Daca, asa cum se afirma adesea, timpul este intr-adevar judecatorul pe deplin infailibil in ceea ce priveste recunoasterea durabilitatii operelor de arta, cind vorbim de creatia lui G. Topirceanu putem evoca inca un exemplu stralucit in stare sa confirme respectiva asertiune. Acest exemplu este cu atit mai concludent cu cit creatia autorului Parodiilor originale, in timpul vietii sale, a fost supusa, in repetate rinduri si cu insistenta, unora dintre cele mai violente si mai nedrepte aprecieri. Citeodata, ostilitatile u fost impinse chiar pina la completa negare a oricarei valori artistice. Alteori s-a recurs la definitii vadit minimalizatoare, menite sa inradacineze in constiinta opiniei publice ideea dupa care Topirceanu, date fiind asa-zisele formule utilizate de el, ar fi, pur si simplu, un poet minor.

Ca lucrurile s-au petrecut altfel, astazi nu trebuie sa ne miram absolut deloc. Epoca in care si-a desfasurat Topirceanu activitatea scriitoriceasca - primele patru decenii ale veacului nostru - s-a caracterizat, in primul rind, prin prezenta a tot felul de tentative puse la cale de catre reprezentantii culturii oficiale burgheze de a discredita sub toate aspectele operele literare cu adevarat realiste si de a opune acestora produsele artei decadente, si in general antirealiste, rupte complet de viata si aspiratiile maselor populare.

inceputurile literare ale lui G. Topirceanu (nascut la Bucuresti, la 20 martie 1886) au loc pe la jumatatea primului deceniu al secolului nostru. Tinarul in virsta de 19 ani, pe atunci elev la liceul "Sf. Sava", isi publica, in 1905, semnindu-le G. Top, primele incercari intr-o publicatie populara, Duminica, pentru ca in anii urmatori numele sa-i apara tot mai frecvent si in alte reviste, mai mult sau mai putin notorii, ca Revista noastra, Romania ilustrata, Tribuna din Arad, Viata sociala a lui N. D. Cocea, Samanatorul, Ramuri etc. Sint anii cind tinarul poet isi incearca puterile apropiindu-se de teme mai ales de ordin sentimental si cind, in mod inerent, influentele din Eminescu, Cosbuc, Vlahuta si chiar Duiliu Zamfirescu sint mai mult decit sesizabile. Dupa cum ne informeaza diferitele si competentele cercetari intreprinse in ultimii ani, aceasta perioada de aproape cinci ani de zile coincide cu anii in care Topirceanu, dupa terminarea liceului, duce o existenta dintre cele mai agitate, de boema literara, fiind la inceput student la Facultatea de litere si filozofie, pe urma functionar la Casa bisericii, profesor suplinitor etc, sau fiind complet lipsit de slujba.
Faza adolescentina a creatiei lui Topirceanu, constind si in infiltrarea romantismului desuet, in sentimentalizarea excesiva, in cultivarea unor teme deja uzate sau in tendinte vadite spre filozofarea retorica, se incheie insa in jurul anului . Asa se face ca, la acea data, in mult citata poem programatica Prefata, tinarul scriitor, nu fara un anume umor duios, isi arata hotararea de a cuceri noi orizonturi poetice, luindu-si ramas bun de la trecutul apropiat si invocind, cu o neascunsa malitie, clementa "criticii postume":

O, indulgenta Critica postuma Sa nu le-ntepi cu virful unui ac, Ca, rind pe rind, baloanele de spuma In lacrimi grele iarasi se prefac."

Gestul de ramas bun nu se adresa insa numai "pacatelor" scuza-bile ale celei mai crude tinereti, ci cuprindea, in directia orientarii generale, implicatii mult mai adinci decit am putea banui la prima impresie. Poetul pare a-si fi dat seama - si la indemnul lui G. Ibraileanu probabil - ca reala conturare a propriei personalitati scriitoricesti este posibila numai prin smulgerea de sub tutela maestrilor si, in acelasi timp, prin indepartarea completa de melodiile monotone si banale, nu o data penibil de lipsite de vlaga, ale poeziei samanatoriste.
Elementul hotaritor rezida, prin urmare, in explorarea neobosita a realitatilor inconjuratoare si in filtrarea lor prin propriul temperament, prin propria sensibilitate si experienta de viata.
inceputul colaborarii la Viata romaneasca (1909-l910), renumita revista ieseana condusa de G. Ibraileanu, marcheaza tocmai acest moment de rascruce. Bucati ca Oda sobei mele, Raspunsul micilor functionari, Noapte de mai, Balada chiriasului grabit, o serie de parodii ramase celebre si altele, toate aparute acum in paginile reputatei publicatii, sint intru totul semnificative in acest sens. Ele incep a invedera un Topirceanu nou, profund original, asa cum istoria literara, pina la urma, il consacra definitiv. Marturiile poetului din care sa rezulte ca el insusi era constient de schimbarile esentiale produse in orientarea activitatii sale literare sint, daca nu prea multe, in orice caz de o claritate mai mult decit convingatoare. O spicuim pe aceasta, extrasa din cunoscuta conferinta Cum am devenit iesean: "am inceput sa fiu mai precaut, sa ma ironizez eu cel dintii, inainte de a ma ironiza altii; sa-mi iau in ris propriile sentimente si putin pe ale altora". Practic, aceasta inseamna promovarea acelei poezii a carei substanta rezulta din grefarea faptelor obiective, sentimentelor si gindurilor pe un lirism sincer, intim, dar cenzurat mereu de luciditate, aceasta din urma, la rindul ei, impregnata de un anume scepticism si de multa ironie. De altminteri, colaborarii la Viata romaneasca, cu consecintele atit de insemnate pentru destinele poeziei si, in genere, pentru intreaga opera literara a lui Topirceanu, ii urmeaza hotarirea tinarului scriitor de a se stabili la Iasi. Evenimentul are loc in toamna anului 1911, cind, in urma propunerilor lui Ibraileanu, Topirceanu paraseste Bucurestiul, statornicindu-se pentru totdeauna, in afara unor plecari ce au loc din cauze straine de vointa sa, in vechea cetate de scaun a Moldovei. Aici, pe linga faptul ca a fost unul din coordonatorii practici ai marii reviste (in calitate de subsecretar si apoi de secretar de redactie), Topirceanu se afirma, alaturi de scriitori de frunte ai litera-turii noastre, precum Sadoveanu, Ibraileanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, ca unul dintre cei mai activi si mai de prestigiu colaboratori, publicind, alaturi de poezii, bineinteles - bucati in proza, cronici literare, note polemice
in indelungata, sustinuta si inversunata lupta polemica a Vietii romanesti impotriva curentelor antirealiste, incepind cu samanatorismul diversionist promovat de N. Iorga si emulii sai, si terminind cu modernismul estetizat si cosmopolit de la Sburatorul lui E. Lovinescu, sau cu simbolismul decadent de la revista Viata noua, poetul apare, alaturi de Ibraileanu, ca cel mai activ combatant. in aceasta privinta, marele merit al lui G. Topirceanu este acela de a fi incercat sa demonstreze caducitatea teoriilor lansate de mentorii diferitelor curente antirealiste si decadente, nu numai prin materiale publicistice, adesea de o verva ironica nimicitoare, ci si prin discreditarea directa a produsului artistic elaborat in spiritul teoriilor respective, scriind cunoscutele sale parodii originale. Din aceasta perioada de dinainte de primul razboi mondial dateaza parodiile realizate dupa Ion Minulescu, N. Davidescu - promotori ai simbolismului si modernismului - pe de o parte, si Dimitrie Bolintineanu, Mircea Dem. Radulescu, pe de alta, in directia vestejirii tendintelor patriotarde, a retorismului sforaitor si a idilismului desuet. Disputa, in ambele sensuri, cu unele evidente erori si coboriri in sfera rafuielilor personale, va continua tot atit de aprig si dupa razboi, pina in ultimele clipe ale vietii poetului. insa, cum ne vom stradui sa aratam mai incolo, argumentul cel mai puternic adus de Topirceanu in aceasta mare polemica este insasi valoroasa si interesanta sa opera beletristica, si in primul rind cea lirica.

Pentru moment, in 1923, autorul Baladelor vesele si triste este smuls din mijlocul preocuparilor scriitoricesti, incorporat in armata si trimis in "campania" din Bulgaria, in cadrul razboiului balcanic. Este prima experienta de razboi a lui Topirceanu. Alaturi de aceea a primului razboi mondial, ea va genera orientari noi si sensuri majore in scrisul sau. Sub acesta aspect, scrierile in cauza (in deosebi proza de razboi ca Pirin-Planina si Amintiri din luptele de la Turtucaia), impreuna cu cele inspirate de aceeasi sursa si apartinind lui Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail Sorbul etc, formeaza unul dintre capitolele cel mai complexe si mai bogate in dramatism ale literaturii noastre moderne.

Dupa intoarcerea din scurta campanie din Bulgaria, poetul revine la Iasi. in 1916, apar primele sale volume de versuri: Balade vesele (Bucuresti, editura "Alcalay") si Parodii originale (Bucuresti, editura "H. Steinberg si fiu"). Totodata incearca sa-si reia studiile ta filozofie. Dar nu mai are ragazul necesar de a-si pune planul in aplicare; izbucneste cel dintii razboi mondial. Dupa mai multe concentrari, Topirceanu este trimis pe front, unde, inca de la inceput, cade prizonier in luptele de la Turtucaia. Sta prizonier in Bulgaria timp de doi ani de zile, pina in 1918, cind, dupa ce fusese bolnav intr-un spital din Sofia, cu nervii surescitati, se intoarce in tara, oprindu-se ta Bucuresti. Aici scrie, dezmintind zvonul potrivit caruia ar fi pierit in razboi - De profundis, un soi de cronica rimata, in care umorul si amaraciunea se imbina indisolubil:

Nu, asta nu pot s-o suport! Curind, e-un an si jumatate De cind ati declarat ca-s mort In unanimitate. Dar astazi, negru si zburlit De cum m-a prins dusmanul, - Va dau de veste c-am sosit Intreg, si eu si geamantanul!

Dupa un scurt popas la Bucuresti, fostul combatant revine la Iasi. intre timp, din cauza razboiului, Viata romaneasca isi inceteaza aparitia. De aceea, acuma, doi dintre colaboratorii ei de frunte Sadoveanu si Topirceanu, scot insemnari literare, menita sa duca mai departe traditiile batrinei reviste. La reaparitia Vietii romanesti insa (in primavara anului 1920), insemnari literare isi inceteaza existenta. Vechii si reputatii colaboratori ai Vietii romanesti se reintilnesc, inta-rindu-si rindurile cu nume de scriitori mai tineri, precum Otilia Cazimir, Minai Ralea, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu si altii. De data aceasta, Topirceanu, alaturi de autorul romanului Adela, indeplineste functia de prim-redactor. in cei 10 ani de cind vietuieste in Iasi, marea revista lunara gazduieste mai departe in paginile ei, cu unele intreruperi, colaborarile lui G. Topirceanu. Paralel, scriitorul publica si in alte reviste, cum ar fi Adevarul literar si artistic, Lumea bazar saptaminal, Bilete de papagal. De asemenea acuma ii apar noi volume inedite - Migdale amare, versuri (1928), conferinta umoristica Bacilul lui Koch (1927) etc. - iar Baladele vesele si triste si Parodiile originale sint retiparite in citeva editii succesive. in 1926, are satisfactia de a primi premiul national pentru poezie, in ciuda opozitiei furibunde a criticii oficiale, care, pina la un punct (destul de inaintat), se suprapune cu cea a curentelor decadente si estetizante. Toate acestea il amarasc mult pe Topirceanu, dar il si indirjesc, stimulindu-i ascutisul polemic si incitindu-l la contraatacuri necrutatoare.
Dupa mutarea redactiei Vietii romanesti la Bucuresti, ramas la Iasi, desi se simte din ce in ce mai bolnav, poetul desfasoara o febrila activitate literara. in afara publicisticii curente (din care selecteaza alcatuind un volum in 1930: Scrisori fara adresa] si a unui sir de poezii ce vor fi strinse de Otilia Cazimir in culegerea de Postume (1938), in acest rastimp, Topirceanu incepe unele scrieri de sinteza si de intinsa respiratie, precum poemul dramatic Papura-voda si mai ales romanul satiric, de factura alegorica, Minunile Sfintului Sisoe. Aceste lucrari aveau, in intentia autorului, menirea de a investiga in societatea vremii, de pe pozitii accentuat critice, si de a-i demasca racilele fundamentale fara menajamente, direct. Din pacate, ele n-au putut fi terminate si desavirsite - cel putin romanul Minunile Sfintului Sisoe, care, dupa cum invedereaza cele patru capitole incheiate, ar fi putut fi una din cele mai originale scrieri ale literaturii noastre satirice.

Rapus de o boala incurabila, autorul Baladelor se stinge din viata la Iasi, impresurat pentru ultima oara de freamatul gingas al unei zile inflorite de mai (a murit la 7 mai 137) si ducind cu el bucuria prieteniei calde si inalterabile a poetei Otilia Cazimir, care l-a vegheat pina in cea din urma clipa.
Din aceasta extrem de succinta expunere a biografiei lui G. Topirceanu, cititorii, credem, si-au putut da seama, in general, de natura elementelor care au determinat specificul creatiei sale . Faptul ca el a fost unul din pionii de baza ai miscarii literare din jurul revistei Viata romaneasca, in fond cel mai de seama poet al acesteia, ne obliga sa raportam opera la orientarea respectivei miscari. Nu-i locul potrivit aici de a intra in detalii si de a purta o discutie ampla referitoare la o problema atit de complexa. in schimb, apelind la continutul volumului de fata - o culegere destul de bogata din poezie lui Topirceanu - putem incerca sa aratam ca, fara indoiala, creatia lirica a scriitorului nostru reprezinta una din cele mai importante contributii la dezvoltarea traditiilor realiste ale poeziei romanesti din prima jumatate a veacului nostru si ca, deci, un incontestabil merit ii revine si Vietii romanesti in aceasta directie. in felul acesta, implicit, ne vom putea da seama si de ce, asa cum spuneam la inceput, poezia lui Topirceanu, in timpul vietii scriitorului, a trebuit sa infrunte atacurile vehemente ale criticii oficiale, antirealiste, pentru ca de-abia in epoca noastra sa i se recunoasca adevaratele merite si sa fie redata maselor largi de cititori, carora li se adresa de la bun inceput.

S-a vorbit in ultima vreme, pornindu-se de la unele consideratii mai vechi, dar deosebit de interesante, ale acad. M. Ralea, tot mai mult, de un asa-zis neoclasicism al poeziei topirceniene. intr-o mare masura, expresia ni se pare nimerita, capabila sa indice sugestiv specificul liricii autorului Migdalelor amare. Se impune totusi o precizare. Ar insemna sa privim destul de limitat lucrurile daca am vorbi de neoclasicismul topircenian, avind in vedere doar faptul ca poetul utilizeaza, aproape in exclusivitate, modalitatile de versificare clasica, tinzind spre armonia si limpezimea de cristal a intregii con-structii poetice. Termenul trebuie inteles intr-un sens mult mai larg, anume este nevoie ca el sa fie raportat si la continutul profund realist al liricii scriitorului. Asemenea marilor sai inaintasi, Topirceanu si-a afirmat intotdeauna credinta ca "secretul" realizarii poeziei adevarate sta in permanenta si serioasa atentie acordata in egala masura atit continutului, cit si formei. in Scrisoare, de pilda - o necrutatoare diatriba la adresa criticii estetizante - poetul conchidea prin a spune raspicat ca in parul muzeu poeziei este nevoie, mai mult decit orice, sa se scuture "Fluturi/ De imagini si ide?. Aici se afla punctul de plecare al neoclasicismului acestui poet, in dorinta ferma de a utiliza creator cele mai de seama cuceriri artistice ale inaintasilor, pentru a putea realiza astfel o poezie actuala, o poezie capabila sa stirneasca ecouri profunde in constiinta si sensibilitatea cititorului contemporan in sens multiplu.
O prima constatare ce se impune, dupa lectura liricii poetului este aceea ca se observa o foarte mare asemanare, in sensul preferintelor tematice, intre poezia noastra clasica (Alecsandri, Eminescu Cosbuc, Vlahuta, Anghel, Iosif) si aceea a lui Topirceanu. Sub acest raport, autorul Baladelor se apropie nebanuit de mult de marele sau contemporan, Arghezi, care, evident, datoreaza insusirea sa de poet national faptului ca a stiut, ca nimeni altul, sa concentreze in propria-i creatie universul de preocupari, vazut in toata bogatia sa de aspecte, al marilor nostri scriitori clasici si sa-i intuiasca magistral implicatiile contemporane. Caci unul dintre importantele merite ce revine clasicilor este si acela ca ei au intuit si au pus in circulatie artistica ansamblul de probleme particulare, ce dau, la un loc, continut specificului nostru national in arta.
Care este contributia lui G. Topirceanu in domeniul poeziei, in aceasta directie? Cititorii au inteles, desigur ca, amintind mai sus numele lui Arghezi, n-am propus nicidecum o comparatie in planul valorilor absolute. Totusi, cum mai spuneam, aportul poetului de care ne ocupam in rindurile de fata la dezvoltarea poeziei noastre realiste, in prima jumatate a veacului prezent, este de o mare insemnatate. Sa incercam a dovedi consistenta afirmatiei acesteia procedind la o succinta analiza pe text.
in treacat, aratam ca pozitia realista a poetului fata de rosturile artei consta in existenta a doua aspecte fundamentale in activitatea sa: unul format din scrierile programatic-polemice, iar altul format din poezia lirica propriu-zisa, adica din aceea din sfera careia excludem "parodiile originale". Cea din urma parca ar vrea mereu sa dovedeasca, cu argumente "practice", temeinicia punctelor de vedere sustinute in opera polemica.
intr-o masura dominanta, parodiile se plaseaza in sfera primei categorii, alaturi de activitatea publicistica. in marea lor majoritate, acestea au menirea de a arata "pe viu" lipsa de viabilitate artistica, data fiind falsa lor substanta, a productiilor scrise sub semnul idelor generate de curentele antirealiste sau, pur si simplu, a acelei productii viciate de anumite maniere intrate in desuetudine, neconvingatoare. Scurta sceneta Noapte de august, dupa Musset, constituie, ca sa spunem asa, introducerea generala in polemica la care poetul se angajeaza. Aici este expus principal punctul de vedere teoretic fata de mult obositul slogan al "artei pentru arta". Ultimele schimbari de replica sint concludente:

MUZA Dar nu uita, poete, ca esti poet. POETUL Sint om. MUZA Pardon! Te rog, da-mi voie POETUL Polemica desarta: Eu simt ca iar ma-nteapa! MUZA Vreau arta pentru arta.

Procedeul predilect spre a se vesteji este acela al discreditarii totale, prin bagatelizare, a scrierii parodiate. Se pune astfel in evidenta caracterul superfluu, conventional al acestora, in toate sensurile. Este cazul unora dintre "romantele pentru mai tirziu" ale lui Ion Minulescu, epatante prin cultivarea unor teme neinteresante si mai ales a unui arsenal de simboluri fatidice, care, pentru Topirceanu, reprezinta o sursa de amuzament inepuizabila:

Pazea! Ca trece-n zbor copilul civilizatiei extreme Si zvirle-n aer trei semnale, - Trei versuri mici Din trei poeme Pe care trei poeti deodata In trei orase le-au cintat, - Un leit-motiv, Trei note scurte, cu timbrul galbenului mat etc. (Romanta automobilului)

De un tratament similar se bucura de pilda si divagatiile mistico-exotice ale lui N. Davidescu. Merita sa reproducem strofa finala din parodia parabolei filozofarde intoarcerea fiului risipitor a acestuia. iti termina de povestit odiseea "fiul risipitor":

Vai, tata, prin cite locuri am umblat! dar sa stii ca nicaieri nu te-am uitat, ci de cite ori vedeam pe altii stind la masa, eu m-am gindit: "Ce bine trebuie safie-acum acasa!" Si-am venit.

Cu o subtila ironie este respins si mesianismul crestino-fatalist din unele poeme ale lui Octavian Goga (Mucenicii), iar celebra Viata la tara, dupa Al. Deparateanu constituie o usturatoare riposta trimisa samanatoristului diversionist, dusmanul progresului si al patrunderii cuceririlor civilizatiei modeme la sate. Sub o aparenta atitudine sagalnic-ironica, poetul, aici, pune in lumina realitati sociale profund mizere. intre altele, realitatile acestea constau in absenta oricarei urme de asistenta medicala ("Acolo, cind n-are treaba,/ Orice baba/ Este medic comunal.''), sau in invariabila prezenta a "acriturilor" de la sate, circiumarul si jandarmul {"Nu exista berarie,/ Niti regie/ Doar un hot de circiumar/ Care are marfa proasta/ Si-o nevasta/ Ce se tine c-unjandarf).
S-ar putea spune ca, in parodii, Topirceanu intreprinde un adevarat atac frontal, metodic distribuit in toate punctele vulnerabile ale manierelor antirealiste, indiferent de natura si provenienta lor. Caci sirul obiectivelor vizate de poet, in afara celor evidentiate, se completeaza cu vestejirea limbajului patriotard gaunos, a romantiozitatii lacrimogene, a naivitatii infantile etc, in bucati ca Mihai Viteazul si turcii, Nocturna, Misterul noptii, Apostrofe la luna.
Exista insa si o alta categorie de parodii in opera lui Topirceanu; anume, este vorba de acele bucati in care poetul nu-si propune sa-i ironizeze pe scriitorii parodiati, ci le adapteaza scrierile, in chip de noi variante, imprimindu-le sensuri noi, ca si cum ar fi intru totul lucrari personale si vizind alte zone de inspiratie decit acelea apartinind artelor poetice. Se impun atentiei, in chip deosebit, parodiile realizate dupa vestitul Caleidscop al lui A. Mirea. in ele identificam unele dintre cele mai bune pagini de critica sociala din opera lui G. Topirceanu. Sint evidentiate o serie de aspecte reprezentative pentru societatea vremii, pentru metehnele ei; de pilda, viata micilor slujbasi, in intregul ei cortegiul ei de imagini meschine, sau cancanurile din lumea artistica. Iar in Raspunsul cometei identificam caracterizari critice de ordin general, referitoare la nimicnicia celor ce se petreceau atunci in lume. Astfel, in raspunsul numitului corp ceresc, un loc aparte il au elementele care satirizeaza declansarea razboaielor:

Dar cind vazui ce porcarie (Sa-mi ierti cuvintul) ati facut, Cit singe-a curs din neghiobie Pe bietul vostru glob de lut, - Cu spaima, la perihelie Din zborul meu m-am abatut Si nimbul clar si trena lunga Ca o esarfa de lumina, Mi le-am ferit sa nu le-ajunga Vreun strop intunecos de tina.

Parodiile dupa sonetele parnasiene ale lui Mihai Codreanu dau lui Topirceanu prilejul de a defini soarta vitrega a artistului in cadrul orinduirii burgheze, soarta care nu se deosebeste cu nimic de cea a unui scamator de circ, care "din nimic, iti da fripturi si poame / Si, totusi, rabda uneori de foame" {Scamatorul). La rindul lor, interpretarile dupa unele din poemele lui Demostene Botez constituie critici muscatoare pe seama vietii serbede si cenusii din orasele de provincie de altadata, cu monotonia lor insuportabila, careia i se adaugau tot felul de necazuri insignifiante. Pe de alta parte, parodiile dupa unele din poemele Otiliei Cazimir constituie exemple de virtuozitate in directia realizarii unor descriptii naturiste {Vis alb, Ariciul), avind un farmec inedit, datorita permanentei disimulari ironice a autorului. Parodiile dupa Arghezi (Psalm, Blesteme, Menire, Utrenie) sint remarcabile prin perfectiunea lor artistica si prin felul in care Topirceanu stia sa "mimeze", cu subtila intuitie, arta autorului Cuvintelor potrivite. Totusi credem ca in Psalm se face prea mult uz de burlescul facil, sensurile majore ale piesei abordate fiind oarecum escamotate, cu pretul unor calambururi de o calitate cam indoielnica.

ingerul tau merinde nu-mi prea dete.
Eu insa niciodata din bardace
N-am fost baut fara sa-mi fie sete,
Nici am mincat vreodata ce nu-mi place etc.


in general, insa, parodiile lui Topirceanu se inscriu pe linia unei arte majore, ce exclude din capul locului gratuitatea. Ele raspund unor cautari ce dispun de o problematica grava, de larg si raspicat interes estetic. in acest fapt si in farmecul expresiei proaspete si spontane, de o impresionanta varietate in detalii, rezida profunda lor originalitate. Ceea ce face ca parodiile topirceniene sa dispuna de o reala si indiscutabila longevitate, sa incinte si sa retina atentia a noi si noi generatii de cititori. De aici si locul cu totul aparte pe care poetul il detine in istoria literaturii romane, in cadrul poeziei satirice.
insa argumentul cel mai puternic, apt sa reliefeze cu o eficienta maxima iminenta perisabilitate a curentelor modernisto-decadente, il constituie insasi opera lirica originala a lui Topirceanu. Care este universul de preocupari si care sint caile specifice de transpunere artistica a acestui univers in lirica lui Topirceanu, in special in volumele sale reprezentative, Balade vesele si triste si Migdale amare.
Indiferent de pretextul concret de la care pleaca, poetul tinde, de cele mai multe ori, sa puna in lumina un simtamint liric generat de viata oamenilor. Sub acest raport, una din particularitatile (dar si una din calitatile, desigur) proprii liricii lui Topirceanu este aceea de a cauta intotdeauna ca vibratia lirica generata de o anume problema a vietii sa refuze transpunerea in versuri abstracte si sa ceara forme de plasticizare concreta, in pretexte metaforice sugerate de lumina inconjuratoare. Aceste metafore, in majoritatea cazurilor, se constituie, in cele din urma, fie in veritabile compozitii lirico-epice - baladele, rapsodiile, fabulele - fie in compuneri lirico-descriptive, in care identificam insemnata contributie a acestui poet la evolutia pastelului romanesc. Existenta permanenta a raportului strins cu realitatea obiectiva asigura o apreciabila forta generalizatoare celor mai multe plasmuiri poetice topirceniene. in acelasi timp, ele reusesc sa ne impresioneze cu adevarat prin prospetimea imaginilor si a asociatiilor metaforice. De pilda, o tema atit de grava, frecventa in poezia tuturor timpurilor, cum este moartea si infricosatoarele ei sensuri, capata, la Topirceanu, o transpunere dintre cele mai originale si mai emotionante. Poetul nu se multumeste sa-si astearna direct pe hirtie, in versuri abstracte si retorice, gindurile, el cauta sa imprime acestora o linie de desfasurare cu adevarat lirica, pe un fundal epic, de balada tragica. Totodata, Balada mortii (1919) nu-si limiteaza semnificatia la faptul ca in ea ni se povesteste moartea trista de care are parte "un drumet sarman", "muncitor cu sapa". Naratiunea este incarcata, de la un capat la altul, cu valente simbolice de o evidenta gravitate si cu implicatii de mare adincime. in primul rind se cere retinut amanuntul ca poetul pune problema ce-l framinta in legatura cu destinul unui anumit tip social si nu cu un ins abstract, plasata intr-o ambianta lipsita de coordonate istorica-sociale. Alegindu-si drept erou un "muncitor cu sapa", Topirceanu vrea parca sa ne arate ca adevaratele sensuri ale existentei umane se dezvaluie pe deplin mai ales fiind puse in legatura cu destinul omului simplu, anonim si chinuit de vitregia vremurilor in care traieste. Spre deosebire de Cosbuc, de exemplu, de la care, de altfel, invata mult, Topirceanu nu mai raporteaza problematica mort" la destinele unor figuri istorice sau legendare de eroi, precum Decebal, cneazul Gelu sau legendarul Fulger. Autorul Baladelor vesele si triste intreprinde o metodica demitizare, ca sa spunem asa, a modalitatilor de interpretare lirica a fenomenelor majore proprii existentei, inclusiv a acelora din natura. Faptul invedereaza caracterul novator al poeziei topirceniene si puternica ei aderenta la datele istoriei. Povestindu-ne despre moartea unui om simplu, poetul dezvaluie exact starea de insingurare resimtita personal de multi insi in societatea burgheza, stare ce se prelungeste chiar dupa moarte, cind celui singur si in viata ii mai tine tovarasie doar natura cu elementele ei permanente:

Si de-atunci, langa mormint,
Plopi cu frunza rara
S-au zbatut usor in vint,
Zile lungi de vara.

Sau

Iar cind norii-nvaluiesc
Alba noptii Doamna,
Peste groapa lui pornesc
Vinturi lungi de toamna

Astfel, singuratatea si uitarea alcatuiesc conditia suprema a celui disparut:

Soarele spre asfintit
Si-a urmat cararea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea si uitarea.

De aceea, integrarea ramasitelor materiale ale celui mort (intruchipare simbolica a permanentei umane) in circuitul vesnic al firii, al naturii, intr-o compozitie formata din elemente indestructibile, apare poetului fireasca si singura justificata de ratiuni superioare:

Astfel, tot mai nestiut
Spre adinc il fura
Si-l ingroapa-n sinu-i mut
Vesnica Natura.

Balada este specia lirico-epica preferata de Topirceanu si in abor-darea altor aspecte privind viata omului simplu din societatea vremii. Ca si in poezia populara, specia aceasta ii da posibilitatea creatorului sa-si desfasoare, pe o intinsa gama de nuante, vibratiile lirice cele mai intense, obiectivindu-le, cu sprijinul motivului epic al poemului. Prin insusirile ei, balada ofera un teren cit se poate de prielnic de imbinare a efuziunii lirice cu tonul avintat, a descriptivismului succint cu tensiunea epica, a vibratiei exuberante cu depresiunea sufleteasca etc. Topirceanu a valorificat cu mult succes toate aceste virtuti ale speciei, indreptindu-si atentia asupra celei mai palpabile contemporaneitati. Pentru aceasta, poetul a simtit imperios nevoia de a gasi alte nuante de lirism, care sa domine desfasurarea epicului, in functie de tema atacata, in general, un lirism mai de toate zilele, cum spuneam cu putin mai sus, un lirism demitizat, frust. Astfel, in Balada chiriasului grabit putem vorbi de existenta unui lirism izvorit din suferinta, din necaz, convertit in ironie amara, care se exprima prin zimbetul crispat al eroului calator:

Eu nu stiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon ma pune-n miscare,

Ce taina ma-ndeamna la drum. Dar simt ca m-apasa paretii, - Eu sint chirias trecator: In scurtul popas al vietii Vreau multe schimbari de decor.
Potrivit subiectului si ideii urmarite, in Balada calatorului orice intentie de ironie este abandonata, compozitia fiind strabatuta de un lirism trist si nostalgic, izvorit din singuratatea calatorului, singuratate ce predispune la meditatie si genereaza regrete:

Iar txrziu, cind taina dimprejur te cheama
Si-ti strecoara-n suflet un fior de teama,
Singur cu povara cugetului tau
Te cuprind deodata lungi pareri de rau
Dupa-o fericire care intxrzie,
Dupa cite n-au fost, dar puteau sa fie,
Dupa cele duse pentru totdeauna
La fel in tulburatoarea Balada a muntilor:

Astazi ca si-odinioara,
Cit s-afunda-n vreme anii,
Ei vazura cum coboara
Pe carari de plai ciobanii,
Cind pe soare, cind pe ploaie,
Vreme multa, fara numar,
Cu caciula lor de oaie
Si cu sarica pe umar,
A' trecutului vii moaste
Peste care vremea creste,
- Culmea verde mi-i cunoaste,
Stinca sura mi-i iubeste

In schimb, in Noapte de mai, o poem ce aminteste mult de factura poeziei proletariene de la sfirsitul veacului trecut, lirismul cunoaste o anume inasprire, tonul fiind sarcastic, mocnind de o ura abia retinuta la final:

Dar pina-atunci, la judecata,
Pe trepiedul tau barbar,
Cufruntea-n mina razimata
Ai adormit Sarman cizmar!

pentru ca in Balada corbilor totul sa fie imbibat in solutia acida a celei mai neretinute invective, cind e vorba de exponentii capitalului despoliator, provocatorii razboiului:

Posomoriti, cu gheara lunga,
Cu pliscuri negre de otel,
Ne-am infruptat cit sa ne-ajunga
Din prinzul marelui Macel.
Cu patriotii la parada,
Amestecati printre eroi,
De-a valma coborim in strada,
- Dar nu ne ducem la razboi!

Cu toate ca-i dificil sa se faca o demarcatie stricta intre poezia sa lirica, propriu-zis, si cealalta poezie a sa epico-lirica, in primul rind baladele - deoarece insesi acestea cuprind adesea minunate descrieri de natura, poetul fiind deosebit de atent la "decor" - totusi exista un insemnat numar de plasmuiri in cadrul poeziei topirceniene care intrunesc caracteristicile pastelului. Reprezentative sint mult gustatele rapsodii. Topirceanu ni se dezvaluie aici ca unul dintre cei mai reprezentativi pictori in versuri ai naturii din citi cunoaste poezia noastra. Ca si-n cazul baladelor, poetul continua marea traditie a clasicilor si a poeziei populare. Prezenta elementelor noi, inedite, specifice artei topirceniene, este insa mai puternic vizibila acuma. La Topirceanu, natura este privita in raport cu viata oamenilor. De aceea modalitatile de apropiere de ea decurg din aceasta viziune. Ceea ce, concret, inseamna imprimarea unei optici cu totul contemporane, in sensul sugerarii starilor sufletesti ale eroului liric prin folosirea cit mai realista, lucida, a imaginilor peisagistice.
in genere, Topirceanu se apropie de natura ca un fin si competent observator al detaliului. Arta sa descriptiva, inimitabila, se concentreaza cu voluptate asupra acestuia: ansamblul, de cele mai multe ori, il recompune cititorul; e o placere pe care poetul o rezerva acestuia. Autorul Migdalelor amare nu urmareste niciodata monumentalul, hiperbolicul, asemenea unui Hogas, de pilda. Ceea ce se explica, desigur, prin aceea ca Topirceanu este calauzit de ideea unui realism al imaginii directe, depoetizat. Dorinta poetului de a "individualiza" in chip riguros este exemplara. in Rapsodii de toamna, ca sa ne referim la un exemplu, putem vorbi de adevarate portrete: salcimul priveste spre munte "mindru ca o flamura", iar "Solzii frunzelor marunte/ S-au zburlit pe-o ramura"; despre un tintar aflam ca e "nervos si foarte/ Slab de constitutie", un erete se aseamana perfect cu un "politai din nastere", libelula este prinsa in acest portret de o cuceritoare expresivitate: "Mic, cu solzi ca de balaur,/ Trupu-i fin se clatina,/ Juvaer de smalt si aur/ Cu sclipiri de platina." etc. etc. Prin urmare, fantezia prodigioasa a poetului se manifesta in directia descoperirii amanuntului caracterizam, in creionarea de portrete si nu in planul inventiei epice de mare intindere, asa cum se intimpla la Cosbuc, in Nunta in codru, unde poetul Baladelor si idilelor acorda atentie mai ales compozitiei epice unitare, nefiind, ca la Topirceanu, predominant aspectul liric. E si acesta, la Topirceanu, un mod de a aduce corective viziunii folclorice, ce tinde spre epos si fantastic, spre grandiosul romantic. Faptul e deosebit de interesant, fiindca, in fond, el porneste de la intentia poetului de a accentua si mai mult alegorismul fabulei de a stringe la maximum paralelismul dintre ea si viata umana! Totodata el explica si permanenta prezenta a subiectivitatii autorului care, dominind prin luciditate, infrineaza orice tentativa spre exaltare spre extazul romantic. in Rapsodii de vara, poetul, devenit eroul liric declarat, ce-si exprima direct gindurile si sentimentele ("Cine-ar putea sa spuna/ Citi secoli au trecut/ De-o luna,/ De cind nu te-am vazut?"), adresindu-se iubitei, cenzureaza mereu, cu ajutorul ironiei, continutul descriptiei:

Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atitea dimineti Contemplu
O tufa de scaieti. Pe de alta parte,
Pe cind departe-n zare,
Mirat ca un copil, Rasare
Un astru inutil

Peisajul se acorda perfect cu starea sufleteasca a eroului, prezenta sa fizica, imixtiunea sa fiind de neinlaturat:

Dar daca o lacusta
Din verdele talaz, Robusta
imi sare pe obraz, -
Din ochii mei dispare Mirajul interpus,
Pe care L-am zugravit mai sus,
Si-n ochii mei deodata,
Ca-n alte dimineti,
S-arata
O tufa de scaieti

Un mijloc frecvent de concretizare a prezentei ironistului este acela de a intrebuinta in descriere, adesea, un limbaj ostentativ urban, presarat cu expresii si cuvinte neologice sau banalizate din cauza utilizarii lor stereotipe, standardizate. in aceasta privinta, de pilda, vestea adusa de o cotofana "fara ocupatie" a facut "senzatie", un lastun vrea nici mai mult, nici mai putin decit sa tina si el o cuvantare in "aceasta chestie", cocostircii "vin la fata locului", prin clatinarea lor, petuniile dau farmec "regretelor", floarea-soarelui, ajunsa la batrinete, isi pierde dintii "de mizerie", barbatul unei vrabii tinere a disparut "in costum de ginere", pentru ca mai tirziu sa se stabileasca adevarul: insul murise sub trei graunte, "de inanitie", ceea ce face ca imediat "cazul" sa fie adus la cunostinta "politiei" etc. etc.
Procedeul are consecinte exceptionale in directia "umanizarii", alegoria devenind atit de transparenta, si totusi atit de sugestiva, incit cititorul are, in anumite momente, impresia ca planurile s-au contopit de-a binelea:

Cind deodata un erete,
Politai din nastere,
Peste balta si boschete
Vine-n recunoastere
Cu porunca de la centru
Contra vinovatului,
Ca sa-l aresteze pentru
Siguranta statului

Fiind receptiv indeosebi la categoria de probleme proprii vietii sociale diurne, fara sa atace direct si cu vehementa (decit foarte rareori: Balada corbilor, Bacilul lui Koch, Noaptea de mai si altele) temele de sinteza sociala ale epocii, este fireasca preferinta poetului pentru cultivarea acestui gen de poezie. E o poezie pe care am numi-o figurativa, a metaforelor naturiste puse in raport cu problemele de fiecare zi ale vietii omului simplu.
Tocmai fiindca Topirceanu a fost convins intotdeauna ca menirea poeziei este, in primul rind, de a vorbi despre om, oricare ar fi mijloacele folosite, si fiindca in indeplinirea acestui scop fundamental a facut uz de o arta poetica atit de adecvata si de originala, lirica sa, in cea mai mare masura, se bucura si astazi de adeziunea entuziasta a cititorului.

Nicolae CIOBANU
Prefata la G. Topirceanu, Versuri, 'Bucuresti, E.S.P.L.A., 1968

Scriitori romani