teoria romanului ajunge in partea sa decisiva la concluzii esentiale, in exprimari apodictice: "Romanul este epopeea lumii parasite de zei; psihologia eroului de roman este demonicul: o-biectivitatca romanului este conceptia virila si matura dupa care sensul nu poate niciodata strapunge integral densitatea realitatii: dar si conceptia dupa care realitatea, lipsita de sens, este sortita prabusirii in neantul incsentialitatii". "Spiritul romanului este barbatia matura, iar structura carateristica a materiei sale e modul discontinuu, disjunctia intre inferioritate si aventura" (35) "Romanul este forma aventurii, a valorii proprii a interioritatii; continutul sau este istoria sufletului care porneste la dmm spre a se cunoaste, a sufletului care cauta aventura spre a-si pune fortele la incercare si care. obtinand confirmarea, isi gaseste astfel propria cscntialilate."

In continuare, partea a doua a eseului este tocmai ceea ce si numeste titlul ei: incercare de tipologie a formei romanesti: Georg Lukacs enumera patru astfel de tipuri, fiecare din ele ilustrate de cate una sau mai multe capodopere ale romanului universal: Idealismul abstract. reprezentat de Don Quijote, Romantismul deziluziei, cu "incercari de rezolvare la Jacobsen si Gonciaror' si problema timpului in roman, in analiza Educatiei sentimentale a lui Flaubcrt, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister ca incercare de sinteza si Talstoi si transgresarea formelor sociale ale vietii. Fiind legate de datele concrete ale unor romane ca atare, consideratiile din aceasta parte isi pierd aproape total semnificatia si importanta pentru definirea genului in sine.

Cat de putin conteaza, pentru greutatea specifica a incheierilor din Teoria romanului, propria evaluare a autorului asupra cartii sale, la distanta de cateva decenii bune dupa ce aceasta fusese scrisa, se poale vedea din substanta lor teoretica, reala si cu valabilitatea pe deplin conservata; de altfel, daca Lukacs din 1962 privea spre Lukacs din 1914 cu oarecare superioritate si, in orice caz, cu o reala detasare, suspec-tandu-l de oportunism juvenil fata de curentele de gandire la moda ale epocii, nimic nu ne scuteste sa-i putem raspunde, astazi, cu aceeasi moneda. Numai ca nu acest lucru e important; important este ca inaltimea filozofica la care s-a situat, inca din start, Teoria romanului ca si capacitatea creativa a autorului ei, asociata unei deosebite puteri de patrundere in esenta fenomenelor, au determinat elaborarea unor solutii in problema atat de dificila a definitiei modelului romanesc care pot intra in portofoliul fundamental si. am zice, etern, al temei. Si chiar daca, intr-o masura importanta, meditatia despre roman a tanarului Lukacs si, implicit, solutiile pe care acesta le-a formulat erau evident prilejuite de impactul cu o anumita varsta din destinul romanului european, ceea ce ramane valabil din aceasta meditatie si din aceste solutii transcende cu limpezime stratur conjunctural si strici istoric al acestuia. incepand cu definirea atenta si esentializata. patrunsa de un pe cat de ascutit pe atat de inalt spirit filozofic, a modelului antitetic al substratului existential al romanului, lumea preclina caruia, pentru o mai fructuoasa aplicabilitate la problema care ne intereseaza, ar trebui sa-i spunem "lumea pre-modema"' cel putin, continuand cu definirea, prin raportare, a marilor genuri, oarecum rivale dar si complementare: drama, marea epica (epopeea) si romanul, eseul lui Georg Lukacs se instaleaza pe traseul si la altitudinea nu numai cele mai convenabile, dar si cele mai profitabile pentru problematica sa. Astfel incat, odata epuizata cartografierea esentiala a acestui domeniu, firul de gand sa-si gaseasca si urmeze cursul cel mai esential si cel mai firesc totodata prin definirea eroilor de roman drept eroi cautatori. In continuare, formulari precum individualitate epica, romanul ca proces, ca devenire, ca forma artistica cea mai periclitata, supusa, totusi, unor legi care sunt cu atat mai constrangatoare cu cat sunt mai inexprimabile si carora teoreticianul nu le poate gasi alte echivalente decat tactul si gustul, reprezinta elemente vitale ale unei estetici a romanului care dintotdeauna s-a alcatuit mai degraba din asocieri de fragmente disparate decat prin evidenta unui corp unitar si simultan constituit de precepte. Raportul dintre parte si intreg, forma biografica din care se constituie ceea ce s-a numit ulterior actantul principal al romanului, individul problematic si, mai ales, patrunzatoarea observatie potrivit careia, in structura intima a romanului, acest individ problematic este cel care creeaza ambianta exterioara, si nu invers, completeaza tabloul; urmeaza schema esentiala a romanului, calatoria individului problematic spre sine insusi sau iluminarea omului prin sensul vietii sale sau caracterizarea modelului ca unul care creeaza, prin experientele traite ale eroului sau, o intreaga lume, romanul ca forma a aventurii, a valorii proprii a interioritatii. Ceea ce inseamna ca probleme precum raportul interdeterminant si definitoriu dintre inferioritate si exterioritate, cu prioritatea necesara si specifica, apoi caracterizarea tocmai a acelei interioritati specifice romanului, tinand de insasi definitia genului, primesc, prin eseul de acum mai bine de trei sferturi de veac al lui Georg Lukacs, solutii valabile si azi.

Scriitori romani