FRUCTUL DE A TRAI - Volum de poezii de Alexandru Busuioceanu. S-a tiparit la Paris de catre Fundatia Regala Universitara Carol I.
In . Este o antologie alcatuita de poetul insusi "cu putina vreme inainte de a muri', cum precizeaza Virgil Ierunca in prefata-eseu a cartii ( Alexandru Busuioceanu a murit la Madrid, la 23 martie 1961).
Ea reuneste paginile cele mai reprezentative scrise in limba romana (inlre 1915 si 1928, in tara, apoi in anii exilului spaniol de dupa 1945, cand se impune printre cei mai apreciati poeti ai Spaniei postbelice). Cunoscut ca membru fondator al revistei "Gandirea", personalitate eminenta a criticii de arta romanesti de dupa Marea Unire, autor a doua culegeri de eseuri literare (Figuri si carti -l922, Ethos - 1941), Alexandru Busuioceanu este de redescoperit si ca poet de valoare, indeosebi in versurile scrise paralel cu poemele sale de limba spaniola.
Debutand cu ciclul Trepte uitate, ce recupereaza cateva poeme mai vechi (1915-l928), volumul reaminteste inrudirea primelor versuri ale lui Alexandru Busuioceanu cu Poemele luminii de Lucian Blaga (pentru care eseistul din Figuri si carti isi manifestase marea admiratie). Fara forta de expresie a confratelui de generatie, autorul a-cestor versuri nu lipsite, totusi, de relief i se asociaza - cum observa si V. Ierunca sub semnul "chiotului dionisiac".
Prospetimea contactului senzorial cu clementul teluric, al "inimii" cu "pamantul", jubilatia in regim solar a eului, tradusa ca "tasnet", "chiot", "zvacnet", "salt" sau "nebunie' - elemente curente in primele poeme blagiene - se regasesc aici in texte precum Dimineata
Descult strivesc in iarba boabe vii de roua
Cu brate mari ma-ntind spre soare", "si-mi ascult inima departe-n maruntaiele pamantului
Atunci simt sutletu-mi cum cresle-n soare")
sau Cantec de izvor
"Cred ca veneam din inima pamantului
cand in intaia dimineata inverzita
m-am smuls din intuneric
si-n tasnet de cristal
cu zvacnetul de solzi al unei vietati pripite
m-am ivit chiot de racoare
in lumina limpede si rece
Cu salturi peste pietrele rostogolite
Nebun am alergat printre tufisuri". |
O sensibilitate paralela cu cea a autorului Laudei somnului e marturisita intr-un alt poem, datat Roma, 1924, -Noapte liniste adanca stele: "cu umbrele amestecati vom asculta-n tacere somnul lumii", "Noaptea e-nalta si sub faldurii ei de-ntuneric/ somnul tuturor adie ca un cantec" Mai tarziu, in 1947, cand scrie ciclul de poeme in cate doua catrene, Zodii, stilul se schimba/discursul fiind concentrat intr-o expresie oarecum rece, inchegand emblematic figura semnelor zodiacale: "Pe columne inalte de gand/ intre sapte semne de aur/ firmament pitagoric intind/ sagetat de Centaur".
O "Diana iernatica-n cer/ cu ogari de zapada si fum" se asociaza "capricornului cu copita de ger", "Taurul cu sapte stele-n frunte" se ascunde in "cirezi de argint", "urmele labelor de Leu" sunt cautate tot "printre luceferi de argint", o viziune uraniana apare geometrizata in figuri pure, imateriale, sub acelasi semn al ascezei glaciale a contemplatiei:
"Insular in cercuri albastre
aureole de spatiu si timp
intre-nalt rotitele aslre
Nordul il caut de-argint".
Iesirea din aceste zone oarecum limitate ale imaginarului are loc in ciclurile' urmatoare, incepand cu infrangeri (1947), unde reapare, insa in tonuri intunecate, perspectiva expresionista. Initialului soare dionisiac i se substituie acum "un soare de spaime", interior, un peisaj crepuscular (amintind, oarecum, de alegorismul lui V. Voiculescu) e vazut apocaliptic (soarele e un "taur de foc" lasand dare de sange pe cer, "Trambiti de-Apoi sfasie norii/ suliti de-arhangheli/ Noi - in tacere/ pe scuturi de gand purtand fiecare/ un ranit sangerand", pasari de otel cu tipete crude si gheare mortale strabat cerul care "ca un pantec monstruos s-a lasat asupra lumii", "va veni iar o iarna de cenusc si fum/ cu-arhanghcli morti in ceruri negre" Sentimentul amar al exilului isi pune pecetea pe aceste versuri in care evocarea "tarii din gand", "unde mainile aveau inima buna/ spicul ti sc-nchina la drum spunandu-si numele/ si nimeni nu era grabit sa iasa dintr-o fabula", se schimba in imaginea dezolanta a caderii:
"Acolo a fost tara
unde umbra cadea alaturi de om
unde omul cade-alaturi de umbra".
Momentul deplinei individualizari a viziunii lui Alexandru Busuioceanu , care-l situeaza indubitabil in zona marii lirici, este marcat cu adevarat de ciclurile de poeme Timp inalt (1948), Aproximatii, Caietele de la miezul noptii (ambele din perioada 1954-l960), Totul incepe din nou (1956), Libertate libertate (1953-l955).
Ceea ce frapeaza de la inceput este schimbarea, s-ar putea spune radicala, a peisajului imaginar si a "dictiunii" poemului. Are loc, in primul rand, un fel de denaturalizare a peisajului, descrierea plastica a unei lumi exterioare "reale" cedand locul unei geografii emblematice, generice, ce sugereaza esentializarea experientelor sufletesti, desprinderea de contingentul precar, ancorarea intr-un teritoriu al viziunii. Termenul de visare acopera oarecum starea dominanta a eului, in ipostaza sa de fiinta reflexiva, intoarsa spre lumea launtrica si invaluind-o pe cea din afara intr-o aura incetosat-luminoasa, in care particularul se pierde in favoarea unor prezente indeterminate:
"Ascultam totul Tot vorbea Si-ntr-o tacere
flecare lucru in cuvantu-si se nastea
Nu mai eram in nici o parte Umpleau altii golul ce-l lasam in umbra.
Eu umblam singur drumu-mi singur
Cu mine si cu voi de mana timpul".
Stea, soarta, timp, oracol, lucru, cuvant, tacere, umbra, lumina, pasare, zbor, piatra, lacrima, privire, mana, cetate, tarm, gradina, trup, sange, inger, spirit, vis - sunt astfel de termeni ce revin cu o anumita frecventa, conferind poeziei acel aer de generalitate a meditatiei care cheama stilizarea figuratiei si a gesticii, intr-un discurs ritualizat, de o solemnitate de rugaciune, lipsita de orice stridenta retorica (V. Ierunca vorbeste, foarte expresiv, despre "economia oraculara" a acestui discurs). Subiectul liric pare a-si rosti poemul, precum Blaga ceva mai devreme, "cu cuvinte stinse in gura", cu o discretie elegiaca ce pune o pedala tensiunii launtrice, unei deznadejdi care refuza clamarea in ton "inalt" si spectaculos: "O! u-nora le plac volutele inalte/ noru-n razboi cu trandafirul si azurul vantului/ A umbla imi ajunge Cuvantul meu e viata-mi/ Si totul e exact aici Eu Voi si Cartea-mi' (Cartea deschisa). Apropierea de "marea trecere" si de "tristetea metafizica" blagiene, ce s-ar impune la prima vedere, trebuie facuta totusi cu rezerve. Motivatia simbolica a sentimentului blagian de instrainare - aparitia, pe urme romantice, a constiintei individuatiei, definitorii pentru "omul problematic", tulburat de intrebari fara raspuns in fata misterului lumii -nu se regaseste in viziunea lui Alexandru Busuioceanu "Omul" propus de acesta nu este - cum observa si V. Ierunca - o "constiinta nefericita", "cazuta", exclusa din Edenul originar, vinovata de orgoliul interogatiei, ci una intr-alt fel alienata, traind distanta fata de o lume ramasa in conditia ei paradisiaca, insa prizoniera a unei inertii a frumusetii, marcata de un soi de deficit de vitalitate autentica.
Ceea ce framanta constiinta eului liric este tocmai aceasta insuficienta a paradisului mostenit, care nu mai solicita investitia de energie individuala capabila sa-si aproprieze misterul, sa dea cunoasterii sale sporite o pecete personala. V. Ierunca numeste esentialul acestei aspiratii in cautarea unui "paradis activ" si in faptul de a consemna "chinul acestui divort dintre lenevia lumii si reabilitarea ei energica". In absenta unei asemenea energii, universul devine fad si lanced, chemand reactia de respingere si nazuinta unui paradis renovat, trait ca o alta experienta inaugurala, ce presupune abandonarea starii de asteptare pasiva:
"Nu nu vreau lancezeala acestei lumi frumoase
Nu vreau teroarea de-a fi, de-a nu fi
printre mii de obiecte, frumuseti convergente
a muri-ncet, pe-ntuneric, in genunchi
in asteptarea-amara de miracole absente
Insula-a mea adanca! O! Eden adormit
pamant in odihna-al uitarii mele
goliciune de voluptate-n umbra enorma a veacului
Somnu-ti in came, in spirit: moartea ta
Si desteptarea-n alt paradis, Mare Trup Lenes
pentru-a incepe fara liniste-alta viata
cu inima muscata iar de sarpele de la-nceput" (Dor mare). |
Marea obsesie a acestei poezii este regasirea de sine ca participant la misterul lumii; ea inverseaza, ca sa spunem asa, drama blagiana provocata de nasterea constiintei dureroase a alteritatii, ravnind tocmai la o cunoastere de sine ca subiect individualizat intr-o lume a carei perfectiune, fie si edenica, ramane sterila daca nu ingaduie reala comunicare cu niste realitati palpabile si vii, desprinse din monotona, absoluta indeterminare. A cunoaste inseamna atunci a fi in stare sa dai un chip lumii in care traiesti, configurandu-te totodata pe line insuti; transcendentul are nevoie de o minima contingenta, iar absenta ei provoaca intrebari aproape argheziene, intr-un limbaj foarte diferit, totusi, caci mentinut in zonele eterate ale reprezentarii:
"Lumea se-nchide asupra mea, umbra de cristal
si eu, mister
sarman mister intunecat
urmele-mi caut in transparenta pe care n-o cunosc.
Tu singur intre razele-ntre umbrele tale!
singur in lumea ta, aurore tara chip si fara destin
eu graunte-al mainilor tale
Doamne-al suflarii si-al carnii mele
- unde-mi voi pune buzele
in Edenul tau tara margini si Iara fruct?" (Aurore Jara chip). |
Imposibilitatea unei atari cunoasteri genereaza lamentatia, sentimentul parasirii si al caderii, o sfasiere launtrica tradusa intr-un discurs el insusi sfaramat, redus la nume de lucruri, de actiuni si stari in succesiune abrupta si figurand, spre final, o imagine inrudita cu cea a "paradisului in destramare" al lui Blaga:
"Umbra adanca A muri Abandonare
Obscura pestera a timpului Cadere
Aripa si prapastie Ranita inima
Orb sufletul in tine se scufunda
Franta e viata Nu c drum de-ntoarcere
Da-mi mana inger al pierzarii
Voi trece podurile staramatc ale paradisului" (inger inselator). |
Ramane totusi aspiratia mereu reafirmata a "desteptarii" din euforia lenes-paradisiaca si a unei actiuni renovatoare, capabile sa readuca fiinta in starea ei de prospetime si vitalitate originara:
"Pamantul ne mai tine inca in tacerea lui
in miresmele-n rasinile lui
lenes paradis stins
Dar mainile mele nu se odihnesc
au si atins un spatiu invulnerabil
Totul se-ntoarce la-nceputuri
lumea in cercurile ei
cerul in numerele lui
tu eu
- si acest nimb de necrezut
ce ne-nfasoara-n candidele scutece
in scutecele-n care ne-am nascut
in veacuri
in frageda in verdea dimineata a lumii"
(Nimb). |
Inrudit ca atmosfera, ciclul Din caietele de miezul noptii e animat de acelasi apel la regenerarea fiintei prinlr-o stare de veghe activa ("Nu e vreme de dormit cand lucruri de seama ma invita la inspectii la aliante la aventuri/ Elipse noi s-au ivit in spatiu pe care nu le cunosc"), cu o constiinta de "om liber", lasandu-se "dus de dulceti ale metafizicii aerului", dar tinand minte "cuvantul adanc" si decis sa-si continue cautarea fundamentala: "Renuntand la origini vechi ma-ntorceam sa caut un izvor limpede de origini viitoare".
O suita urmatoare de poeme se poate intitula astfel Totul incepe din nou ("Din intuneric ieseam/ lumina ma inventa"), iar cele doua "antipoeme" puse sub titlul Libertate libertate sunt in masura sa vorbeasca, cu un limbaj reimprospatat de comunicarea cu tragediile istoriei recente, despre repulsia provocata
"de profeti de maresali de cancelari
de manuitorii de radar ai omenirii
de conducatorii de multimi de coloane in mars
de adevarul incaltat cu cisme
de toti cei care au pus sarme electrice in jurul campurilor
si-au pregatit fiecaruia o spanzuratoare exacta
si-o groapa comuna pe masura tuturor". |
Acestor spectacole sumbre, poetul le opune intoarcerea aproape ascetica intr-o lume a oamenilor simpli, a "proscrisilor" ("Nu la regi, la porcari^voi merge (porcarul Eumeu om de seama!)/ intr-o sarica buna, in prietenia fruntilor pe genunchi imi voi petrece noptile/ in asteptarea marturiei mari si-a rasaritului").
Este o regasire de sine ce nu contrazice, in ciuda schimbarii registrului dicursiv, sensul major al cautarilor din poemele precedente.
