G. Dem. Teodorescu s-a nascut in Bucuresti la 25 august 1849.
Era fiul Sultanei si al lui Tudor Teodorescu, de pe malurile Amaradiei, poreclit Olteanul, de profesie "intreprinzator de con-structiuni", indeosebi de biserici. Astfel se explica faptul ca primele buchii le deprinde fiul lui Tudor Teodorescu - botezat cu numele Dimitrie, la biserica din Budesti-Ilfov, pe care o construia atunci tatal sau - de la unii dascali ai unor biserici din Bucuresti, trecand apoi la scoala primara din strada Stirbei Voda.
Gimnaziul il face la "Gheorghe Lazar", iar liceul il termina - cu note foarte bune -la "Matei Basarab". Dar inainte de a-si da bacalaureatul (poate din motive de ordin material), se inscrie la un concurs pentru ocuparea unui post de impiegat la Ministerul Instructiunii Publice, concurs la care reuseste.
Dorinta de intatura nu-l paraseste insa. si in 1868 se inscrie la Facultatea de Litere din Bucuresti, audiind cursuri tinute de August Treboniu Laurian, V. Alexandrescu-Urechia, P. Cer-natescu, dar devenind curand admirator al ideilor promote de marii oameni de cultura si initiatori de scoala noua - Alexandru Odobescu si B. P. Hasdeu.
Proaspatul student (caci vom vedea ca studentia lui G. Dem. Tcodorescu se prelungi multi ani peste limitele normale, pana in anul 1877) si corector al ziarului Romanul (cu timpul deveni reporter, secretar de redactie si redactor) tine in seara de 25 octombrie 1869, in cadrul societatii literare si folclorice "Romanismul" - de sub auspiciile lui Hasdeu - conferinta Despre societatea "Romanismul" in fata opiniei publice si a presei. La 25 decembrie 1869 publica in Romanul primul sau articol, intitulat Saturnalele
- Craciunul (caruia ii urma in numarul din 1 ianuarie 1870 articolul Anul Nou), in care G. Dem. Teodorescu - puternic influentat, in perioada aceasta, de unele idei ale scolii latiniste -cauta sa demonstreze ca originea sarbatorii Craciunului se afla in sarbatorile latine, consacrate zeului Saturn. Tot din acest an - 1870
- dateaza si primele sale incercari - neizbutite insa - in domeniul poeziei originale, versuri scrise in maniera lui Al. Deparateanu , precum si al criticii si istoriei literare in schimb merita subliniata activitatea pe care G. Dem. Teodorescu o desfasoara intre anii 1870-l875, in calitate de redactor, la publicatiile satirice - mult apreciate in epoca - Ghimpele (continuarea lui Nichipercea) si Sarsaila. In aceasta perioada - pana in 1875, an care marcheaza plecarea sa la studii la Paris - mai colaboreaza si la revista profesorului sau August Trcboniu Laurian, intitulata Tranzacfiuni literare si stiintifice, unde publica, printre altele, si traduceri din Alfred de Musset, Andre Chenier si Lamartine.
La 14/26 august 1871 G. Dem. Teodorescu face parte din delegatia studentilor bucuresteni (alaturi de Grigore Tocilescu si Ioan Bratescu) care merge la Puma, cu prilejul aniversarii lui Stefan cel Mare. "Ghedem" - cum il numeau studentii bucuresteni -temperament efervescent, plin de entuziasmul tineretii, se facuse remarcat nu numai in cercul universitar, ci si in randul unor distinsi oameni de litere, care-i admirau pana incisi. in calitate de trimis al ziarului Romanul, G. Dem. Teodorescu se dovedeste deosebit de activ, atragand atentia lui Eminescu si Slavici, autorul Marei notand in Amintirile sale, referitoare la acest eveniment, urmatoarele: "fara darile de seama facute de dansul, multe dintre cele petrecute atunci ar fi fost date uitarii".
Cu timpul Ghedem se face tot mai cunoscut in epoca prin satiri le sale - multe dintre ele in vers popular - de o vehementa care amintesc pana sarcastica a lui Hasdeu, satire indreptate impotri abuzurilor guvernantilor zilei si contra regelui.
Referindu-se la "alegerile" guvernamentale - ramase de pomina - ale beizadelei Dimitrie Ghica, "alegeri" finantate de Palat, "alegeri" in care argumentul suprem era bata, Ghedem scrie versuri acide, intitulate intrebari fratelui Scarlat, care marcheaza inceputul colaborarii sale la Ghimpele: "Frate Scarlate, / Din ce tara sunt luate / Acele patru mii / De mandri galbenusi / Ce-ai dat la batausi?" Evident, "fratele Scarlat" nu era altul decat regele Carol I. Accentuand si mai mult asupra acestei uri, Ghedem face in numarul urmator al revistei - din 7 iunie 1870 - chipurile, o Rectificare: "Unii dintre cititori / Ne spun ca au crezut / ca «Fratele Scarlat» / Din numarul trecut / E cel de la Palat. / Ce oameni cobitori!"
Aceeasi atitudine adopta "redactorele" sau "singurul redactare" - cum ureaza pe frontispiciu - al revistei Sarsaila din 1871. Versurile satirice sunt redactate tot in maniera populara: "Suna, suna / Si rasuna / Suna bata pe spinare, / Urna n-are cautare; / Suna ciomagul pe spate, / Tamuitii n-au dreptate". Sau: "Masa mare, boiereasca, / Banda mare si nemteasca / Se intinde-n Bucuresti, / Sus la curtile domnesti".
Unele dintre temele amintite mai sus vor reveni frecvent in scrisul lui Ghedem, carora li se vor adauga si altele, o parte dintre ele in genul celor de mai jos: "Perceptorii si zapcin, / Ca lepra, ca zavergin, / Pe taran se napadesc: / Fura, prada, impileaza / Si bat groaznic, de snteaza / Locul unde nemeresc. // Nu cum sa dea gandul / Sa scoateti din guri cuntul / C-acestea sunt miselii: / Maine toti, cu mic cu mare, / Va treziti bagati in fiare. / Prin cinstite puscarii."
Ghedem desfasoara o vie activitate publicistica - in care satira ocupa un loc central, in revistele mentionate (o perioada, la Ghimpele este coleg de redactie cu I. L. Caragiale, care publica sub pseudonimul "Car") - pana in ajunul plecarii sale la studii la Paris, beneficiind de o bursa, acordata de T. Maiorescu, ministrul Instructiunii Publice. Multe dintre articolele publicate nu apar semnate cu aderatul sau nume si nici cu pseudonim, dar ele apartin lui G. Dem. Teodorescu, dupa cum rezulta din anuntul aparut in Ghimpele, nr. 2, p. 1, din 1874: ,Articolele fara nume de autor, mai cu seama din numerile precedinti, se vor considera ca ale vechiului redactore al acestui ziar, poreclitul Ghedem-Sarsaila". La 1 septembrie 1874, in nr. 35 al Ghimpelui se publica un anunt in care "se face cunoscut ca, mai mult d-o luna, Ghedem s-a retras de la redactiunea acestui ziar", din motivele amintite, iar in nr. 6 din 2 februarie 1875 se aduce la cunostinta ca "din cauza plecarii editorului. Calendarul «Ghimpelui» pe anul 1875 i se reduce pretul de la un leu exemplarul".
In anul 1874, la cei 25 de ani ai sai, G. Dem. Teodorescu -Ghedem - era unul dintre scriitorii cunoscuti publicului nostru. Prestigiul numelui sau spori in anul 1874 si datorita primului sau volum, intitulat incercari critice asupra unor credinte, datine si moravuri ale poporului roman, volum elogios prefatat de Alexandru Odobescu. Cel care incepuse sa culeaga folclor inca de la rsta de 15 ani si debutase in presa, in 1869, cu un articol referitor tot la folclor - Saturnalele - Craciunul - relua unele idei enuntate in articolul de debut sau in alte articole publicate ulterior si le dezvolta in acest volum dens, care insumeaza 136 ini. in vederea elucidarii unor probleme folcloristice, G. Dem. Teodorescu il consulta - in cursul elaborarii si finisarii sectiunii -pe B. P. Hasdcu, caruia ii multumeste inca din primele ini: "Suntem datori a multami d-lui Hasdeu pentru explicarea mai multor puncte asupra carora l-am consultat". Dupa cum se mentioneaza si in titlu, in volum se analizeaza unele datine si credinte ale poporului nostru (datine calendaristice, despre Craciun, Anul Nou, 1 Mai, sau despre paparude, serpi de casa etc), atribuindu-le un substrat latin si nu trac - dupa cum dovedise profesorul sau Hasdeu. G. Dem. Teodorescu ramasese tributar ideii sale exprimata in articolul Datine si moravuri nationale, publicat in Foaia Societatii Romanismul, an. I (1870), p. 426^434 si 485-499: "Din studiul ei, se convinge oricine ca fondul" "este cu totul latin, si latin clasic etrusc daca vreti, caci conser neschiritbate, cum erau la inceputul lor, credintele strabune" (p. 427). Analizand aceasta conceptie eronata a lui G. Dem. Teodorescu, in care se ignorau evolutia, imbogatirea folclorului etc, Ovidiu Papadima, in studiul citat mai inainte, la p. 64 o amenda, dar in acelasi timp evidentia si meritele reale ale volumului: "Ceea ce e pozitiv in aceasta atitudine a lui G. Dem. Teodorescu, e faptul ca prin ea ajungea la sublinierea cu totul indreptatita a caracterului predominant an al acestor obiceiuri si creatii populare, care pareau legate de sarbatorile crestine de iarna. Al doilea fapt pozitiv era acela ca tanarul carturar considera cercetarile sale folclorice ca o forma de respect fata de popor si isi marturisea cu mandrie legaturile sale sufletesti cu masele obijduite: «iesiti din randurile poporului, ne-am expus aici proprielc suveniri, cautand a ne da seama de dansele». () «La multe din aceste datine am luat parte, la multe am asistat, din mica copilarie»". in volumul incercari critice (in care clasificarea autorului este adeseori confuza, multe practici populare fiind trecute la credinte etc.) G. Dem. Teodorescu nu poate sa se ridice deasupra vechii teorii, potrivit careia popoarele vechi au decazut nu datorita unor conditii social-istorice, ci din cauza zdruncinarii credintelor, obiceiurilor, autorul volumului simtindu-se dator sa indemne tineretul pentru "a le incuraja mentinerea".
Multe dintre aceste idei gresite vor dispare in anii urmatori in scrierile lui G. Dem. Teodorescu, in urma unor temeinice studii. in anul 1875 G. Dem. Teodorescu impreuna cu G. Panu si A. Lambrior pleaca la Sorbona, ca bursieri ai statului nostru. Cel care le acordase bursa acestor tineri dotati a fost si de data aceasta tot Titu Maiorescu La Sorbona G. Dem. Teodorescu se inscrie ca simplu bacalaureat, - deoarece in tara nu isi luase licenta. Aci audiaza profesori celebri, ca Egger, Girard, Perrot, Lenier, Martha s. a. - multi dintre ei remarcabili latinisti si elenisti - adanceste studii folcloristice aparute in presa de specialitate, si chiar primeste - dupa propria marturisire - "ajutorul" lui Emile Picot. Unele idei folcloristice care se vehiculau in aceasta perioada, G. Dem. Teodorescu si le insusi cu temeinicie si le aplica in viitoarele sale studii; de pilda, gruparea cantecelor populare dupa criteriul rstei pentru care se canta - aplicata de A. Montei si B. Lambert la masi culegere de cantece populare din Languedoc - fi adoptata de G. Dem. Teodorescu in culegerea sa din 1885, Poezii populare romane. Referindu-se la aceasta perioada de studii, Ovidiu Papadima conchide, in studiul amintit, la p. 65: Contactul cu miscarea folcloristica apuseana, in anii sai de studii la Paris, i-a fost util tanarului G. Dem. Teodorescu in doua privinte. L-a vindecat de boala latinismului, facandu-l sa da ca intre folclorul romanesc si cel al altor popoare punctele de contact, ca Si substratul comun stravechi, sunt prea complexe ca sa poata fi explicate numai ca mosteniri din folclorul grec si latin. in al doilea rand - familiarizandu-l atat ca student in «umanioare», cat si ca folclorist - cu rigorile disciplinii filologice, anii de studii la Paris l-au deprins pe tanarul G. Dem. Teodorescu cu respectul absolut fata de text. L-au facut sa inteleaga cat de riscanta pentru stiinta folclorului era fermecatoarea cale deschisa de V. Alecsandri, aceea a «adaugirilon> si «corijarilon> creatiei populare, de catre editorii ei". Studiul asiduu al limbilor greaca si latina nu-l indeparta pe G. Dem. Teodorescu de vechea sa pasiune: folclorul romanesc. Desi departe de tara, el lucreaza intens in acest domeniu. O prima manifestare o demonstreaza articolul intitulat Consideratiuni critice asupra descantecului de "apucat" sau "inclesta?', tiparit in Columna lui Traian, an. VI (1875), p. 133-l51, - articol expediat din capitala Frantei, impreuna cu o scrisoare, datata: Paris, 24 martie ' 875, in care are cuvinte de lauda la adresa profesorilor sai din tara in domeniul folclorului - Odobescu si Hasdeu - si incheie cu fraze de recunostinta fata de poporul roman, datorita caruia are posibilitatea sa studieze, promitand totodata ca isi indrepta cercetarile spre studierea profunda a bogatei sale literaturi populare: "E vorba de un descantec al poporului, al poporului din sanul caruia au iesit Si cu a carui sudoare, in mare parte, se intretin scolile in care am cules putinul ce stiu. Drept recunostinta, cercetarile mele de predilectiune s-au indreptat si se vor indrepta asupra bogatei sale literaturi". G. Dem. Teodorescu isi indeplini fagaduiala facuta. La inceputul anului 1877 trimite din Paris in tara colinde inedite, care se vor publica la inceputul anului 1877 , Cate proverbe romane in atiune cu cele latine , precum si volumul Cercetari asupra proverbelor romane (Cum trebuiesc culese si Publicate), care se tipari in 1877 la Bucuresti, volum care incheie munca sa de folclorist in perioada studiilor de la Sorbona, unde obtine si diploma.
In studiul Cercetari asupra proverbelor romane G. Dem. Teodorescu pornea de la ideea, enuntata chiar in prima ina, ca asupritul-taran roman este creatorul unei literaturi de inalta loare: "Pare-se ca incetul cu incetul, ne indrumam spre credinta ca taranul nostru - atat de laudat din buze, dar asa d-asuprit in fapte - e-n stare sa ne dea si materialul unei literaturi cultite".
Adresandu-se Societatii Academice, G. Dem. Teodorescu insista pentru acordarea de premii numai acelor carti de literatura populara care oglindesc fidel creatia maselor, nepatata de sulimanul intocmirilor etc. "Puia dar incurajari si premii pentru bune carti de literatura poporana, cu riante, explicari, note si cercetari ative, in care insa limba sa fie neschimonosita si nepatata de sulimanul, adica de intocmirile, indreptarile si corectiunile celui ce fi cules poeziele, basmele ori alte produceri ale geniului poporan. Toate natiunile au inceput a bine cunoaste limba taranului, mai nainte de a ajunge la limba academielor" (p. 36.) "Limbagiul poporului trebuie respectat cu sfintenie, in simplitatea si neregula ce ar prezinta, si ca e un pacat neiertat culegatorului de literatura poporana cea mai mica schimbare, cea mai mica corectiune si intocmire din parte-i". Referindu-se la scoala sau "sistema latinista", G. Dem. Teodorescu afirma (facandu-si mea culpa): "Scoala, sau mai bine sistema latinista, a domnit si tot mai domneste la noi. Tendintele ei ne sunt destul de cunoscute. Vrea ca in totul si in toate sa ne faca urmasi directi si imediati ai romanilor" "Prin aceasta scoala am trecut si eu, ca toata tinerimea noastra". "Azi insa cu d-alde astea nu mai merge" "Scoala latinista ne-a hranit c-un patriotism care-a putut fi bun altadata, dar care azi e gresit, exagerat, ridicol" (. 41^2.) Prin istoricul pe care il face asupra culegerilor de proverbe (Anton Pann este citat la loc de frunte, proverbele sale fiind socotite, insa, in mod gresit, in totalitate "la adapost chiar de orice banuiala de schimbari sau imitari"), prin indicatiile ce da: de a se preciza sursa, de a se explica cuvintele sau expresiile dialectale etc, volumul Cercetari asupra proverbelor romane - in ciuda faptului ca autorul nu face nici o diferentiere intre proverbe si zicatori - reprezinta o noua treapta in mersul ascendent al folcloristului G. Dem. Teodorescu. in anul 1879 G. Dem. Teodorescu publica un nou volum de folclor, intitulat Literatura populara. Notiuni despre colindele romane, care, desi nu are decat 123 ini, este de o mare importanta pentru folcloristica noastra, deoarece autorul (digand, fericit, de la abordarea stricta a subiectului, se refera si la cantecul batranesc, snoave etc.) face unele obsertii deosebit de interesante -obsertii care sunt cele dintai in folcloristica noastra - asupra genezei si "proatiunea producerilor populare". Creatiile folclorice sunt citate in intregimea lor, respectandu-se cu strictete originalul', facandu-se referiri asupra unor evenimente din trecutul indepartat, analizandu-se, cu competenta, unele piese in care se reflecta momente istorice, obiceiuri stravechi etc. Iata, de pilda, cate randuri din comentariul lui G. Dem. Teodorescu la Cantecul lui Izvoranu, in care transpare si dragostea folcloristului pentru taranimea asuprita: "Cand vestea despre asemenea fapta ajunse in satele semisarbesti, unde era proprietar ucisul, departe de a inspira mahnire, ea produse o bucurie generala. Taranii se crezura scapeti ca de-o aspra tiranie (deoarece se pare ca Izvoranu numai prin bunatate nu escelase) si deci se stransesera la han, ca si cum ar fi fost vreo zi de mare sarbatoare, iar lautarii, ajutati de nestiutorii sateni, poate si de niscai carturari, improvizara cantecul" La antipodul altor studii din epoca sau ale sale din trecutul nu prea indepartat, G. Dem. Teodorescu demonstreaza caracterul laic si an al colindelor noastre, accentuand asupra unor "descrieri de moravuri", "aluziuni la fapte istorice" etc. In acest volum G. Dem. Teodorescu aduce din nou "un meritat omagiu" creatorului unor frumuseti nepieritoare - "taranul, cultitorul pamantului si ocrotitorul patriei".
Ceea ce ii asigura, insa, lui G. Dem. Teodorescu un loc de frunte in cadrul folcloristicii romanesti este indiscuil colectia din 1885, intitulata Poezii populare romane. Acest masiv edificiu folcloristic (volumul cuprinde 719 ini) este rodul unei munci indelungate, de peste 20 de ani. Dupa cum ne informeaza G. Dem. Teodorescu in precuntarea colectiei, el incepe sa culeaga folclor inca din anii 1864-l865, mai intai - ca si Petre Ispirescu - de la parintii sai, apoi de la rude, prieteni etc: "mi s-a intiparit in memorie tot ce auzisem la parinti, la rude, la prieteni; de iubirea lor n-am scapat la tinerete si, scriind numai pentru mine, m-am pomenit coprins de o neinlaturata pasiune". Cu timpul cercul se largeste: culege de la diferite persoane, de la lautarii din Bucuresti si din comunele din imprejurimile capitalei, extinzandu-si aria in satele mai departate din judetele Ilfov, Vlasca etc.
In ra anului 1883 arc mare sansa - "norocul nostru mare" - de a-l intalni intamplator, la Lacul Sarat, pe "lautarul Brailei", Petrea Cretul Solcan, (un alter ego al cantaretului Mareea Giuca, descoperit de Atanasie Marienescu), detinatorul unui imens tezaur folcloric, pe care il transmite lui G. Dem. Teodorescu (aproximativ 15.000 de versuri) si care constitui o treime din colectia Poezii populare romane din 1885. Recunoscator, G. Dem. Teodorescu il elogia pe acest uimitor rapsod popular, inzestrat cu o memorie neobisnuita, intr-o conferinta, rostita la Ateneul Roman la 12 martie 1883, intitulata Petrea Cretul Solcanul, lautarul Brailei, pe care o tipari apoi in brosura (108 p.) in acelasi an. O alta serie de materiale ii sunt transmise lui G. Dem. Teodorescu de catre colaboratori sau de amici folcloristi: Gr. Tocilescu, N. Scurtescu, S. Manescu, T. Oprescu, D. C. Teleor, D. Mirescu s. a. in sfarsit, G. Dem. Teodorescu selecteaza o serie de materiale folcloristice pentru colectia sa din diverse brosuri anonime, din periodice sau din materiale folcloristice publicate de Alecsandri, Anton Pann, S. FI. Marian, Teodor Burada s. a. Munca uriasa pentru alcatuirea acestei colectii fi continua si indarjita. Ea nu fi intrerupta nici in perioada studiilor de la Sorbona: "Culegerea din teara (1864-l874) am urmat-o chiar in strainatate (1875-l876) si am inavutit-o mai cu seama in anii din urma (1877-l885)"'. G. Dem. Teodorescu a intentionat, si a reusit, in larga masura, sa alcatuiasca cea mai ampla si stiintifica colectie de poezii populare ale poporului nostru. Prin colectia sa de Poezii populare romane G. Dem. Teodorescu voia sa dea si o replica colectiei lui Vasile Alecsandri, Poezii populare ale romanilor, din 1866 (vezi si asemanarea celor doua titluri). Cele* mai sus afirmate se pot dovedi analizand si conferinta Petrea Cretul Solcanul - la care nc-am mai referit - conferinta in care G. Dem. Teodorescu, desi vorbeste cu respect de marele sau inaintas, nu-i iarta interventiile in textul popular, supunandu-le unui sever comentariu critic. Din acest punct de vedere cele afirmate de conferentiar sunt pe deplin intemeiate, dar nu trebuie sa omitem nici cealalta latura a problemei, scopul inalt patriotic care a stat la baza volumului Poezii populare ale romanilor "intocmite" de bardul de la Mircesti. Daca titlul pe care il da G. Dem. Teodorescu colectiei sale - Poezii populare romane - este mult mai larg decat materialul existent in cele 719 ini (colectia fiind formata in cea mai mare parte din materiale culese din Muntenia si numai o parte din Oltenia si sudul Moldovei - Petrea Solcanul fiind originar din Oltenia si ulterior devenit "cantaret al Brailei"), in schimb ea se distinge - dupa opinia lui Ovidiu Papadima, exprimata in studiul citat, la p. 70 - prin doua trasaturi fundamentale: "intaia e faptul ca aceasta culegere cuprinde pentru intaia oara toate speciile mai importante ale creatiei populare in forme de vers si aforistice - cu exceptia proverbelor - adica tot ceea ce nu era proza epica. A doua si cea mai importanta e aceea ca - spre deosebire surprinzatoare fata de absoluta majoritate a predecesorilor si urmasilor sai in ale folclorului - G. Dem. Teodorescu a cuprins in aceeasi privire egala si folclorul oraselor ca si folclorul rural, nesfiindu-se a-l aduna pe cel dintai din cele mai diferite surse, nu numai orale, ci si scrise ori tiparite, de la manuscrisele lui Melchisedec pana la brosurile de colportaj, care au continuat in lunga serie Spitalul amorului de Anton Pann. Informatorii lui apartin celor mai diferite medii sociale si profesiuni: lautari si plugari, soldati si muncitori, bucatari de la oras si moase de la tara, pensionari si taietori de lemne etc." Imensul material folcloric existent in colectia lui G. Dem. Teodorescu, care cuprinde, asadar, toate speciile versificate, este oranduit dupa o metoda stiintifica (aci G. Dem, Teodorescu dovedindu-se din nou un bun elev al lui B. P. Hasdeu): poezia obiceiurilor si jocurilor de copii, ghicitori si anecdote, cantece de lume - cantece lirice -, descantece; cantecele vechi - baladele si legendele - ocupa un loc preponderent. Sunt omise, totusi, din colectia sa, bocetele. Anumite expresii dure existente in unele materiale folclorice, lipsesc cu desarsire din colectia lui G. Dem. Teodorescu. Ele fie ca au fost lasate de-o parte de catre culegator, fie ca au fost selectate alte riante care nu contin asemenea versuri.
Faptul ca in colectia Poezii populare romane exista aproximativ 50 piese care nu au indicata provenienta lor, ca G. Dem. Teodorescu a faramitat uneori versul in hemistihuri si ca a introdus in culegerea sa si cate balade carturaresti, nu justifica atitudinea lui B. P. Hasdeu din 5 aprilie 1886, cand se opune propunerii lui I. Negmzzi ca lucrarii lui G. Dem. Teodorescu sa i se acorde de catre Academie premiul "Nasturel", - B. P. Hasdeu recomandand-o numai la o "incurajare" de 1000 lei: "Autorul voieste a-si recomanda colectiu-nea prin multimea materialului, aratand ca ea cuprinde peste 40.000 versuri; aceasta cifra se reduce insa in realitate la mai putin de jumatate, pentru ca autorul imparte versurile reale in 2 si 3 parti din aceste note se vede ca cele mai multe sunt adunate de la lautarul Solcan din Braila; altele de la vreo 2-3 persoane din Bucuresti si o mica parte i s-au comunicat de catre diferite persoane din provincie. Asadar nici munca materiala in sine n-a fost mare, nici se poate asemana cu a Iui Alecsandri si Russo, cari au umblat prin munti si, dupa ce au cules materialul de-a dreptul din gura poporului, l-au contopit asa ca se poate fali literatura poporala romana. Partea stiintifica, adeca ati lipseste; cand nu lipseste ea e data in mod cu totul curios; asa cand autorul voieste a a o balada romana cu una sarbeasca, nu se margineste a cita balada sarbeasca, ci cauta in traducerea franceza a lui Dozon, face de pe aceasta traducere o traducere romaneasca in versuri albe si apoi o tipareste in colectia sa. Aceasta procedare este cu totul nestiintifica. Tot cam asa stau lucrurile si cu diferitele riante ale aceleiasi poezii: in loc sa indice in note sau la capatul fiecarei poezii, ca in locul cutarui vers se afla altul intr-o alta lectiune, autorul reproduce de 2-3 ori aceeasi bucata cu deosebire de cate versuri; in acest mod numarul versurilor a crescut mult mai mult decat e in realitate. Clasificarea poeziilor in colectiune e ingenioasa, dar nu e noua".
Dupa cum s-a mai subliniat, singura obiectiune justa a lui Hasdeu consta in faptul ca G. Dem. Teodorescu a faramitat versul in hemistihuri, desi chiar si aceasta obiectiune nu corespunde - in ceea ce priveste numarul versurilor semnalate de Hasdeu - decat pe jumatate. in ciuda acestei atitudini - repetam, destul de bizara din partea lui Hasdeu - colectia Poezii populare romane reprezinta
0 lucrare fundamentala a folcloristicii romanesti, iar dupa opinia lui Ovidiu Papadima - opinie ce ureaza in fruntea studiului sau amintit - "cea mai insemnata culegere de folclor romanesc din sec. XIX".
Autorul colectiei Poezii populare romane a fost preocupat vreme indelungata si de intocmirea unui volum de basme populare. Astfel, in 1875 G. Dem. Teodorescu ii scria de la Paris lui Petre Ispirescu: "Cat despre colectia de vreo 20-25 de basme ale mele, timpul nu-mi permite sa le completez deocamdata" . Un an mai tarziu, referindu-se la aceleasi basme, ii scrie din nou prietenului sau: "Basmele ce am eu, desigur ca nu le voi publica asa cum ai crezut Ma voi sili a le insoti de studii care se vor intinde si asupra altor basme decat ale mele". Aceasta amanare, pana la sfarsitul vietii, isi gaseste explicatia in exigenta de care dadea doda G. Dem. Teodorescu in publicarea unui volum ce-i purta numele. Lecturand azi basmele sale, si neputand face abstractie ca G. Dem. Teodorescu este autorul colectiei de Poezii populare romane, gasim perfect indreptatit gestul marelui folclorist de a amana publicarea acestor basme. Si sa nu uitam ca ele aveau si nesansa de a aparea concomitent cu cele ale lui lspirescu, Reteganul etc Basmele lui G. Dem. Teodorescu (majoritatea basme fantastice) isi gasesc prototipurile in basmele publicate de folcloristii contemporani cu el. Dintre cele douasprezece basme ale sale mai izbutite ni se par urmatoarele: Fata din Dafin, Tugulea, feciorul matusii si Fat-Frumos si fata Critului.
In timpul vietii sale G. Dem. Teodorescu nu publicase decat un singur basm - Fata din Dafin - in Ateneul roman, nr. 1 din 15 ianuarie 1894. Prin grija unei descendente a folcloristului - Stanca Fotino - cele douasprezece basme ale lui G. Dem. Teodorescu au zut lumina tiparului sub titlul Basme romane, la E. P. L. in anul 1968. Unele dintre basme au notata sursa de unde provin si mentionata localitatea si data cand au fost scrise. De pilda, la basmul Fata din Dafin se precizeaza: "Auzit de la muma-mea si scris la Constantinopole in mai 1878". La basmul Tugulea, feciorul matusii sursa din subsolul primei ini este mai completa: "Auzit de la matusa-mea in 1860 si scris la Constantinopole in mai 1878". La finele basmului se mentiona data ultimei redactari: "Sinaia, iulie 1895". Alte basme nu au asemenea mentiuni, sau ele se reduc la data si localitatea unde a avut loc redactarea finala. Redactarile finale ale basmelor si intentiile de a le publica apartin ultimului deceniu de viata al lui G. Dem. Teodorescu. ( coperta interioara a manuscrisului: Literatura populara. Basme romane, culegere de Teodorescu G. Dem. 189, Bucuresti, precum si datarile finale: Sinaia, august. 1894, Sinaia, iulie 1895, Sinaia, 1897, Sinaia, 1898, Herculesbad, 31 iulie 1898 etc).
In ziua de 20 august 1900, in urma unei septicenii, G. Dem. Teodorescu se stinge din viata, la rsta de numai 51 de ani, in regretul profund al elevilor si profesorilor liceului "Matei Basarab" din Bucuresti - unde predase limbile latina si greaca - al fostilor colegi de la Ministerul Instructiunii Publice - unde, in 1891 ajunsese ministru - al fostilor confrati de condei din presa vremii, si in nu mai putin adanc regretul iubitorilor literaturii noastre populare.
Regretul pentru stingerea sa din viata atat de timpurie se amplifica astazi cand cercetam numeroasele sale lucrari ramase in manuscris, printre ele aflandu-se, in prim , Istoria limbii si literaturii romane - in doua riante, un compendiu de 194 file si masi lucrare de fata. Aceasta lucrare a sa are la baza o sta si stiintifica documentare, o eruditie in materie de istorie, folcloristica, filologie, etnopsihologie, literatura clasica si moderna romana si universala (ajutat fiind si de cunoasterea multor limbi straine, greaca, latina, slavona, franceza, italiana si partial germana) si o extraordinara pasiune de a elabora o sta opera de pionierat. Istoria limbii si literaturii romane a lui G. Dem. Teodorescu cuprinde o intinsa perioada, de la inceputul secolului al II-lea, cand Dacia a fost populata de colonii romani pana la sfarsitul secolului al XlX-lea, mai precis pana in ultimele lui zile de viata. Sursele documentare sunt de prima marime: manuscrise, cronici, literatura bisericeasca si laica, opere autentice etc. - romanesti si universale - totul filtrat prin spiritul sau stiintific si redat intr-o fermecatoare limba. in introducerea sa Istoria limbii si literaturii romane (compendiul, la care ne vom referi si in continuare, fie si pentru faptul ca cititorul nu are la dispozitie manuscrisul), G. Dem. Teodorescu isi subintituleaza lucrarea astfel: "Istoria literara, istoria literaturii si istoria culturii". Dupa ce constata ca istoria literara se ocupa cu "insirarea numelor autorilor si producerile lor, formand un catalog complet de autori si opere", sileste principiile calauzitoare ale unei istorii a literaturii "care alege numai pe acei autori cari prin scrieri de loare in proza sau versuri au realizat frumosul conform regulelor (generale) literare, ca si scopul general al literaturii care e perfectionarea civila si morala a omului".
Criteriul estetic formulat de scolile lui Hasdeu, Al. Odobescu si Titu Maiorescu este preluat si de G. Dem. Teodorescu, elevul lor, care isi exprima convingerea ca "nu orisice scriere e un model de imitat; din mai multe produceri ale aceluiasi autor unele pot fi neinsemnate, iar altele de loare. Acesta alegere o face istoria literaturii spre a recomanda viitorimei acele produceri cari exceleaza prin fond si forma, expun idei sanatoase si aderuri generale intr-un mod corect si atragator". Demonstrand pertinent, cu argumente stiintifice, obiectivele ce trebuie sa le indeplineasca o istorie a literaturii, autorul scrie: "Ea claseaza, analizeaza si apreciaza toate producerile literare si prezinta astfel imaginea restransa a trecutului unei natiuni, fiindca istoria literaturii e depozitara modului de a crede, de a cugeta, de a simti si de a se exprima al unui popor".
Spirit stiintific, nu numai prin formarea la scolile celor mai stralucite minti pe care le-a dat cultura romana si franceza (Hasdeu, Al. Odobescu, Titu Maiorescu, Egger, Girard, Perrot, Lenier, Martha, Picot s. a.), ci si prin vocatie, G. Dem. Teodorescu implica studierea literaturii romane intr-un context ativist cu "stiintele si artele frumoase si industriale, moravurile, monumentele istoriei civile si tot ce priveste trecutul unei natiuni", careia ii da numele de "istoria culturii". Ca aceasta istorie a limbii si literaturii romane este o lucrare de istoriografie literara, e de la sine inteles, dar ea apartine, dupa cm se exprima autorul, si genului didactic, dar si genului istoric, "pentru ca expune producerile de toate categoriile conform realitatii, aderului". Ceea ce isi propune istoria literara sa transmita prin ierarhizarea informatiilor ei, nu este un lucru simplist, pur bibliografic, ci sa arate si "imprejurarile" in care au fost produse "feluritele scrieri, si astfel sa ne invete a imita ce e bun prin urmare, a ne perfectiona". Scopul acesta moralizator, instructiv-educativ, cum am spune noi astazi, nu este un scop in sine, ci determinant.
Stilul ce-l folosi in a sa Istorie a limbii si literaturii romane avea insusirile stilului didactic si istoric, fiindca "admite o mai mare rietate decat manualele didactice", fiindca "imbratiseaza producerile atat in proza cat si in versuri si admite oarecare infrumusetari cari constau din analize si atiuni cu caracter atragator".
Metodele folosite de G. Dem. Teodorescu in lucrarea sa, dupa cum se exprima el insusi, sunt trei: 1. Metoda analitica cronologica, care consta "in enumerarea scriitorilor si operelor lor dupa ordinea in care au trait si au scris"; 1. Metoda sintetica, cand scriitorii sunt grupati dupa genurile literare carora le apartin; 3. Metoda mixta, care combina gruparea pe genuri literare cu enuntarea scriitorilor si operelor in ordine cronologica. G. Dem. Teodorescu mai adauga: "Metoda sintetica se poate aplica literaturilor vechi si bogate, pe cand celor tinere le convine metoda analitica si cronologica, din cauza ca pot fi genuri intregi in care sa nu se fi distins autori de loare".
Autorul simte nevoia de a-si moti eforturile depuse in aceasta lucrare, pe care o considera foarte necesara, dupa cum marturiseste in introducere, dar si in finalul primului modul, pentru a sublinia utilitatea istoriei literaturii, care rezulta din faptul recunoscut ca literatura este imaginea fidela, desi restransa, a starii culturale prin care a trecut un popor in diferitele epoci ale existentei lui. Ea apreciaza calitatile si meritele scriitorilor, imprejurarile in care au trait, limba ce au intrebuintat - si astfel se ajuta istoria civila.
Limbii ii acorda intreg spatiul modulului II, urmarindu-i procesul de devenire in dimensiunile cerute de istorie, subliniind fenomenul care s-a petrecut dupa caderea Imperiului Roman de Apus, adica dupa decaderea limbii latine literare si raspandirea in toate provinciile supuse de romani a latinei vulgare (populare). Se dau notiuni despre formarea limbilor neolatine si prin urmare si a limbii romane, despre influentele particulare si locale sub care s-au format limbile romanice, ca si despre influentele straine exercitate asupra limbii romane.
Cultirea limbii slavone in Tarile Romane se reflecta prin introducerea ei ca limba scrisa in documente ca: Diploma bar-ladeana (1134), Enghelia de la Crilos (sec. XII) - pe care Dosoftei a lasat-o bibliotecii sinodale din Mosco - scrisa de un roman. Sacrul de la Reims (sec. XVI), copiat in Muntenia in acest secol dupa un manuscris din secolul al Xll-lea facut in Moldo, dupa cum afirma filologul rus Bilinsky etc. Ocupandu-se de forma probabila a limbii romane inainte de tiparirea unor carti, G. Dem. Teodorescu analizeaza actele oficiale slavone din punct de vedere filologic, de actele particulare scrise romaneste de catre romani, asa-zisele "zapise", care nu erau influentate de limba slavona, si nici nu aveau pretentii literare, ca si de marturiile si declaratiile diferitilor straini.
Literaturii populare ii acorda un modul intreg, subliniind faptul ca este produsul limbii vorbite de popor, care dateaza de la formarea limbii si cuprinde "mici produceri", "cari nici puteau fi alterate".
Lexicul este si el discutat si exemplificat amplu, pentru ca este un instrument care ajuta la descoperirea originii indepartate a poporului roman.
Teritoriul limbii romane este silit la Nord si la Sud de Dunare, ceea ce ii prilejuieste lui G. Dem. Teodorescu sa realizeze un studiu asupra dialectelor limbii romane.
Redactandu-si lucrarea cu informatiile aduse pana la zi, nu uita sa citeze, cu onestitate, numele cercetatorilor romani si straini care au descoperit sau au demonstrat fapte de limba si literatura romana in diferite manuscrise sau carti tiparite, carora le rezer module separate.
In concluzie. Istoria limbii si literaturii romane se caracterizeaza printr-o profunda si stiintifica documentare, si o analiza obiecti a fenomenelor abordate, evenimente redate intr-o "limba noua si-nteleapta", foarte apropiata de limba zilelor noastre -masi lucrare fiind strabatuta in fiecare ina de un fierbinte patriotism, - merite incontesile care ne determina sa o publicam si sa o recomandam cititorilor de orice rsta.
