"Orice artist trebuie sa fie un creator si opera sa o lume."
Traian Demetrescu
Sunt mai multe feluri de a judeca valoarea cuiva. Daca vrei sa i-o micsorezi, atunci n-ai decat sa-l i cu oameni cari in specialitatea lor au fost adevarati colosi. Ce autor dramatic nu pare aproape mediocru fata de Shake-speare, despre care un om de spirit spunea ca nu poate fi at decat cu el insusi? De asemenea, ce poet mediocru nu va parea talentat fata de un Prodanescu.
Dupa cum sunt atii care te inalta, tot astfel sunt altele care te scoboara. Mijlocul cel mai potrit de apreciere a cuiva este sa-l judecam in raport cu mediul si timpul in care a trait, pentru a vedea cu cat a depasit timpul si cu cat s-a ridicat mai presus de mediu.
Socotit din acest punct de vedere, Eminescu ni se pare inzestrat cu geniul poetic, care sta in originalitatea nu atat a fondului, cat mai cu seama a formei in care l-a imbracat. Poeziile lui, traduse in limbile franceza si germana, nu au facut mare efect, caci ideile cuprinse in ele sunt cunoscute de mult timp streinilor. Asa incat, prin traducere, li s-au luat tocmai calitatea de capetenie, prin care se distingeau: originalitatea formei.In ce sta aceasta originalitate? Mai intai, in eleganta imaginilor. Este destul sa citam Mortua est! sau intaia parte din Scrisoarea IV.
O alta calitate este armonia dintre cuprins si forma in care este turnat. De aici prone farmecul poeziei lui Eminescu, puterea lui sugestiva. Ca exemplu clasic despre aceasta se poate da poezia Sara pe deal. Felul in care sunt inchegate versurile, cadenta lor, contribuie tot atat de mult, ca si cuprinsul, pentru ca sa-ti produca acea impresie de oboseala trista si putin zgomotoasa, caracteristica apusurilor de soare de la tara.
Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele~l urc. stele ii scapara-n cale.
Apele g, clar izvorand in fantane;
Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine.
Nourii curg, raze-a lor siruri despica;
Stresine vechi casele-n luna ridica,
Scartaie-n vant cumpana de la fantana,
Valea-i in fum, fluiere murmura-n stana;
Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la camp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi, umple cu glasul lui sara.
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Acelasi lucru putem spune despre Singuratate, Melancolie, Somnoroase pasarele, S-a stins ata falnicei Venetii etc.
Concizia este alta calitate a poeziilor lui Eminescu. in ele nu gasim vorbe goale. Nu este nici una dintre poeziile lui, care sa nu exprime ceva; iar aceasta exprimare va fi intotdeauna facuta in termenii cei mai proprii si, prin urmare, cei mai restransi. Aceasta concizie se obseiva mai cu seama in poeziile sale filosofice. Astfel, de exemplu, in Glossa gasim gandire pentru exprimarea careia un altul ar fi avut nevoie sa scrie o sectiune intreaga. Si aceasta este alta cautate a geniului poetic al lui Eminescu, ca a stiut sa condenseze o lume de ganduri intr-un numar restrans de cunte.
Cat i-ar fi trebuit cuiva sa descrie scurgerea timpului, sub formele de trecut, prezent si itor, in care ni se infatiseaza? Lui Eminescu i-au fost destul patru versuri:
Cu mane zilele-ti adaogi.
Cu ieri ata ta o scazi,
Si ai cu toate astea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.
Comparatiile de care se slujeste dansul ies cu totul din cadrul obisnuit. Este de remarcat cum aceeasi notiune, in corpul aceleiasi fraze, ii serveste pentru exprimarea a doua idei deosebite:
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.
Sa faci din ata mea un s,
Din sul meu o ata.
Femeie intre stele si stea intre femei.
De obicei, aceia cari au sa descrie ceva, se slujesc de termeni concreti de atie; la Eminescu, afara de atii de acest fel, observam deseori notiuni abstracte. Iata, bunaoara, un fragment care ilustreaza destul de bine cele ce spunem:
Au nu stii tu cine suntem?
Copii nimicniciei.
Nefericiri zvarlite in brazdele veciei.
Rotiri stralucitoare a undelor albastre.
Gandirea noastra spuma nimicniciei noastre.
Iar suri si iluzii pe marginea uitarii
Trec si se pierd in zare ca paserile marii.
Si ce ramane-n urma nu e decat obscura
Si oarba suferinta ce bantuie-n natura.
In Melancolie se obsserva atia foarte plastica intre pustietatea unei biserici parasite si golul sufletesc al poetului. Aici este de remarcat cum dansul recurge la imagini concrete, pentru a exprima o stare sufleteasca.In multe dintre poeziile sale, mai ales in cele de amor, se observa multa gingasie. Remarcabil prin aceasta este si poemul Calin.
Din punct de vedere al afectitatii, sentimentul care se observa des in poeziile lui Eminescu este simtirea adanca.
Rar sa existe poezii in care setea de iubire, unita in acelasi timp cu tristul sentiment al golului sufletesc, sa fie mai riguros exprimata. Este destul sa cititi Apari sa dai lumina, pentru ca sa va incredintati despre aceasta. Toata poezia este o intreaga inlantuire de tanguiri, in care deznadajduitul poet isi destainuieste amarurile etii. Iar ca refren, ultimul vers al fiecarei strofe este un apel catre iubita sa:
Ca iarna cea eterna a nordului polar
Se-ntinde amortirea in sujletu~mi amar.
Nimic nu lumineaza astei pustietati,
Doar sloiurile par ca ruine de cetati
Plutind de asprul scol al mortii cei de veci
Tu ramura-njlorita pe sul meu te pleci!
Precum corabii negre se leagana de vant
Cu panzele-atamate departe de pamant.
Cum intre cer si mare trec paserile stol.
Trec a mele gandurri pe-a sufletului gol.
Si-ntind ale lor aripi spre negre departari
Tu esti in su-mi negru luceafarul pe mari!
Farmecul poeziilor lui Eminescu mai sta in forma aleasa in care isi imbraca gandurile si simtirea, caracterizata prin eleganta, plasticitatea si bogatia imaginilor. Eminescu este cu totul lipsit de artificialitate; dansul nu joaca comedia iubirii si a dezolarii. Si tocmai aceasta sinceritate a sa ne misca adanc. El a simtit mult si a fost inzestrat cu darul pretios de a exprima artistic aceasta simtire.
Unii tagaduiesc genialitatea lui Eminescu; dansii spun ca a fost numai poet de talent. Neaparat, nu ne vom ocupa de cei cari ii tagaduiesc si talentul.
Aceasta chestiune este cu mult mai grea decat se pare, caci nu se poate spune cu hotarare unde inceteaza talentul si unde incepe geniul, dupa cum nu se poate sili un hotar exact intre nebunie si normalitate.
Mai cu seama in arta este si mai greu, caci aici avem a face cu impresii indiduale cari, ca toate impresiile, variaza mai mult sau mai putin de la om la om.
Iara un caracter necontestat al geniului este originalitatea, luata nu in sens de ciudatenie. Geniul este cel care creeaza. Productiile sale se disting prin ceva artistic, care pana la dansul n-a mai fost.
Eminescu a introdus o forma noua in felul de exprimare a sentimentelor poetice. El a creat o scoala. Bineinteles ca nici unul din adeptii sai nu l-au egalat; caci, daca le-a fost usor sa imite cadenta si ritmul caracteristic versurilor lui, nu tot asa a fost in ceea ce priveste materialul turnat in aceasta forma. De alfel, e natural ca totdeauna copia sa fie mai prejos de original.
Prin ce se distinge un scriitor de talent? Tot prin anumite aptitudini innascute, - unii spun ca ele se pot si dobandi, ceea ce nu credem - care-l ridica mai presus de mediocritate, insa nu pana la acele inaltimi la care se inalta geniul. Se poate ca de la prostie la mediocritate sa nu fie nici o treapta, dupa cum a spus Goethe; insa de la mediocritate si pana la talent si de la talent pana la genialitate sunt mai multe. Trecerea de la una la alta se face pe nesimtite. Asa se explica deosebirile de opinii intre feluritii apreciatori.
Pentru ca sa ne incredintam de genialitatea lui Eminescu, n-avem decat sa-l am cu poetul Vlahuta, al carui talent nu poate fi contestat. insa unii ar putea sa obiecteze: de ce cu Vlahuta si nu cu altul?
La care se poate raspunde ca, atunci cand faci atie intre doi literati, trebuie ca atmosfera lor intelectuala sa semene, ca genul in care dansii au scris sa fie cam acelasi. O atie intre scrierile nuvelistului realist Maupassant cu acelea ale scriitorului fantastic Edgar Poe, nu ne poate duce la nici un rezultat. De asemenea, nu putem a versurile lui Leconte de Lisle cu acelea ale lui Alfred de Musset, - genurile lor fiind cu totul deosebite.
Sa revenim la atia noastra. Calitatile poeziilor lui Vlahuta se aseamana cu acelea ale poeziilor lui Eminescu, dar sunt mai mici. Imaginile sunt mai putin i, simtirea mai putin guroasa, forma ceva mai putin curgatoare. Lumea gandurilor si simtirilor amandorura se aseamana; insa forma in care ele sunt imbracate se deosebeste atat in ceea ce priveste coloritul, cat si in ceea ce priveste goarea exprimarii. De altfel, se stie ca poetul Vlahuta este unul dintre aceia care a scos mai bine in relief calitatile distinse ale geniului poetic al lui Eminescu.
Nici geniile intre ele nu sunt de o egala marime. Alfred de Musset si Lamartine, bunaoara, incontesil ca sunt poeti geniali. Cine insa ar putea tagadui ca Byron, socotit cu drept cuvant ca cel mai mare poet al timpurilor moderne, nu-i intrece pe amandoi?
Eminescu nu este geniu desavarsit, caci alaturi de marile calitati, pe cari am incercat sa le schitam, are si unele defecte destul de mari, dintre care doua predomina si anume imperfectiunea in ceea ce priveste tehnica formei si obscuritatea.
Sunt unele parti din poeziile lui Eminescu, din cari nu intelegem ce a vrut sa ne spuna. Astfel sunt, de exemplu, in Rugaciunea unui Dac, Mortua est!, Se bate miezul noptii etc.
In ceea ce priveste tehnica, versificatia lasa mult de dorit. Aproape toate poeziile sale sunt presarate de hiaturi, de erori gramaticale, de aliteratii, de cacofonii chiar, de rime incorecte.
Cateva exemple. Iata un vers, in care din sapte cunte patru sunt gresite:
In salele pustie lumine rosi de tortii
Aliteratii: "in a apei"2, "de demon" etc; Greseli de gramatica:
"Ziditi din darmature gigantici piramide"
Trebuie sa spunem ca foarte adesea se observa la Eminescu ca vorbele masculine sa aiba terminatie feminina si ce-versa.
Cacofonii: "Dac 'oi fi eu"; "manca cartile".
Rime gresite: lant cu amanti, insemneaza cu numeroase, talaz cu brazi, adumbriserz cu letopiseti , etc.
Ceea ce este de mirat, e faptul ca Eminescu nu compunea dintr-o data. El revenea de multe ori asupra poeziilor sale, cautand sa le dea o forma cat se poate mai corecta. Si cu toate astea
Este drept ca pe unele, dupa cum marturiseste d[omnu]l Maiorescu in prefata editiei I a poeziilor, Eminescu avea intentia sa le mai revada; dar si in celelalte despre care nu ni se spune aceasta, greselile sunt numeroase.
Aceasta este partea slaba a geniului poetic al lui Eminescu si ea s-a avut in vedere de catre acei cari i-au tagaduit orice talent chiar.
Judecata nepartinitoare insa trebuie sa nu aplice numai critica negativa sau numai pe acea pozitiva, insa pe amandoua.
Intr-o sectiune foarte interesanta, Albalat1 se ocupa despre deosebiti scriitori mari francezi. Si, judecandu-le scrierile dupa o norma silita de catre dansul, nu gaseste pe nici unul absolut impecabil. Unii se abat de la unele reguli; altii, de la altele. Aceasta nu impiedica insa scrierile lor sa fie monumentale, pentru motivul destul de firesc, ca multele lor calitati le covarsesc defectele.
Acelasi lucru se intampla si cu Eminescu. Judecat din punctul de vedere al versificatiei si chiar al gramaticii, nu este absolut impecabil. Daca insa trecem peste acestea sau nu le avem in vedere numai pe acestea, atunci constatam ca la el sunt intrunite gandirea de filosof cu simtirea rafinata si imaginatia bogata de poet, contopite si exprimate intr-o forma noua, caracterizata prin goare, plasticitate si eleganta.
