FUGA LUI SEFKI -- Roman de Emanoil Bucuta. A fost publicat fragmentar in "Gandirea", an III, nr. 12 (5 martie 1924) si nr. 13 (20 martie 1924), apoi in "Ramuri", . Sub forma de volum apare la Editura Cartea Romaneasca in 1927, avand pe frontispiciu mentiunea "Premiul de roman al Societatii Cartea Romaneasca".
Fuga lui Sefka (1927) continua, cu mijloacele artei narative, studiul etnografic si folcloric Romanii dintre Vidin si Timoc (1923), ambele lucrari restituind o geografie umana si inscriindu-se pe linia pitorescului balcanic.
Pe fondul narativei orientale si de poezie a baltii dunarene, ochiul etnografului din Romanii dintre Vidin si Timoc (1923) inchipuie imaginea elegiaca a lumii musulmane pictata intr-un "rosu stins, ca o imparatie de doua mii de ani". In Fuga lui Sejki "tinutul misterios prin asezarea lui si a neamurilor - unele in declin -urme sterse pe fundalul marii musulmane -altele izolate, romanii incercuiti dar nu mai putin tenaci si tradand o personalitate puternica" (Perpessicius), traieste fascinant in istorisirea pe care se arcuieste feeria melancolica a unui cer de Halima. Povestea despre tanarul Scfki - fugind zadarnic de iubirea pentru frumoasa Umurli - ia proportiile unei drame de fapt colectiva. Epica este firava, ea se rezuma la cateva episoade ce fixeaza imprejurimile Vidi-nului de altadata: vanatoarea de ereti a Iui Scfki, cautarea homerica a "leului din Ostrov", deliciile vietii pescaresti si, in final, uciderea din greseala a unchiului Aii, plecat in cautarea nepotului ratacit.
Dincolo de proiectia fabuloasa a copilariei si de perceptia detaliata a mirificului peisaj dunarean, romanul lui Bucuţa c, in realitate, un poem tragic. Motivul Vidinului il structureaza: cetatea reala si fantomatica in acelasi timp pluteste ca o Venetie a Orientului, spre "locurile vechi din Anadol", incarcata cu amintiri si intr-o solemnitate funebra.
"Din jos se vede braul de piatra al Cetatii, cu minaretele deasupra, ca niste suliti in gaurile unui cuier de arme. Parca e un oras al stramosilor iesit din apa si care acum, acum are sa se scufunde iara. Sau o saica de razboi plutind la vale, catre mare, in hagialac de o mie de ani si cu lopatari care inalta lopetile ca inchinare prin fata soarelui". Motivul se desface, amplificandu-se epic prin "ascensiunea inversa" (Ion Barbu), anamnetica asadar, in privirea interioara, "de lampa tacuta mica", a batranului hoge. Evocarea memorabila ritmeaza specific paginile cele mai reusite: "Vidinul de odinioara urca in cerceveaua cu perdea albastra de senin, ca intr-o oglinda vrajita, la dorinta lor. Auzeau chemarea din minaret a ajutorului de hoge si le parea o rugaciune mandra, de pe vremuri, intr-o cununa de candele aprinse, sus in jurul cerdacului, ca un cort intre stele. Argintarii soseau, sunandu-si papucii pe pietre si inlasurati in alb, ca arabii.
Muzica subtire de la curtea pasei patrundea si ea pana aici" s.a. Voluta stilistica, pretiozitatea amendata de critica vremii (pentru Lovinescu, in roman se vorbeste ca "in poemele lui Firdousi") si, in general, desenul miniatural se purifica in cadenta de fraza mateicaragialesca. Ca si Craii de Curte Veche, proza lui Bucuţa cuprinde o suita de variatiuni pe tema unica a declinului, rcedi-tandu-se parca tehnica arabescului. "Cetatea rasarea din ape, sura si ierboasa
Era o parasire de lume de veacuri moarta, din care si umbrele ostasilor de odinioara, proptiti in lanci, sau langa pusca cu cremene pusa in cracan de fier, plecasera. O luasera acea lume anii, si o lua, cata bura de argint din ea se mai pastrase in amintire, o lua cu fiecare unda, raul." Amintirea celor ce au fost impleteste momentele povestirii intr-un lamento tulburator. Functia coeziva a valsului din romanul amintit, al lui Mateiu Caragiale - deci un motiv auditiv - o preia de asta data acela, eminamente vizual, al "cetatii Diiului", un fel de pandant epic la Isarlakul paradigmatic din poezia lui Ion Barbu.
Ceea ce primeaza prin urmare este atmosfera irizata liric. Ea absoarbe o lume mai mult fantomatica, lipsita de consistenta tipologica. Personajele nu se detaseaza decat rareori din imbinarea de forme si culori din covorul oriental, cu care sunt aglutinate. Turcii, stapanii de odinioara ai locului, s-au prefacut in "niste calareti tesuti in covoare. Stau cu sulita la sa, pe calul cu coada fuior, gaurindu-te cu ochii; te dai la o parte speriat, dar nu trec; fierb in loc, fara fiinta si numai cum vor fi fost odata; turci de poveste si de lana colorata". Etnograful stie totusi restitui un cosmopolis afin cu geografia umana intalnita la braileanui Panait Istrati. Alogenia etnica devine emblematica pentru un spatiu de interferenta a mentalitatilor si culturilor: calugarul misionar purtand in desagi "chirilica inflorata a lui Saguna" il cunoaste pe Vasili Ilici, rusul "care trecuse prin amandoua revolutiile, din ianuarie si din octomvrie"; in casa gospodarului ba' Anghel Lepadatu gaseste adapost si mangaiere Ion Descultu, fugarul de la 1907; prin voluntarismul sau, Zorea e sora buna cu Chira Chiralina, iar Lascaride, irabracandu-si "hainele de greculet cu care si-a inceput negustoria de tigari si smochine", reaminteste importanta energiei individuale din perimetrul sud-est european.
Cu exceptia turcilor "ca niste naluci stravezii", oamenii acestia - noteaza eseistul Bucuţa - "au ceva din neastamparul vesnic al apei, din deschiderea de orizont a vaii, cu veniri si plecari negandite" (Privind cum curge Dunarea, in voi. Pietre de vad, voi. I, 1941). Mai bine conturata este pictura haiducului macedonean Apostol Doda, coborat parca din imaginarul folcloric: "Picioarele lui lungi, intinse sub masa, miscau, pe cand vorbea, ca din clopotei fara sunet, din iminei negri foarte adusi, cu ciucuri mari de ata in varf. O mana se oprise pe matanii, iar alta cauta ceva in seleaf" s. a.
Traiectoriile lor browniene raman inscrise insa in circularitatea Vidinului, trasata de fuga disperata a lui Sefki. Deambularea acestuia incepe si sfarseste in acelasi punct zero - langa lespedea cu scris arab, aproape sters. Goana sa este o repetata, obsedanta intoarcere la neamul istovit de istorie. E un cerc al fatalitatii in interiorul caruia gestul ritualic si-a pierdui de mult miezul sacru. Ramane doar spectacolul pur, solicitand ochiul saturat de culoare.
Emblematica e, astfel, inscenarea nuntii lui Umurli, in care "amagirea e socotita pana in cele mai mici amanunte". Portretul, descris cu minutie, al falsei mirese alcatuieste metafora intregii carti, construita pe functia compensativa a pitorescului balcanic, luat in acceptiunea orientala de horror vacui (de unde si apropierea, facuta anterior, de tehnica arabescului): "Mireasa ridica pleoapele grele si, sub atata aur, ochii albastri, nemiscati, parura doua pietre ratacite intr-o zestre de sultana inghetul, in care astepta, nu era omenesc.
Astepta si nu venea nimeni, in focurile reci ale pietrelor si cu maretia ei de fiinta din cadra". inchipuite astfel, ca "fiinte din cadra" si continute prin urmare in tabloul Cetatii moarte, personajele isi pastreaza o dimensiune cel mult simbolica, la paritate adesea cu lumea obiectelor (de ex. "hangerul lui Pasvantoglu"). Scriitorul ajunge aici printr-un subtil proces de estetizare a epicului, dorind parca sa-l concureze pe artistul plastic. Tudor Vianu il apropia, de altfel, pe Bucuţa de "arta descriptiva a unui Macedonski". Daca asimilarile, reiterate, de obiecte, comportamente si culori devin obositoare prin extensie, constructia globala a prozei se revendica de la principiul, de sursa orientala, al amanarilor succesive. Bocceaua, simbolica si ea, a lui Vicie se ofera privirilor astfel:" bocceaua iesi la iveala tot inchisa, intr-o alta basma, pestrita. Dupa oarecare tras cu unghiile si cu dintii, basmaua pestrita se desfacu si ea. Bocceaua nu. Era ca o calatorie pe dupa multe perdele spre o Sfanta a Sfintelor. intarzierile si piedicile drumului, cu mestesug potrivite, trebuiau sa sporeasca dorinta". De asemenea, basmul despre frumoasa Giafar, rostit de catre aceeasi Vicie, concentreaza - aforistic aproape - drama istorica a Semilunii, ilustrand in acelasi timp formula compozitionala a povestirii in rama. Ea inlesneste proiectia basmului in istorie si invers, complicand si mai mult arabescul epic. Integrabil prin tema si realizare estetica in balcanismul nostru literar, Fuga lui Sefki ofera cititorului, alaturi de Craii de Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, unul dintre cele mai elaborate poeme in proza din literatura noastra interbelica.
