FLUXUL MEMORIEI - Volum de versuri de A. E. Baconsky, aparut in 1957, la Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti.
Sub acelasi titlu si intr-o forma mai ampla, poetul a alcatuit in 1967 o selectie reprezentativa, unde isi redefineste profilul. In acest al doilea volum se regasesc poezii din primul, la care se adauga texte din cartea precedenta, Dincolo de iarna (1957), si din Imn catre zorii de zi (1962), Fiul risipitor (1964), precum si un numar de inedite.
Este evidenta in volumul din 1957 tendinta autorului de a se debarasa de anecdotica neinspirata, de epicul fals-obiectiv si fals-realist al primelor sale versuri; de fapt, de un mod de disimulare. El opteaza acum pentru o poezie ce propune o relatie noua cu realul, dintr-un unghi individual si fundamental liric. Foarte putine lexte mai prelungesc cliseele tematice in circulatie in deceniul al saselea, majoritatea exprimand o atitudine ce se vrea dincolo si in antiteza cu orice luare de pozitie impusa si colectivista. Se poate spune, astfel, ca in Fluxul memoriei eul liric isi descopera adevarata libertate de expresie.
Considerata neoromantica (F.ugen Simion), aceasta poezie nu reia de fapt un curent, ci doar motivarea lui interioara, acordand pozitia centrala subiectivitatii lirice si dezvaluind o sensibilitate si o constiinta romantice. Este o poezie in care nu intereseaza atat contururile cat atmosfera si corespondentele dintre lucrurile evocate, dialogul discret al subiectului solitar cu lumea, - o atmosfera in general melancolica.
Poetul isi compune o ipostaza de nou visator si peregrin pe drumurile tarii sau prin peisaje indepartate (fascinatia Nordului, cu zapezi si ceturi, sugereaza, mai ales, o stare a indeterminarii, crepusculara, sentimentul unor latente banuite in toate lucrurile). Poezia pe care o practica este una de "notatie', specifica intregii grupari din jurul revistei "Steaua", pe care Baconsky o conducea in acel moment, inregistrand elemente de peisaj si o gestica umana oarecum ritualizata, accentul fiind pus mai degraba pe un ceremonial al rostirii, pe o retorica nu lipsita de solemnitate. Subiectului liric ii place chiar sa se infatiseze intr-o "poza" meditativ-contemplativa, intr-un cadru nebulos-nordic, incarcat de ecouri ale trecutului:
"Cand toamna cade peste muntii Rodnei
Si ceturi se lasa plutind din mia-za-noapte
de catre Cemahora,
Cand coboara ciobanii cu turmele lor spre campii
Si-n nopti tarzii patrunde-ncet spre mine
Zvonul nostalgic al talangilor -
Atunci deschid fereastra-n intuneric,
imi sprijin fruntea de palmele mainilor
Si-ascult indepartatul meu trecut"
(Un dor de timp in Muntii Rodnei). |
Motivul liric al drumului este dintre cele mai frecvente, caracterizand deopotriva un spatiu si un timp al reveriei, al evaziunii si al regasirii trecutului, al contemplarii lumii din jur. "Poate n-am sa raman nici aici/ Ci voi trece mereu pe o mie si-o mie de drumuri", "As fi trecut uneori prin preajma padurii", "Ma gandesc la cineva care merge pe drum", "Treceri grabite sau lente, treceri apropiate si dragi", "Trece vremea, anii trec pe rand", "Cate-au trecut, de toate iti vei aduce-aminte" Sub semnul lui sta si ciclul Stefan si oamenii, mica suita de inspiratie istorica, perfect integrata viziunii poetului, in care se evita cliseele poeziei de acest tip tocmai prin crearea unei anumite atmosfere evocatoare, care face sa comunice natura si istoria, figurile eroice ale trecutului si umanitatea de azi, intr-o viziune inca o dala ritualica:
"Peste varfuri de arbori, peste varfuri de arbori
Doarme la Putna Stefan voievodul.
Doarme si anii se-aduna sus in iezere clare
Si iarasi pornesc in rauri si se destrama
Si fetele saruta lespedea rece de piatra
Murmurand ceva nedeslusit". |
Transferate in alte spatii geografice, precum in cel coreean din ciclul Orientul de aur, aceleasi ipostaze fundamentale se regasesc:
"Dar fu prieten nu-mi spui nimic -
Cu fruntea rezemata de tulpina
Acestui arbore, tu poate-asculti ceva,
Asculti tropotind calaretii,
Asculti un cantec trist si-ndepartat
Pe care-l canta o femeie singura". |
Iar in alte poeme din acelasi ciclu:
"Orientul de auf cu zari viorii, departate
Zambind enigmatic la marginea marilor
Orbit de raze ratacesc pe campuri,
De boala luminii si-a somnului lin"; "Galbene campuri, nimburi de lumina
Si-ntotdeauna muntii trec in zare"; "inchid ochii incet
Si vad drumuri albind si vad muntii
Si casele lungi de lut ratacind pe campii
Siruri, siruri domoale". |
In cele cateva poezii din ciclul Seara erotica, atmosfera nu e mult diferita, ceremonialul iubirii desfasu-randu-se intr-o atmosfera de reverie muzicala:
"Acum sunt toate ca-ntr-un somn incet,
Un cantec doar aud, fara cuvinte,
Un murmur in lumina dulcea-a zorilor
Trupul tau gol a inceput sa cante". |
Motivul drumului reapare si aici: "In viata mea iubito sunt inca drumuri lungi, / Tinuturi sunt pe care nici eu nu le stiu bine -/ Ci doar le simt indepartate-n mine". Daca, in acest volum, universul liric nu e inca foarte bogat, el reuseste sa impuna totusi un numar de obsesii definitorii, o tonalitate lirica destul de usor de recunoscut, un limbaj in care metafora este mai degraba rara, fiind suplinita de notatia unor elemente de ambianta si miscare in stare sa alcatuiasca acel "corelativ obiectiv" generator de lirism (Poetul a vorbit, intr-un eseu cunoscut, despre "declinul metaforei").
"Tipice pentru Baconsky - noteaza pe buna dreptate Dinu Flamand - mai cu seama in volumele Fluxul memoriei si Dincolo de iarna, erau cateva procedee de ritualizare a elanului vital, spectacol ceremonios al imaginatiei aducand ample viziuni panoramice in relatie de coniventa cu sentimentul intim, o intimizare a grandiosului devenind astfel emanatie proiectata din subiectivitate". Cu asemenea date, Baconsky contribuie la depasirea starii de criza in care a fost adusa poezia romaneasca in anii '. El inaugureaza si pentru scrisul sau o etapa noua, ce-si va consolida si diversifica universul imaginar in cartile urmatoare, accentuand nota solemna si ceremonioasa a discursului liric. Culegerea de poeme care preia, zece ani mai tarziu, titlul volumului din 1957 rotunjeste imaginea unui poet ce ramane fascinat de orizonturile indepartate, indeosebi boreale, ratacind romantic pe caile visarii, in ipostaza omului mereu nelinistit, prizonier al melancoliei, chemat si purtat de drumuri fara sfarsit, spre tarmuri incetosate de mare sau doar pe strazile oraselor intomnate.
"Gol ca vantul si zbuciumat mereu", descoperindu-si o "asemanare cu norii", gasindu-si un liman "dupa lungi rataciri, dupa lupte si ceata", cu "chipul melancolic si sumbru', "prin lume cantaret ratacitor", declarand ca "pasilor (sai) le-a fost draga eterna deriva", eul liric isi construieste o masca expresiva, tradand un anume narcisism si o tendinta estetizanta, remarcata de critica. Ea nu trebuie, desigur, exagerata, insa nu e mai putin evidenta; sugestiei de ritualitate a discursului si a gestului ii vine in sprijin inclinatia spre stilizarea imaginilor; poetul vorbeste despre "oglinda cu cadra de-argint /A memoriei (sale)", despre "ganduri carora cadre de aur le sunt departarile vii", florile fumului pe fete ca "orhidee negre", vede "ziua trecand ca o lebada alba" sau "armura brazilor gotici" ori se imagineaza pe sine insusi colindand "in toga de purpura prin aceasta cetate". El pare a fi constient de aceasta situatie, cand scrie intr-un Imn catre neliniste: "Vor spune poate unii ca e un fel/ De-a ma-ncanta de propria mea soarta"
Poemele inedite care incheie culegerea par a anunta o schimbare de atitudine si constiinta ca tipul de poezie cultivat pana acum tinde sa devina oarecum anacronic, sub presiunea unei lirici a noii civilizatii tehnice, a celor "ce urca pe trepte rulante":
"Cresc tineri inalti si lucizi, /Cresc tineri, cresc tineri/ Cu mine se stinge sirul dementilor turbulenti si extatici/ pe care i-a nascut aceasta tara". "Albul e intinat si o aureola pustie/ incepe sa ma urmareasca" - se scrie altundeva - , sau: "Nimbul sfant/ al stelei celei mari declina-n vant, / fantome-nsangerate-ncep sa-nvie". Volumele Cadavre in vid (1968) si postuma Corabia lui Sebastian (1978) vor confirma aceste sumbre presimtiri intr-o viziune grotesc-expresionista, nestraina de experientele ultimilor ani ai dictaturii si de confruntarile cu lumea unui Occident vazut sub zodie apocaliptica
