- "Iar te-ai cufundat in stele
Si in nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.
In zadar rauri in soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata in departare
Fericirea ta, iubite !"
Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
- ,,Hai la codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang in vale,
Stanca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea in foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dansul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are !
Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.
Pe cararea-n bolti de frunze,
Apucand spre sat in vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?"
Inc-o gura - si dispare
Ca un stalp eu stau in luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !
.
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra ! floare-albastra !
Totusi este trist in lume ! |
Comentariul poeziei Floare albastra
de MIHAI EMINESCU |
Acest text embrionar - prin faptul ca marcheaza un moment de granita in creatia eminesciana, prin trecerea de la poeziile inceputului la poeziile care dau deplina identitate a poetului - a aparut la 1 aprilie . El este dovada unei constructii concentrice, in jurul unui nucleu care se dezvolta organic, conform principiilor naturiste, dintr-un "sambur", dintr-o samanta sau embrion, fapt de care poetul insusi era constient. Precedata in timp de Venere si Madona, Epigonii, Mortua est!, de nuvela Sarmanul Dionis si urmata de Melancolie, Dorinta, Calin, Strigoii etc, poezia face parte, dupa cum sustinea Perpcssicius, dintre textele mai putin intelese, socotite dificile, ale creatiei eminesciene.
CERUL SI PAMANTUL.
Textul debuteaza familiar, interogativ, cu nuanta de repros, identificand protagonistii unui cuplu erotic. Momentul debutului este de criza, iubita incercand pe parcursul primei secvente lirice (trei strofe) sa atraga atentia iubitului "cufundat in stele/si in nori si-n ceruri nalte" asupra sa, presimtind departarea acestuia prin ignorarea teluricului si posibila desfacere a cuplului.
Chemarea este patetica, materna, fiinta feminina avand atributele cunoscute ale principiului feminin dominant afectiv, fapt sustinut si de sintagma "sufletul vietii mele". in acest moment prinde contur, conform aceleiasi constructii nucleice, prin incompatibilitatea dintre cei doi parteneri, ideea de baza a poeziei: opozitia masculin - feminin se traduce la final prin antinomia viata - moarte.
Limbajul grav, solemn, impregnat cu metafore simbol ale mortii ("piramidele-nvechite / Urca-n cer varful lor mare", "intunecata mare"), reda preocuparile eului masculin caracterizat printr-o atitudine contemplativa. Dezumanizat parca prin tentatia meditatiilor sterile asupra mortii si eternitatii, el se afla in pericol de a uita de viata. II readuce insa, cu glas cald, seducator, in sfera ei, pamanteasca, fiinta feminina. Coborarea din spatiile abstracte ale gandirii in formele temporale, caracteristice vietii, inseamna pentru eul masculin acceptarea experientei care presupune in final amara constatare a efeme-ritatii ei. In metafora si constructie, poezia Floare albastra pastreaza schema perceptiei duale contrare, specifica poeziilor de debut (vezi Venere si Madona). Avertizand asupra pericolului departarii de ceea ce este trecator si material, dar esential pentru viata, pentru uitare, tonul iubitei oscileaza concesiv intre repros si speranta (,De nu m-ai uita, incalte"). Se poate observa cum in constructia versului eminescian metafora ("rauri in soare", "piramidele-nvechite") poate sta alaturi de regionalisme neaose ("incalte") si de rostiri regionale ce participa chiar Ia construirea metaforei (ex.: "ceruri nalte").
JOCUL EROTIC din Floare albastra |
Cea de-a doua parte a textului va fi pregatita de o strofa intermediara ce subliniaza, prin gesturi intime, delicatetea si daruirea fiintei feminine ("dulce netezindu-mi paruP') si, in plan opus, atitudinea detasat ingaduitoare, superioara a fiintei masculine (,Astfel zise mititica", "eu am ras"). Anticipand parca evolutia relatiei, o interjectie urmata de verb la perfect simplu surprinde parca regretul neconcordarii sentimentelor barbatului la inteleptele atentionari ale iubitei: ,Ah! Ea spuse adevaruP'. Aceasta constituie o dovada chiar ca, in lumea din care ea vine si ale carei legi le cunoaste, efemeritatea poate fi invinsa doar prin trairea intensa a clipei, anticul "carpe diem".
Aceasta parte a poeziei va cuprinde o descriere a planului teluric, un adevarat elogiu adus iubirii implinite, a carei forta poate transforma codrul, izvorul, bolta senina intr-un adevarat paradis. Strofele sunt fermecatoare, tonul jucaus si glumet al iubitei o plaseaza in pozitia celui care initiaza si conduce jocul erotic cu o maiestrie ce-l uimeste pe cel ce nu cunoscuse freamatul vietii. Coborat din lumea inaltimilor, "o lume de zari meditative dispusa in plan orizontal fata de planul infinitei verticalitati a celeilalte" (VI. Streinu), eul masculin este chemat sa cunoasca desfatarile iubirii. Atractiile infinitului spatial vor fi inlocuite cu evadarea in "ochiul de padure", singur martor si ocrotitor al perechii. Pierderea pe potecile ascunse si cufundarea in spatiul intim si primitor al naturii vor fi un sir de promisiuni, de retrageri sau amanari ale acestora, de provocate declaratii si de tachinari rafinate: "Si mi-i spune-atunci povesti / Si minciuni cu-a ia gurita./Eu pe-un fir de romanita/Voi cerca de ma iubesti". Vom asista apoi la desfasurarea unui scenariu bine articulat cu implicatii erotice, o adevarata lectie de seductie, desfasurata ritualic, cu mare arta. Jocurile fetei implica deopotriva credinta in superstitii, semn al unui fond originar stravechi, dar si o stiinta aparte a punerii in valoare a farmecelor: "Si de-a soarelui caldura"
Ca principiu dinamic, activ, energetic, fata va constitui un permanent prilej de uimire pentru iubit. Pierdut in labirintul seducator al gesturilor si vorbelor indraznete ale fetei, contrazise apoi cu pudoare feciorelnica, el nu va putea nicidecum anticipa momentul sau gestul urmator. Cu o siguranta specifica, in care se impleteste gratios un cumul de stari sufletesti derutante, contradictorii, fata este infatisata ca o zeitate a iubirii. Ea risipeste in jur parfumul idealului tangibil, ea seamana delicat increderea in frumusetea si unicitatea sentimentului, avand permanent un aer convingator: "De mi-i da o sarutare"
FARMEC SI UITARE DE SINE
Raspandind farmec si uitare de sine, ea va scoate perechea de sub tutela timpului. intoarcerea in sat, seara, tarziu, se va face ,pe carare-n bolti de frunze", adica tot pe un drum ferit de priviri indiscrete si potentand, din taina impartasita, intensitatea sentimentului: ,fle-om da sarutari pe cale/Dulci ca florile ascunse". Drumul spre fericire nu pare sa se incheie niciodata cu sosirea in fata portii. Aici intunericul devine un alt element cooperant in stabilirea relatiei, conferind intimitate si farmec nou cuplului nestiut. Tonul exclamativ "S-apoi cine treaba are!" sau interogativ "Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?", incadrat perfect intr-un stil colocvial, cu timbru popular specific, confera acestei parti o apropiere de lumea concreta, accesibila, dominata de vitalitate, de actiune, dar nelipsita de mister. Se constituie prin aceasta parte celalalt termen al constructiei antitetice: femeia, si prin ea, viata.
Vitalitatii i se asociaza firesc ludicul, si penultima strofa subliniaza prin atitudinea derutata a barbatului (,Inc-o gura si dispare / Ca un stalp eu stam in luna"), faptul ca el nu a descifrat inca misterul eternului feminin si asteapta intr-un dulce chin pasul urmator, continuarea, admirand intr-o clipa de singuratate inconstanta, farmecul inegalabil al jocului senzual, excitant al iubitei: "Ce frumoasa, ce nebuna/E albastra-mi, dulce floare!"
Cuvantul "dulce" va cumula in final si sensurile dezvaluite in sintagmele "dulce netezindu-mi parur si sarutari () dulci ca florile ascunse", constituind, alaturi de celelalte epitete din constructia exclamativa a superlativului de tip popular, semnul integrarii barbatului in cuplu, pe de o parte, si reusita eforturilor de seducere a sa din partea femeii, pe de alta parte.
In acest caz, concluzia la care ajunge Vladimir Streinu pare edificatoare: "E limpede insa, simbolurile mortii si simbolurile vietii isi confrunta, de la distanta diferentei lor de esenta, puterea de adevar. Ordini de valori antinomice, una transcendenta, eterna si severa, alta imediata, temporala si atragatoare, ele marginesc aspectul sau forma interna a poeziei".
Sa observam, in acest sens, rolul limbajului ca element extern, in conturarea pozitiei antinomice a protagonistilor. Din aceasta perspectiva versul final "Totusi este trist in lume!" poate fi interpretat ca o revenire a eului masculin la atitudinea meditativa initiala din care fusese abstras, pentru un scurt moment. Tonul este pesimist, in opozitie cu interventia tonica, sentimentala a fetei.
Importanta idilei sta in faptul ca ea face trecerea de la poezia de idei la ideea poetica, adica marcheaza o mutatie de la substanta la esenta.
Titlul poeziei apare explicat in final. Prin repetitie, isi contureaza semnificatia.
Motivul este de sorginte romantica si a fost preluat de poet din literatura germana, respectiv de la Novalis, la care albastrul reprezenta o expresie cromatica pentru sentimentul infinitului dupa care insetau romanticii. Tot ca aspiratie la un ideal de puritate, motivul apare si in poezia lui Leopardi. Albastrul departarilor, nostalgia dupa infinit devin in poezia eminesciana un ideal erotic.
BIBLIOGRAFIE:
Galdi, Ladislau - Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1964; Negoitescu, Ion - Poezia lui Eminescu, E.P.L., Bucuresti, 1964; Streinu, Vladimir- Studii eminesciene, E.P.L., Bucuresti, 1965; Vianu. Tudor-Poezia lui Mihai Eminescu, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1930.
