| Geniu pustiu (fragment) "Ajuns in culmea unui deal, prin care stanele de piatra stau risipite asemenea oilor albe dorminde cu argintia lor lana in lumina alba a lunei, eu ma coborai de pe cal si-l legai de ramurile cele strambe si noduroase a unei tufe cu frunze galbene si mancate de frig. Eu singur, in nesimtirea cea mai mare, trasei caciula de oaie peste urechi si ochi, imi asezai capul pe-o piatra si corpul pe-un morman de frunze uscate si adormii. Visul, o lume senina pentru mine, o lume plina de raze clare ca diamantul, de stele curate ca aurul, de verdura cea intunecoasa si parfumata a dumbravilor de laur - visul isi deschise auritele lui gratii si ma lasa sa intru in poeticele si etern junele lui gradini. intr-adevar ca muntele pe care dormeam mi se paru una din acele gradini pandante ale Semiramidei, gradini a carei treapta de sus unita cu cerul rasfata in lumina cea etern neturburata a soarelui un eden frumos cu largi alee de palmieri, cu carari acoperite cu nisip alb, cu avulsuri de raze lungi si diamantice, cu stanci zdrobite de smirna, prin sapaturile carora cioraiau si picurau curate ca cristalul, insa dar () de dulcetile si mirosul ambrei: nectarul cel adormitor al Orientului. Si toate acestea asupra norilor! Cerul era senin ca o bolta de smarand, sustinuta in orient si occident cu bolta ei puternica de oglinzile cele verzi si resaltande ale marilor numai intr-un loc cerul parea dogorit si ars si [era] o mare gaura-n cer, din cari cadea la pamant pietre si risipaturi de muri ce ardea intr-un loc. Acele pietre cazand una cate una pe pamant formau pare-ca, langa Mures, ruinele unui oras pustiu, nelocuit de nimeni, ars, patruns prin ferestrele pustii si negre de fluierile cele salbatece ale vanturilor reci. Dar deodata paru ca lumea se-nsenina, ca gaura in cer incepe a deveni din ce in ce mai mare si mai larga, incat prin ea se vedea asupra boitei albastre ce-mbratisaza pamantul o alta bolta cu mult mai nalta, cu mult mai larga, insa de-un aur curat si limpede ca lumina cea galbena a soarelui, astfel incat intreaga acea bolta parea un soare mare, care imbratisa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumina de aur -totul era lumina de aur, amestecat cu gemetul lin si curat al arpelor de argint in manele unor ingeri ce pluteau in haine de argint, cu aripi lungi, albe, stralucite prin intinsul acel imperiu de aur. Pluteau ca genii abia vazute, umbre mai transparente, cu pelita vanata ca marmura ce pare moale, cu ochii mari albastri, cu lungi bucle negre, ce-ncongiurau fata lor alba si cadeau pe gaturile marmoree si pe hainele de argint in falduri lungi, ce muiau corpurile sublime cu albeata si moliciunea lor. Prin acei ingeri albi si cu ochii mari, albastri - vazui unul cu mari ochi negri, alb ca si ei, insa cu fata slaba, si muiat in lungi si stralucite haine negre, cu manile unite pe piept, el plutea prin aerul aureu [cu] ochii mari indreptati in sus si plini de lacrimi. Eu il cunosteam Acel par negru cret si despletit eu il vazusem, acea tristeta adanca si sublima eu o vazusem, acea desperare fara margini a carei unica stea e Dumnezeu isi gravase trasaturile ei adanci intr-o fata si dinaintea mea si eu o vazusem. Cerul era senin si vesel, un singur inger era trist Era Maria, fiica acelui preot batran, divinizata, schimbata la fata mie insa mi se parea ca e geniul martirei natiunei romanesti, geniu palid si plans, a carui singura speranta [e] Dumnezeu, a carui singura tarie e cerul." |
